Despre tot ce-i fin și fain

Ca să fii fericit, trebuie să știi mai întâi să fii singur

By 24 martie, 2016Emotions
read time 2 min
 
24 martie, 2016

Ca să fii fericit, trebuie să știi mai întâi să fii singur

Tu știi cine ești într-o cameră goală? Fără soundtrack, fără interlocutori, fără telefon pe care să-l butonezi. Doar tu, într-o conversație spumoasă cu propriile gânduri. În ultima vreme am realizat că singurătatea m-a învățat unele dintre cele mai importante lucruri din viață și că, într-un fel sau altul, îi datorez persoana care sunt astăzi.

by

Citeam zilele acestea un studiu care dovedea că oamenii mai singuratici din fire sunt mai inteligenți decât media. Nu știu cât de valabilă este teoria, chiar dacă toată construcția științifică din spate era foarte interesantă, dar despre singurătate și timp petrecut cu propria persoană știu cu siguranță mai multe decât majoritatea oamenilor. Și, dincolo de orice pretenții legate de IQ, spiritului meu singuratic îi datorez o bună parte din succesul, maturitatea și fericirea mea din prezent.

 

Am fost mereu o fire singuratică și introvertită, acel gen de om care gândește mult și neîncetat și a cărui minte „râșnește” mereu ceva, indiferent dacă e pe un șezlong pe malul mării sau în mijlocul unei ședințe importante. Nu m-aș plictisi niciodată de mine însămi și de dialogurile mele interne, de aceea n-am avut nicio problemă în a călători singură prin toată lumea, a locui singură ani de zile și a-mi gestiona de una singură răsfățurile, ieșirile și distracțiile. Și, cu mâna pe inimă, nu regret nicio secundă anii petrecuți doar eu cu mine. Am fost nespus de fericită și nu i-aș schimba pe nimic.

 

5D3_8370e

 

Zilele trecute, vorbind cu mai multe persoane despre societatea vremurilor noastre, am avut o revelație subită. Foarte puțini oameni știu să fie singuri. Singuri într-o călătorie, singuri într-un moment al vieții, singuri la o piesă de teatru, chiar și singuri la o masă într-o cafenea. Foarte puțini își dau măcar șansa de a se afla vreodată în această postură, încercând să-și ocupe cât mai mult posibil viața cu alte personaje, indiferent de relevanța sau de semnificația lor. Doar ca să nu fie singuri, să nu fie nevoiți să petreacă timp doar ei cu ale lor și să-și țină sieși companie.

 

Pe la 20 de ani, am avut perioade lungi, de luni și ani, în care am fost singură, fără o relație serioasă (sau măcar un flirt). Până la urmă am și scris o carte despre asta, într-atât de mult am aprofundat chestiunea, dar și acum îmi aduc aminte sfaturile binevoitoare ale celor din jur. ,,De ce nu-l accepți pe X, să ai și tu pe cineva cu care să ieși, să nu stai singură?”. ,,Decât să fii singură, mai bine să îl ai pe Y, care să se țină după tine”. ,,De ce ești fraieră și nu vrei să ieși cu Z, care te place, în loc să stai singură?” .

 

Aproape fiecare invitație, sfat sau îndemn care mi se adresa în acea perioadă se termina în aceeași cheie: ,,…decât să fii singură”. Orice ar fi fost mai bine decât asta: o relație nefericită, un simulacru, o prefăcătorie, o înțelegere de conveniență. Orice, absolut orice, numai să scap de năpasta de a fi singură. Doar că, spre mirarea celor care se ofereau să mă fericească cu sfaturile lor, eu am preferat mereu să fiu singură ,,decât să fiu…” nefericită/blazată/mincinoasă/speriată sau orice altceva ar fi însemnat acceptarea unei situații care nu-mi convenea. Netemându-mă să-mi fiu doar eu companie, nu aveam de ce să mă arunc în compromisuri inutile și nefericite. Puteam să aștept, să selectez, să nu acționez din panică, ci din convingere.

 

În acei ani de singurătate am învățat cel mai mult despre mine și despre ceea ce vreau și nu vreau de la viață. M-am analizat, m-am ascultat, m-am certat pe alocuri, am avut greutăți și răscruci importante, iar ceea ce sunt în prezent se datorează în bună parte faptului că am petrecut timp în compania propriei persoane. Fără să exagerez, dacă nu aș fi avut acel timp de observație, analiză și disecare a dorințelor și scopurilor mele reale, nu aș fi știut cine sunt astăzi și aș fi aruncat povara descoperirilor și a explicațiilor în spinarea partenerului meu de viață.

