CUVÂNTUL PROGRES ROSTIT DE MAMA SUNĂ TERIBIL DE FALS, TNB

“Dacă totul are un început și un sfârșit, înseamnă că și moartea are un început și un sfârșit. Totul e să avem răbdare…”

 

O să-mi rămână pentru totdeauna în suflet acest spectacol de Botond Nagy, după un text de Matei Vișniec, al cărui titlu nu are nicio legătură cu conținutul.

Fraza din titlu este rostită, într-un context cu totul diferit de ceea ce pare la prima vedere, de Lari Giorgescu, fiul și “soldatul necunoscut” al poveștii.

De multă vreme nu am văzut atâta poezie pe o scenă de teatru: pe un text tulburător despre pierderea unui fiu în război, Botond Nagy aduce la viață un univers fascinant compus din gesturi mici și din șoapte, din mișcări și coregrafii subtile, din muzică arhi-cunoscută care pare complet nouă în contextul atipic în care este așezată și din ironiile crude ale vieții, în varianta lor est-europeană.

Acțiunea spectacolului are loc în rămășițele unei lumi care a trecut printr-un proces de disoluție brutală, iar cei rămași în urmă nu-și mai găsesc locul nicăieri, nici printre vii și nici printre morți.

 

Scenografia este și ea remarcabilă și câteva scene îmi vor rămâne tatuate pe retină.

Dacă nu iubiți adaptările moderne și dacă vă deranjează metaforele în locul unei acțiuni liniare de tip “punctul A – punctul B”, atunci nu e un spectacol pe care să vi-l recomand.

 

Dacă vă place, însă, ideea de a fi luați pe sus de o poveste care să vă ducă în locuri pe care nu le anticipați și de la care să plecați cu sufletul măcar puțin tulburat, atunci nu trebuie să ratați “Cuvântul progres…”. 

 

LA CÂȚIVA OAMENI DISTANȚĂ DE TINE, TNB

“Normalitatea cere sacrificii”

Această propoziție poate fi considerată laitmotivul poveștilor din acest spectacol în regia lui Radu Afrim, pe baza unui roman de Dan Coman (”Ce preferi?”, pe care l-am citit și mi-a plăcut, de asemenea, foarte mult).

 

Toate despărțirile, minciunile, ascunzișurile și visele neîmplinite de pe scenă se scurg sub semnul unei aparente “normalități” la care personajele aspiră, dar pe care nu reușesc s-o atingă niciodată.

Cea mai dureroasă scenă mi s-a părut cea în care una dintre mame, jucată de Natalia Călin, povestește cele mai frumoase două săptămâni din viața ei. Efectiv mi-a frânt inima.

L-am descoperit aici și pe foarte tânărul actor Ștefan Iancu, pe care-l mai văzusem în “Repetiție pentru o lume mai bună” și care joacă extraordinar de bine. Are un firesc al interpretării care îl face extrem de promițător.

Și, dintre toate rolurile lui Marius Bodochi, acestea două – fiindcă joacă două personaje în spectacol – sunt cele care mi-au plăcut cel mai mult în ultima vreme.

Deși nu recomand aproape niciodată cu titlu de “trebuie”, îndrăznesc să spun că TREBUIE să vedeți “La câțiva oameni distanță de tine”.

„Viața asta, atât cât mi-a mai rămas din ea, o țin doar pentru mine…”

 

FOXFINDER, TEATRUL EXCELSIOR

„Absența vulpii e un semn al prezenței ei”

Ce spectacol captivant și straniu!

 

Probabil una dintre cele mai tensionate și atipice povești văzute pe o scenă de teatru: aștepți din clipă-n clipă să se întâmple ceva care să răstoarne complet echilibrul și-așa fragil al acestei lumi distopice.

Povestea se desfășoară într-un viitor distopic în care vulpea a devenit marele inamic al omenirii, capabil să contamineze atât proprietățile, cât și sufletele oamenilor.

Până la final, devine evident că „vulpea” poate înlocui orice, de la noțiunea de rău universal, până la orice inamic real sau imaginar pe care mintea noastră îl poate concepe.

În această lume, în care vulpea este inamicul recoltelor și al oamenilor deopotrivă, căutătorii de vulpi sunt pregătiți de la vârsta de 5 ani în vederea misiunii lor cruciale.

Dan Pughineanu este William, un astfel de “fox finder”, venit pentru a evalua situația fermierilor Judith si Samuel – Dana Marineci și Bogdan Nechifor – a căror proprietate pare “contaminată” de vulpi.

