Castelul de la Miclăușeni m-a urmărit de când am văzut „Orient Express”, în 2004. Da, filmul lui Sergiu Nicolaescu. Eram studentă și l-am văzut la cinematograf, cu cea mai bună prietenă a mea de atunci. Filmul în sine mi s-a părut cumplit, dar locul în care fusese turnat părea magic.  Mi-am făcut o notă mentală să-l caut și să-l vizitez cândva.

Apoi am uitat. Era vremea în care sursele de informație nu se găseau la un clic distanță, ca acum, iar viața a făcut ceea ce face ea de obicei: a venit peste planuri, gânduri, vise, și și-a așternut agenda ei. 

Castelul din film mi-a rămas în cap, dar nu mi-am adus aminte de el până săptămâna asta, la Iași, după ce am vizitat palatul lui Cuza de la Ruginoasa. Că veni vorba, aș scrie cu drag și despre el, dar – deși este superb – nu ai voie să faci poze înăuntru, ca turist. Nici măcar contra-cost. Doar dacă organizezi un eveniment acolo sau vrei poze de nuntă. M-a durut foarte tare, aș fi vrut să povestesc și despre acel loc. Am făcut-o pe Instagram, atât cât s-a putut. 

La postarea mea despre palatul lui Cuza de la Ruginoasa, o prietenă mi-a comentat, în treacăt, că ar trebui să trec și pe la Miclăușeni, iar când am tastat numele toate amintirile mele din studenție mi-au revenit. Castelul din film. Acel castel, care nu bănuiam cât de aproape este. Și m-am dus. Într-o după-amiază de sâmbătă, la finalul programului de vizitare (care e până la 18:00).

Fraza din șapou, despre exclamația interioară, este purul adevăr. Intrarea e ascunsă în spatele unei porți de fier și parcurgi o alee lungă și umbroasă până să ajungi la castel. Când îl vezi, însă, fără nici cea mai mică exagerare, îți taie respirația. Am văzut multe castele, din toată lumea asta mare, și pot spune că Miclăușeni stă în rând cu absolut oricare dintre ele. Dantelăria neogotică, efigiile și blazoanele de pe fațadă, delicatețea formelor, totul este copleșitor de frumos.

Și da, aceea a fost senzația mea, o exclamație interioară mai mult ca un strigăt: ”Avem asta în țară  la noi? Și nu știm că există?”.

Eram o mână de călători la castel, inclusiv trei mirese din zonă venite să facă fotografii, dar în rest nicidecum vreo mașinărie turistică în acțiune. Nu m-am putut abține și am făcut în minte proiecția mentală a aceluiași castel, undeva prin Franța, Germania, chiar și pe la vecinii maghiari. M-am scuturat rapid de acest gând fără rost.

Povestea tragică a castelului

 

Nici titlul acestui articol nu are nimic bombastic sau voit-șocant în el: este tot purul adevăr. Puține castele au avut o soartă mai tristă decât Castelul Sturdza de la Miclăușeni.

Și, urmărindu-l pe ghid în timp ce ne plimba prin încăperi, am simțit un fior rece la multe dintre pasajele istorisirii.

Istoria moșiei Miclăușeni datează de la 1410 și a trecut prin mai multe generații ale familiei Sturdza, însă castelul a fost construit de către George (Iorgu) Sturdza și de soția lui, Maria Ghica (fiica omului politic Ion Ghica). În prezent, moșia însumează 30 de hectare, dar pe vremea familiei Sturdza se întindea pe nu mai puțin de 30 de sate din jur.

Din luna lor de miere – care a durat un an întreg – soții Sturdza s-au întors cu afinități clare pentru noutățile artistice care cuceriseră lumea și, între 1880 și 1904, încep transformarea moșiei într-un castel neogotic, cu elemente Art Nouveau și tavane trompe l’oeil.

 

La momentul respectiv, crenelurile, turnulețele și efigiile construcției i-au lăsat reci pe contemporanii celor doi, Maruca Cantacuzino chiar pomenind în cartea sa, „Amintiri” (citată de Narcis Dorin Ioan în „Filele dintr-un album risipit”), că „e descumpănitor, ca un fals, acest castel pseudofeudal (…) și ești tentat să faci cale-ntoarsă din fața turnulețelor și a crenelurilor care provoacă râsul”.

Răutate sau diferență de gusturi, cert este că Miclăușeni rămâne, chiar și după ce anii, oameni și regimurile i-au fost toate potrivnice, o bijuterie de castel.

Multe dintre frescele interioare au fost realizate după desenele Mariei, miniaturistă pasionată, în timp ce soțul ei, George Sturdza, s-a ocupat cu pasiune de piesa de rezistență a locului: biblioteca cu 65.000 de volume legate în piele cu blazonul familiei, unele transmise din generație în generație și de o valoare inestimabilă.

Aerul oriental pe care îl au anumite motive sau inscripții este justificat de faptul că Maria Ghica și-a petrecut copilăria la Constantinopol, având o afinitate pentru arta orientală și pentru limba turcă.

Începutul tragediei

Castelul a rămas moștenire fiicei soților Sturdza, Ecaterina, care l-a părăsit în 1944, de teama trupelor sovietice care se apropiau. Acolo, odată cu plecarea forțată a Ecaterinei, se sfârșește povestea frumoasă a locului și începe tragedia.