,,Bun, ai venit, acum te rog să-mi arăți cât de frumoasă, grozavă, deșteaptă și devreme-acasă sunt, să-mi ranforsezi toate nesiguranțele de sine pe care le am dar n-o să le recunosc niciodată față de tine, să mă duci la toate piesele, filmele și spectacolele la care nu am mers în toți acești ani fiindcă n-aveam cu cine și, dacă-ți mai rămâne timp, să-mi faci și o serenadă. Sau două”.

5D3_8273e

 

Din cele 40+ țări în care am fost, în vreo 30 am călătorit singură cuc, am locuit singură în 4 locuri din lumea asta mare și, cel mai important, mi-am creat singură o viață frumoasă, chiar dacă era una pentru o singură persoană.

 

Multă lume mă întreabă cum e să fii căsătorită, dacă simt că viața mi s-a schimbat din temelii, și îmi vine să râd de fiecare dată. Vacanțele, ieșirile la restaurant, piesele de teatru, plimbările lungi, filmele și maratoanele de seriale le aveam și înainte, doar că acum le împărtășesc cu un om care e sufletul meu pereche și mă simt foarte norocoasă pentru asta. Dar, chiar și în anii în care eram singură-cuc, eu mergeam la teatru, la film și în vacanțe, citeam cărți, vedeam spectacole și aveam momente în care mă simțeam extraordinar de fericită. Eu cu mine. Căsătoria m-a completat, nu m-a inventat.

 

De fapt cred că acesta este marele secret al fericirii în doi: să te căsătorești cu cineva fiindcă simți că ții la acea persoană mai mult decât ții la singurătatea și independența ta. Nu să te căsătorești cu cineva fiindcă vrei să nu mai fii singur.

Dacă ar fi să rezum cele mai importante lecții de viață pe care nu le poți învăța decât din relația directă ,,tu cu tine”, acestea ar fi primele cinci:

Înveți cine ești cu adevărat

Când sunt de una singură, într-o plimbare sau într-un loc frumos, îmi vin în minte o mie de idei și inspirații diferite. Scriu articole în minte, fac conexiuni, îmi aduc aminte de lucruri și le combin instinctiv unele cu altele, fac planuri și rememorez greșeli sau victorii. Nu-mi impun un anumit dialog cu mine însămi, el vine firesc, din ascultarea propriei persoane. Și, de-a lungul vremii, din acest dialog au ieșit marile mele concluzii și revelații despre viață.

 

Când îți dai voie să fii singur cu o carte, singur într-o după-amiază de vară prin București sau singur cu un capuccino în față, îți dai voie să afli ceva nou despre tine. Mintea are darul de a scoate la iveală acel crâmpei de gând sau acea inspirație care se potrivește exact preocupărilor tale din momentul respectiv. De cele mai multe ori, soluțiile problemelor noastre se găsesc tot în noi, dar n-avem răbdare să le lăsăm să iasă la iveală. Nu trebuie să te străduiești, se întâmplă automat, dar n-o să se întâmple dacă ești în permanență implicat în dialoguri, în conversații de conveniență, în grupulețe create doar de dragul de a sta laolaltă sau în interacțiuni reale sau virtuale menite să-ți umple timpul.

 

Când am o problemă, o frământare, un dubiu sau o întrebare despre drumul meu și despre alegerile mele, mă duc în plimbare până acolo unde am treabă. Privesc oamenii, ascult zgomotul orașului, mă uit în jur și merg, merg, merg. Niciodată nu vorbesc la telefon când merg, fiindcă n-aș mai avea cum să-mi ascult răspunsurile și aș pierde oricum tot farmecul momentului. De puține ori s-a întâmplat să nu găsesc o soluție la capătul unei plimbări sau al unei ieșiri ,,eu cu mine” într-o cafenea, la ora prânzului, când în jur e plin de oameni. Dacă știi exact cine ești, ce vrei și ce îți trebuie într-o cameră goală, dar și într-o încăpere plină de oameni străini, cu viețile lor care n-au nicio legătură cu a ta, înseamnă că ești cu adevărat stăpân pe viața ta. Nu control-freak, stăpân. O mare diferență.

Înveți că ești mai puternic decât ai crezut

Am fost mereu adepta dezvoltării personale și, de când mă știu, am încercat instinctiv să lupt cu mine însămi și să mă sculptez pe interior cât pot de mult. Să scot ce e mai bun din mine, pînă ajung la cea mai bună versiune a mea. Am citit zeci de cărți, am fost la conferințe de leadership și am și acum personaje din coaching pe care le admir și le urmăresc pentru că mă inspiră.