William este un personaj cameleonic, care se transformă de la o scenă la alta, oglindind până la urmă exact viclenia și imprevizibilul pe care le impută vulpilor.

La capătul a două ore intense, rămân cu o frază din imnul final al fox-finderilor: „A căutat vulpea peste tot, mai puțin înăuntrul lui”.

Per total, toată distribuția face o treabă extraordinară, inclusiv corul fox-finderilor, care duce atmosfera spectacolului în zona sinistrului hipnotic.

 

CLASS, TNB

Pentru mine, teatrul este o bibliotecă de emoții din care selectez spectacole după intuiție.

“Class” m-a atras prin tema legată de școală, fără să știu foarte multe despre spectacol în sine. Știam doar că trebuie să-l văd.

Relația cu profesorii și felul în care ea modelează caracterele copiilor este un subiect de interes pentru mine și mă așteptam să imi dea teme de gândit, dar mi-a depășit așteptările.

 

“Class” e un spectacol intens, 1h si 40 de minute care mitraliază situații și trăiri extrem de familiare, cu 5 personaje care te trec printr-un caleidoscop de emoții, de la revoltă la duioșie și înapoi.

Ce se întâmplă când părinții unui copil cu dificultăți de învățare se văd obligați să-și confrunte propriile traume legate de școală și de profesori?

Pe Gavril Pătru l-am văzut în multe spectacole și e un actor foarte bun, dar aici… mi-a frânt inima în rolul adultului care nu vrea ca școala să-i trateze fiul cu aceeași brutalitate cu care l-a tratat cândva pe el.

E imposibil să ții partea cuiva în acest spectacol, dar la fel de imposibil este să nu te regăsești cumva în peisajul școlii și în senzația de a fi trecut cu vederea, nedreptățit sau, pur si simplu… complet neînțeles.

 

0 GRADE CU SOARE, TEATRUL DE COMEDIE

„Tăcerea nu înseamnă absența sunetului, ci absența mișcării”

Nu există vreun alt spectacol cu care să compar “0 grade cu soare”, ceea ce înseamnă că emoția pe care am trăit-o a fost dintr-o categorie complet nouă.

 

Este o lecție despre o lume pe care o cunoșteam prea puțin: cea a persoanelor surde și hipoacuzice.

Dincolo de poveste – iubirea dintre o femeie auzitoare și un bărbat surd – este un spectacol din care înveți multe despre provocările, dar și părțile frumoase, din viețile celor care nu aud.

Actorii folosesc în spectacol limba română și limbajul semnelor, iar actorul Ferenc Sinkó joacă exclusiv în LSR.

Personajul lui transmite o emoție și o tandrețe care m-au făcut să plec cu lacrimi în ochi.

Ca să fie clar: NU este un spectacol cu traducere în limbajul semnelor, nu este făcut “accesibil” surzilor, ci este jucat efectiv în română și în LSR, ceea ce înseamnă că actorii au învățat pentru aceste roluri limbajul mimico-gestual.

Au învățat și au jucat într-o limbă străină sau, cum spune personajul lui Ferenc Sinkó, “nu o variantă de pantomimă a limbii române, ci o limbă cu totul diferită”.

În “0 grade cu soare” înveți despre limbajul semnelor – și inclusiv câteva cuvinte în LSR – despre felul în care surzii se raportează la “auzitori”, despre marginalizare tacită și despre cât de greu e să fii surd într-o țară care nu se poate adapta la diferențele dintre tine și restul.

 

Toți actorii au jucat foarte bine, dar recunosc că scena dintre Boromil și Mara – Ferenc Sinkó si Maria Pandrea – din final îmi va rămâne în suflet mereu. Intră în lista “finalurilor” mele preferate.

Spectacolul este produs de Centrul de Creație MAIDAN din Cluj și a fost găzduit la Teatrul de Comedie.

KOMOREBI: LUMINA CARE SE FILTREAZĂ PRINTRE COPACI, TNB

 

Superb gândit și jucat acest spectacol realizat de Vanner Collective, cei trei artiști au fost impecabili în rolurile lor.

Măștile folosite pentru a transmite ideea sunt spectaculoase, scenografia de stampă japoneză are o poezie aparte, dar recunosc că am fost mult mai impresionată de “rama” poveștii decât de poveste în sine.

„Komorebi…” este o poveste de cuplu, cu etapele și dramele ei, în care firul roșu îl constituie frica. De fapt plural: fricile care ne locuiesc în diferite momente ale vieții.

