În epoca internetului, mă lovesc tot mai des de oameni care par versiuni însuflețite ale mesajelor spam de sărbători. Știți voi, cele cu „Fie ca lumina să vi se pogoare în adâncul sufletului și să vă legene ființa pe o frunză îmbibată cu rouă”. 

Am învățat să mă feresc de cei care vorbesc mult și nu spun nimic, care-și însiropează excesiv orice comunicare și al căror univers virtual e învelit într-un strat atât de dens de drăgălășenie încât ai senzația că o să mori intoxicat cu un norișor roz. Experiența m-a învățat că tot ce e prea grozav să fie adevărat chiar este. Mai ales personalitățile de marțipan.

Da, totul e iubire, bunătate, diafan, bătăi delicate de aripi, până când ajungi să-i cunoști în viața reală și să vezi că sub pulovărul roz-pufos de angora stă un ditamai briceagul multifuncțional, perfect pentru orice de la minciuni de circumstanță până la înjunghiat pe la spate. De cele mai multe ori taman oamenii care propovăduiesc cel mai vehement iubirea sunt capabili să te urască cu maximă pasiune.

Am învățat să caut și să apreciez oamenii cu defecte și slăbiciuni. Pe cei are au zile proaste și se mai enervează, apoi au zile bune și sar într-un picior; care se supără azi și se bucură mâine, care se dau de ceasul morții în momentele de criză și celebrează viața cu alte ocazii. Oameni reali, care mai și greșesc, mai dau și rateuri, mai și râd de ei înșiși, se mai și îndoiesc din când în când. Care azi se laudă deșănțat, iar mâine îți arată o slăbiciune. Pe ei am învățat să-i caut.

Am cunoscut oameni care, la mânie, urlau de clănțăneau geamurile. Personaje care țineau câte o supărare cu săptămânile și ți-o aminteau cu fiecare ocazie. Indivizi cu limbaj mai colorat decât tot curcubeul. Oameni care făceau câte o „nefăcută”, dar o recunoșteau cu zâmbetul pe buze și cu un „Ăsta-s eu”. Indivizi care se enervau în 30 de secunde și le trecea după un minut. Oameni pe care-i prindeai într-o zi proastă și te expediau, apoi te sunau a doua zi ca să-și ceară scuze spășiți.

Erau complicați, cu defecte și cu „demoni”, dar au fost unii dintre cei mai autentici oameni pe care i-am cunoscut. Chiar dacă nu ne-am simpatizat întotdeauna, pe termen lung mi-au câștigat respectul. Erau ceea ce pretindeau a fi.

Cele mai mari deziluzii le-am avut, în schimb, din partea oamenilor cocoțați pe acel norișor roz, la care totul începea cu  „dragilor”, cu iubire, cu bunătate, cu smerenie, cu „haideți să ne iubim și un cântec vesel să cântăm”, dar care ar fi renegat într-o secundă toate cele de mai sus ca să-și atingă scopurile. Oameni care se adresează cu „Vai, iubita…”, iar după ce închid telefonul te fac în toate felurile, care te pupă cu „țoc” la evenimente și cu aceleași buze te bârfesc imediat ce te-ai dus să-ți iei un pahar cu apă.

Oameni care își încep toate discursurile cu „Echipa, oamenii sunt cei mai importanți…”, dar fraza lor preferată din viața reală este „Dacă nu-ți convine, mai am 10 ca tine la ușă…”. Care au pe limbă doar truisme despre modestie și smerenie, dar cu ușile închise îți șuieră un „Tu știi cine sunt eu?”. Oameni care dau lecții despre iubire și acceptare, dar pe ascuns sunt mai rasiști și homofobi decât cei care adună semnături pentru diverse coaliții și măcar își asumă convingerile.

Unii dintre cei mai „urâți” oameni pe care i-am cunoscut erau nespus de frumoși, îmbrăcați chiar și mai frumos și adesea cu unele dintre cele mai frumoase cuvinte pe buze. Totuși, așa cum multe știri încep cu „Atenție, imagini care vă pot afecta emoțional”, unii oameni ar trebui să vină cu disclaimer: ”Acest discurs este o ficțiune. Orice asemănare cu un om de caracter este pur întâmplătoare”.