 

Totuși, nicio carte motivațională, niciun curs de leadership, nicio ședință de coaching și niciun filmuleț cu Tony Robbins nu-ți vor crește ca prin minune stima de sine și încrederea în propria persoană mai mult decât un principiu banal și bătrânesc: ,,Văzând și făcând”! Când te afli de unul singur în anumite posturi, fie ele personale sau profesionale, și îți dai seama că te poți descurca foarte bine fără sprijinul nimănui din afară, abia atunci înțelegi cu adevărat că resursele interioare îți sunt nelimitate. Și, din acel moment de revelație, poți începe să (te) construiești cu adevărat.

 

Prima mea mini-vacanță de una singură a fost din Leiden (Olanda), unde locuiam pe atunci, până în Belgia, la Bruges, și de acolo în Luxemburg. Aveam 22 de ani și, chiar dacă studiam și locuiam singură într-un oraș străin, nu mai fusesem propriu-zis ,,turistă” prin lume de una singură și, recunosc, în primele 15 minute în tren mi-au trecut prin gând toate lucrurile îngrozitoare și neprevăzute care s-ar putea întâmpla.

 

După care, un declic a înlocuit teama cu ceva absolut minunat: o relaxare profundă și o conexiune incredibilă cu mine însămi. Fără să rostesc măcar mental aceste cuvinte, am făcut o convenție: ,,Deci, Diana, acum ești oficial pe cont propriu. Trebuie să ai grijă de tine, să fii responsabilă, să-ți păzești singură spatele, să te orientezi, să fii atentă, să te descurci și, pe lângă toate astea, să te și bucuri de ceea ce ți se întâmplă. Ai înțeles?”.

 

Zece ani mai târziu, am contabilizat călătorii de una singură din Brazilia și Statele Unite ale Americii până în Finlanda și Georgia, iar escapadele ,,eu cu mine”, fie că sunt în scop profesional sau doar de loisir, sunt printre cele mai plăcute și relaxante moduri de a-mi încărca bateriile. Am învățat un milion de lucruri despre mine, despre cum reacționez în situații-limită, despre ce îmi place și ce nu, despre genul de călător și de om care sunt și, per total, am scos la iveală niște straturi de „mine” pe care nu le-aș fi explorat poate niciodată dacă aș fi călătorit numai însoțită, în compania altcuiva.

 

Fie că e vorba de o călătorie, o plimbare, o ieșire la un restaurant de una singură sau de unul singur, să poți să-ți spui, în gând, ,,Compania mea îmi ajunge și mă face foarte fericit în acest moment” este absolut extraordinar.

Înveți că dragostea nu e un refugiu, ci o destinație

Multe relații eșuează în ziua de azi fiindcă oamenii se avântă în ele din motivele greșite. Nu fiindcă omul din fața lor ar fi cu adevărat ceea ce caută, ci pentru că s-au săturat să fie singuri, pentru că au trecut de o vârstă, fiindcă mama insistă, fiindcă societatea arată cu degetul, fiindcă sunt sătui să stea acasă vara pentru că n-au cu cine pleca în vacanță și fiindcă vor, în sfârșit, să aibă cu cine sărbători Valentine’s Day. Sau, cum mi-a spus cândva un prieten, ,,ca să nu mor singur și trist”. Nu avea să moară nici singur și nici trist, dar niciodată nu a știut să-mi răspundă la întrebarea ,,Ce te-ar face fericit?”. ,,Habar n-am”, venea invariabil răspunsul. ,,O să știu când o să găsesc”.

 

Tactica asta rareori funcționează în viață, din simplul motiv că, așteptându-ne să găsim acel ,,ceva”, ,,the one”, Sfântul Graal al relațiilor, automat investim persoana respectivă cu o răspundere enormă: să fie tot ceea ce ne-am fi putut dori vreodată de la viață. Să ne lămurească exact ce vrem, cine suntem, de ce suntem aici și, fără ca noi să știm ce ne face fericiți, să ne livreze prompt exact tipurile de fericire care ni se potrivesc. Am zis prompt? Voiam să spun ,,instantaneu”. Înainte ca noi să gândim măcar gândul.