Am apreciat spectacolul ca performance în sine, nu neaparat ca text și fir epic, însă merită un loc în lista mea din luna mai fiindcă mi-a transmis emoție.

MEDEA’S BOYS, APOLLO 111

 

Am ajuns la ultima reprezentație a acestui spectacol care își încheie călătoria în glorie, după șase ani.

În regia lui Andrei Măjeri, spectacolul este o transpunere modernă în scenă a legendei Argonauților în căutarea Lânii de Aur, doar că reia povestea lor după ce aventura s-a încheiat.

Textul conține fragmente din ”Medeea” de Euripide, dar povestea este dusă în zona dialogului despre misoginism, patriarhat și raportul dintre sexe.

Totul cu mult umor, ironie și ireverențiozitate.

E multă vulnerabilitate masculină, candoare și tristețe în jocul celor șase protagoniști, ceea ce face spectacolul greu și memorabil în același timp.

Îmi pare rău că nu se va mai juca, dar mă bucur că l-am văzut.

Am apreciat decizia echipei de a încheia în vârf de performanță, înainte să apară blazarea sau rutina.

 

CASA CURATĂ, TNB

“Rugăciunea purifică aerul așa cum apa curăță praful”

 

Cum pot fi niște personaje atât de ciudate în aparență… atât de familiare?

Toate personajele din “Casa curată” au obsesii, ciudățenii și lucruri de neînțeles, dar în același timp am putut relaționa cu toate la nivel emoțional.

Nu mă așteptam să mă emoționeze atât de tare un spectacol despre care auzisem aproape numai de rău.

Dar pe mine criticile negative mă fac și mai curioasă!

“Casa curată” e despre vieți reprimate, ținute pe linia de plutire de obsesii personale.

E despre “Bashert” (minunată noțiune a sufletului pereche care ne așteaptă pe fiecare undeva în lumea asta) și despre absurdul aparent al unor situații care seamănă totuși, nespus de mult, cu viața reală.

“Bărbatul trebuie să fie ca o canapea bine-așezată: să nu ocupe mai mult loc decât e nevoie”.

“Diferența dintre medicina inspirată și cea lipsită de inspirație este iubirea”.

 

REPETIȚIE PENTRU O LUME MAI BUNĂ, TNB

Există spectacole pe care îți dorești să le revezi și altele care te consumă atât de tare încât știi că nu le vei putea revizita niciodată.

Vreau să citesc cartea lui Mihai Radu, care stă la baza piesei, dar nu cred că mai pot “duce” a doua oară acest spectacol, deși mi se pare excepțional.

„Repetiție pentru o lume mai bună” este un spectacol despre lucruri foarte grele, urâte și dureroase, dar care vorbește despre ele cu o extraordinară frumusețe.

Un paradox absolut.

E aproape imposibil să te atașezi de vreunul dintre personaje, dar totuși la final pleci transformat, schimbat, transfigurat.

Scena dansului, jucată de Raluca Aprodu, rămâne cea mai expresivă și neașteptată ipostază în care am văzut-o până acum pe această actriță, una dintre favoritele mele.

 

Nu vă lăsați amăgiți de titlu… e mai mult întuneric și nu se întrevede nicio geană din vreo lume mai bună.

 

O MIE DE MOTIVE, POINT

Poate cea mai atipică și palpitantă experiență teatrală pe care am avut-o vreodată a fost spectacolul “O mie de motive”, cu Florin Piersic Junior.

 

Povestea unui copil care începe o listă cu motive pentru care viața merită trăită și iubită, listă pe care o completează, o revizuiește sau o reneagă pe măsură ce înaintează printre vârste și i se întâmplă lucruri.

Mai mult decât ceea ce s-a întâmplat efectiv pe scenă, incredibilă a fost energia generală a sălii, fiindcă reprezentația este interactivă.

Povestea se spune și cu ajutorul oamenilor din public, așa că m-am trezit la un moment dat în chip de “doamna profesoară” a eroului principal.

Întrebarea pe care am primit-o pe scenă a fost despre personaj, dar – în mod straniu – a fost și despre mine.

Pentru că așa se întâmplă mereu: vii la spectacol cu ceva pe suflet și ceea ce se întâmplă pe scenă îți răspunde și îți oferă o “cheie”.

Un spectacol absolut de neratat, la care să mergeți cu inima deschisă și fără prejudecăți care încep cu “Eu nu…”.

Intrați în joc, fiindcă ar putea să miște pentru totdeauna niște piese componente din structura voastră interioară…