Spuneam că m-au trecut fiorii la multe părți ale poveștii ghidului, dar mai ales la episodul ocupației ruse. Am tresărit auzind cum, în timpul ocupației, soldații ruși nu mai ieșeau iarna să ia lemne de foc de afară, ci aruncau în sobă volumele din bibliotecă sau mobilierul din lemn de trandafir. Unele dintre acele volume erau ediții rarisime, care nu se mai regăsesc în nicio bibliotecă din România. O bucată de istorie care s-a pierdut pentru totdeauna. 

Din 65.000 de volume, s-au mai păstrat doar cinci, aflate se pare în arhivele Mitropoliei Moldovei.

M-a durut și povestea despre cum – după ce rușii au plecat luând cu ei toate obiectele de valoare: bijuterii, tablouri, colecția de arme, argintăria, absolut tot – localnicii din satele învecinate au venit și ei să ia tot ce mai rămăsese: de la cărțile pe care le-au furat ca să-și facă opinci din pielea coperților și până la rame de ferestre și tocuri de ușă.

În zilele noastre, unii dintre urmașii țăranilor de atunci aduc înapoi obiectele furate de strămoșii lor: etajere, vaze, mobilier din lemn de trandafir. Alții nu le mai aduc deloc. Până în prezent, o bună parte din obiectele care decorau castelul se află la oamenii din sat.

Mi s-a părut sfâșietor de trist, mai ales după ce am citit că tocmai George Sturdza fusese cel care, în 1864, îi împroprietărise pe sătenii de la Miclăușeni cu pământ din moșia sa și le înființase o școală primară.

Chiar și tocăria a fost furată, bucată cu bucată, iar cea din prezent este reconstituită parțial după schemele originale. Planurile inițiale au fost realizate de doi arhitecți – Julius Reinecke și I.Griesberg – și chiar dacă planează o controversă asupra celui care a realizat efectiv construcția, se pare că acesta este Reinecke.

Nicio piesă de mobilier pe care o vedeți în castel nu este originală, cele mai multe sunt donații contemporane făcute de către diferiți colecționari. Am văzut înăuntru, fără nicio legătură cu locul sau epoca, inclusiv o combină radio rusească de pe vremuri și un gramofon care cântă „Once Upon a December” (melodia din filmul Disney – „Anastasia”). Un aer de încropeală care face totul și mai trist.

Un castel modern

 

Fiind proiectat de un arhitect german ingenios, castelul are niște invenții uluitoare pentru epoca sa: spre exemplu geamurile arcuite au un sistem de obloane care se ascund practic sub tocăria laterală, astfel încât să poată fi desfășurate seara, iar ziua să pară parte integrantă din designul geamului. 

Dincolo de estetică, încăperile înalte aveau o justificare tehnică și logică: aerul cald ridică particulele de praf în tavan, așa că un tavan înalt garanta faptul că aerul de respirat în timpul nopții este mai curat și oxigenează mai bine creierul. 

Îngerul de la fereastră avea un ceas solar, care arăta cât este ora, dar numai pentru jumătate de zi, fiindcă apoi cădea umbra pe acea latură a castelului. Atât de multe povești. Atât de multe amănunte, precum faptul că dormitorul domnului era la răsărit și al doamnei la apus, dar numai din biroul ei se vedea poarta, cu cine vine și iese din castel. Fermecătoare detalii.

Mi-au plăcut în mod deosebit devizele latine care decorează castelul, în special „Ordo anima rerum”: „Ordinea este sufletul lucrurilor”. Chiar și acum fiecare colțișor păstrează atâtea înțelesuri și a fost gândit cu atât de multă atenție încât nu poți să nu te gândești cum era când toate se aflau la locul lor.

În exterior exista și „Museum Familiarum” – Muzeul Familiei – care găzduia câteva rarități arheologice și numismatice, inclusiv vase din Civilizația Cucuteni, de acum 3.000 de ani. Familia Sturdza era implicată în săpături arheologice, iar o bună parte dintre descoperiri se aflau acolo. Toate au fost furate după 1945, așa că acum nu se mai află nimic înăuntru, sunt doar niște pereți inscripționați în turcă, tot influență a pasiunilor orientale ale Mariei Ghica-Sturdza.

Toată această poezie de design și arhitectură se lovește de realitatea brutală: în perioada comunistă frescele Mariei au fost văruite, tot ce mai rămăsese înăuntru aruncat sau ars, iar castelul transformat în depozit militar de explozibil și ulterior școală de copii cu handicap sever.

 

Neavând copii, Ecaterina s-a retras la mănăstire în ultima parte a vieții, lăsând castelul ca donație Episcopiei Romanului, împreună cu parcul de 30 de hectare, cu scopul de a fi amenajată o mănăstire de maici.

După plecarea rușilor și ridicarea ocupației asupra castelului, mănăstirea a funcționat până în 1953, când a fost desființată de comuniști și a intrat într-un nou circuit distructiv care a lăsat-o aproape de ruină.

Mitropolia Moldovei și Bucovinei, care deține în continuare castelul, plănuiește renovarea lui începând de anul acesta, pe o perioadă de zece ani. Ca să-l citez pe simpaticul nostru ghid, și eu mă rog la Bunul Dumnezeu să găsească un arhitect care să înțeleagă acest loc și să nu-l distrugă. Ar fi păcat.

Am plecat de la Miclăușeni având în minte unul dintre motto-urile familiei Sturdza, inscripționat în latină pe frescele șterse nu de vreme, ci de oameni: ”Utroque clarescere pulchrum”: „Frumusețea strălucește pretutindeni”.