Numai printr-o relație sănătoasă cu propria persoană înțelegem cu ce fel de persoană am putea să conviețuim, ce fel de job ni se potrivește și la ce am vrea să privim înapoi când ajungem la bătrânețe. Reality-check: nimeni nu poate lămuri toate astea în locul nostru. Nici mama, nici tata, nici soțul, nici șeful. Nici măcar Dumnezeu, care ne-a dat liberul arbitru cu un scop.

Înveți că poți și trebuie să iei decizii

Cu o lună în urmă, am ieșit cu o prietenă bună într-un local din Brașov care mie îmi place mult și unde meniul conține absolut tot ce vrei, de la paste și salate până la cărnuri, brânzeturi și feluri tradiționale. Prietena mea s-a uitat pe meniu maximum 15 secunde și apoi s-a întors către mine: ,,Comandă-mi tu ceva, te rog”.

 

Eu am o regulă, aplicabilă în special la mâncare: nu recomand, nu comand, nu fac îndemnuri. Am învățat pe propria piele că oamenii sunt atât de diferiți încât nu are niciun sens să te hazardezi să le ghicești gusturile. Doar ei singuri și le cunosc. Sau ar trebui.

 

,,Nu îți comand nimic”, am retezat-o eu. ,,Uita-te în meniu și vezi ce îți place. Au atâtea bunătăți. Ce ți-ar plăcea să mănânci?”. ,,Păi tocmai, că nu știu…”, a oftat ea. Într-un final, și-a comandat cu jumătate de gură ceva ce până la urmă oricum nu i-a plăcut, fiindcă de regulă nu-i place puiul (dar totuși ea singură își comandase pui!) și a plecat îmbufnată. Pe moment nu am înțeles și mi-a stricat un pic dispoziția, după care, la o discuție mai aprofundată, am înțeles, citind printre rânduri. Să iei decizii, chiar și când vine vorba de masa de prânz, e o chestiune de asumare.

 

Ca să stai în fața unui meniu și să alegi ceea ce ți se potrivește trebuie să poți întâi să stai în fața unei oglinzi și să te privești, să stai singură pe un drum, într-o mașină sau într-un tren, să te asculți, să te înțelegi, să experimentezi, s-o dai în bară și s-o iei de la început. Poate o să râdeți, dar nu e mare diferență între a ști ce-ți place dintr-un meniu și a ști ce vrei de la viață. Amândouă încep cu o întrebare pe care fie ți-ai adresat-o vreodată, fie nu: ,,Ce mă face cu adevărat fericit?”.

 

Prea mulți oameni – și îmi vin zeci de exemple doar la o simplă numărătoare imaginară – știu ce îi face fericiți prin ricoșeu. Le place o anumită mâncare fiindcă îi place partenerului lor, frecventează un anumit local fiindcă e cel agreat de gașca lor, se coafează într-un anumit fel fiindcă ,,iubi” le-a spus că le stă cel mai bine așa, ies la aceeași cafenea fiindcă e aproape și s-au obișnuit cu ea, se îmbracă în anumite culori fiindcă au citit undeva că se poartă sau fiindcă cineva le-a făcut la un moment dat un compliment. Într-o cameră goală, singuri cu propria reflexie într-un geam, nu și-ar putea răspunde la întrebarea: ,,De ce?”. De ce roz și nu verde? De ce șnițel și nu steak? De ce acolo și nu dincolo? De ce Praga și nu Grecia? De ce ,,Anatomia lui Grey” și nu ,,Seinfeld”? De ce, de ce, de ce?

Ceea ce numai singurătatea și introspecția pot lămuri sunt ,,De ce”-urile noastre. Când suntem în postura de a decide noi pentru noi înșine, fără posibilitatea unui feedback din exterior, atunci se decantează cel mai bine gusturile, preferințele, micile noastre răsfățuri și obsesii. Atunci iese la suprafață adevărata personalitate, de la culoarea șosetelor și până la friptura gătită medium-rare sau well-done.

Înveți ce înseamnă pentru tine seninătatea

Nu o să fii niciodată cu adevărat liniștit și ,,zen” dacă nu poți să stai singur nicio clipă și dacă absența altor oameni în jurul tău îți provoacă panică. Dacă inspirația și ideile bune vin tot din momentele de singurătate, cele mai relaxante exerciții pentru creier sunt tot cele derulate în compania exclusivă a propriei persoane: ascultând muzică, meditând, rugându-ne, ascultându-ne pur și simplu respirația, scriind câteva cuvinte într-un jurnal sau citind o carte despre ceva care ne preocupă.

 

Chiar și actul citirii unei reviste sau al unui articol online e un act al tău cu tine: alegerea subiectului spune ceva despre ce îți place, ce te preocupă și ce te interesează să afli. Oamenii care spun că nu au răbdare sau nu au timp să citească, să învețe lucruri noi sau să-și scrie scopurile pe hârtie sunt de cele mai multe ori oamenii cei mai deconectați de propriile dorințe. De ce știu asta? Fiindcă a-ți stabili scopuri, a căuta și a te gândi la ce te interesează este un proces reflex, nu o ,,temă” pe ordinea de zi, cel puțin pentru oamenii care se cunosc cât de cât pe sine.

 

Nu există un timp special pentru asta, timpul propice poate fi oricând, de la momentul când bagi rufele în mașina de spălat până la cele 2 minute parcurse între parcare și birou. În relația cu tine însuți nu-i nevoie să-ți dai întâlnire la oră exactă, să-ți aduci flori sau să-ți cânți serenade. Chiar și 2-3 minute pe zi ajung, cu condiția să fie constante, asumate și depline. Contează calitatea lor și sinceritatea, o revelație care se va dovedi valabilă și mai târziu, când intri într-o relație cu altă persoană. Nu contează atât de mult înfloriturile, artificiile și ornamentele, contează fundamentul.

 

Dacă relația cu tine este bună, nu vei ajunge niciodată să reproșezi cuiva că nu ți-a oferit un anumit lucru, că nu ți-a ghicit o dorință sau că nu a ieșit în întâmpinarea visurilor tale neîmplinite, pe care – luat pe nepregătite – nici tu n-ai ști să le enumeri prea clar.

Când știi să fii singur, știi să fii bine cu tine. Iar când ești bine cu tine, persoana care îți va fi alături nu are altă misiune decât să te iubească. Nu să-ți rezolve viața, nu să-ți lipească la loc speranțele, nu să-ți repare greșelile. E suficient să fie.

Hair: Adonis Enache

Make-up: Sînziana Iaru

Foto: Vali Bărbulescu

20 Comments

  • Ira spune:

    Cineva a distriuit articolul asta astazi, asa am ajuns sa-l citesc. Saptamana viitoare ma mut din tara, las aici parinti, iubit si lucruri dragi. Desi entuziasmata, am o strangere de inima, putina teama si nu stiu cum ma voi descurca cu dorul de ei. A picat la fix articolul tau! Mi-a adus aminte ca-mi place sa fiu singura, ca am nevoie de asta si cred ca va urma o perioada frumoasa, cu ale sale lucruri bune, dar si cateva… provocari!

    • Ma bucur mult ca s-a potrivit. Eu am calatorit si am trait mult singura prin lume si pot sa-ti spun doar atat: bucura-te de aceasta perioada. Va fi foarte frumos si edificator pentru tot ceea ce vei face de acum incolo. O sa te convingi singura 🙂 Iti tin pumnii.

  • Nichifor Ana spune:

    Ma bucur cand cineva ca tine pune punctul pe i ca noi restul sa ne putem citii de fapt vietile de zi cu zi. Sunt separta de sot , si cresc un copil singura si cu probleme de sanatate. Nu e o povară e o binecunvatare.” Sa fi singur e o alegere, e un dar”asa imi spunea o prietenă în momente de cumpănă , singura de ani buni si ea,, cand simțeam ca numai pot , ca trebuia sa predau haturile si celuilalt, dar am depasit momentul. Si desi imi e foarte teama de esecuri, incerc sa lupt. Si lupt si cu mine.E o lupta aprigă , dar sper sa ies învingătoare. Felicitări pentru articol, sincer am lacrimat. Pentru ca soarta pentru unii poate fi cruntă dar poate fi si asta o binecunvatare.

  • Ioama spune:

    Super. Îmi place foarte mult articolul, chiar mă regăsesc în ceea ce ai scris și mă bucur ca mi-ai întărit,cumva, aceasta decizie de a fi singur. Simt că cineva, în sfârșit, mă intelege. Sunt foarte mulți oameni, din jurul meu, care considera singurătatea ca fiind o chestie ciudată și ca sa fii fericit trebuie sa faci orice: sa ieși la o cafea, la o tigare, dar neapărat cu cineva ca sa fie acolo, sa nu fii singur, de parcă le-ar fi frica de ei însuși. Mulțumesc mult pentru ca exiști!

  • Andrei spune:

    Intr-un fel, viata interioara a multora dintre noi este prea bogata spre a fi inteleasa de catre un potential partener. De-aici neintelegerile ce inerent vor urma…

  • zait spune:

    uneori acest gand de a fi singur si ami placea atat de mult ma dus la gandul ca sunt o persona care nu stie sa socializeze si uneori acest gand te duce la altele cum ca ai fi o persona negativa care nu suporta si nu e suportata de alte persone….dar citind acest articol ma calmat enorm si intradevar a vb. cu eul interior ma ajuta intotdeauna la gasirea linistii interioare

  • alida spune:

    Doamne, cat adevar!!!!

  • Madalina spune:

    Am cumparat cartea „Poveştile unei inimi” şi m-am regăsit aproape în fiecare din poveştile expuse. Învăţ, încetul cu încetul să fiu fericită de una singură, după un lung şir de dezamăgiri şi sper ca într-o bună zi să găsesc omul care să fie fericit alături de mine! 🙂 Cartea este un adevărat pansament pentru sufet! Felicitări Diana! Eşti o femeie demnă de respect şi admiraţie!

  • Alexandra spune:

    Pe mine prea multa compane ma oboseste. Dupa doua zile fara un moment de solitudine, caut cu disperare sa ma izolez undeva un pic. Sa ma regasesc si sa imi incarc bateriile. Sa imi pot asculta dialogul interior fara sa fiu distrasa.

  • Gabriel spune:

    – De ce sa te mai apuci sa inveti sa canti la pian la 37 de ani?
    – Pentru ca o parte din mine vrea sa transmita restului ceva si nu stie cum altfel.

  • Larisa spune:

    Hey 🙂 intr-adevar, a lot of people will relate cu ce ai scris aici, multumim pentru ca ai pus gandurile tale negru pe alb. As vrea sa adaug un element – ca si rabdarea e o virtute, si daca nu iti iese din prima ce iti propui, daca nu iti dai seama imediat sau dupa indelungi cautari ce iti doresti si ce te face fericit, that’s ok too. Important e sa nu renunti la discutiile cu tine insu/ati, dar intensitatea cu care cauti poate sa difere – asa cum ai zis si tu, esti propriul stapan, asa ca you can fail si get up again asa cum vrei si crezi tu ca e cel mai bine pentru tine.
    Spun asta pentru ca am intalnit cativa oameni care sunt fie prea duri cu ei insisi, fie ii lasa pe cei care le spun ca trebuie sa aleaga singuri din meniu sa ii raneasca prea usor, sau sa ii complexeze prea usor ca nu au fost in stare sa aleaga ceva dintr-un meniu (continuu cu exemplul tau).

    E important sa ai incredere in tine ca daca nu ai stiut atunci, that’s ok – ai invtat din nou ca puiul chiar nu iti place. Si o sa mai poti invata o data poate la restaurantul ala fain din Cluj, sau din Timisoara – circumstantele vor fi diferite si vei avea ceva de invatat de fiecare data.

  • Diana spune:

    Buna,

    Sper ca articolul va fi citit de cat mai multe persoane care isi vor gasi timp sa mediteze si sa constientizeze cat adevar ai exprimat.

    Sunt deja aproape 4 ani de cand am venit in Bucuresti si am inceput sa fiu pe cont propriu. Imi place sa ies cu prietenii mei, dar daca din diverse motive nu ne sincronizam programele, nu caut disperata pe altcineva cu care sa ies. Am ajuns sa ies singura la o cafea, o plimbare, un concert, o piesa de teatru,, chiar sa plec singura in vacanta si astfel am avut parte de experiente frumoase cu mine insami. E foarte amuzant sa surprind privirea nedumerita a unor persoane care nu inteleg cum pot face asta. Daca la inceput poate stateam 2 secunde pe ganduri intrebandu-ma daca e o problema cu mine, acum le zambesc (ceea ce le surprinde si mai mult) si continui seria de „intalniri” frumoase.

  • Andreea spune:

    La fel si eu 🙂
    Sunt casatorita si am doi copii mici, dar am nevoie de momentele mele solitare, Recent am fost singura in Israel, ies la cafenea sau la restaurant singura, la teatru, am fost la un concert singura odata ….Mi-e bine cu mine, nu ma plictisesc niciodata. Nu stiu cum as putea 🙂

  • cristina spune:

    Foarte frumoas articolul ! Ai mare dreptate si mi-am explicat multe , in primul rand trebuie să fii impacat cu tine insuti . De aceea nu m-am plictisit niciodată doar eu cu mine cred, gaseam mereu ceva de facut, gandit. Super!

  • JR spune:

    Super. Felicitări.E adevărat

Leave a Reply