,,Cele trei telefoane ale lui J.W.Anderson îl ajută să-și separe cele trei activități și să le păstreze clare în minte. Dar sunt și emblematice pentru generația post-Internet căreia designerul îi aparține și care a crescut desfătându-se cu conținut digital. Rezultatele creative ale lui Anderson reflectă un mix amețitor de referințe, idei și inspirații care, remixate într-un mod nou, dau naștere unor lucruri complet noi.

 

Designerul ia trei pahare de apă și le aranjează în fața lui pe masă. «Deci lucrurile funcționează cam așa: mie îmi place acest pahar, de la brandul X, sau îmi place celălalt pahar, de la brandul Y. Amestecându-le, punându-le unul lângă altul, totul devine mai personal, devine parte din tine. Pentru mine acesta este un proces absolut natural, de la Internet până la referințe sau mersul la piață», explică el. «Conducerea creativă a unui brand nu înseamnă să stai să desenezi colecții întregi. Pentru mine, înseamnă să editezi și să faci un scenariu din mai multe referințe».

 

(…) Parte din succes ține de setarea unor scopuri specifice și ambițioase. «Trebuie să am un vizual. Nu pot să funcționez stând în fața unui panou cu proiecții și cifre. Eu gândesc pe modelul: vrem să facem mai mulți bani, deci hai să ne axăm pe un anumit produs și să vindem 20.000 de unități din el. Trebuie să fie targetat, e o viziune de comerciant. Pentru mine, a fi antreprenorial înseamnă a gândi la scară mare. Dacă vrei să vinzi 50.000 de genți, scrie-ți scopul ăsta. Lucrează invers, de la final la început»”.

,,Cândva, cu mult timp în urmă, Britney mi-a spus că tot ce-și dorește în viață e o familie, un soț și finalul cu «Au trăit fericiți până la adânci bătrâneți». O întreb ce mai crede acum despre asta. Râde: «Aș putea să mă mai căsătoresc cândva, poate când o să fiu mult mai în vârstă, și poate o să mai apară copii, sau poate nu. Ceea ce știu acum este că nu mai cred în trăit fericit până la adânci bătrâneți. Cred, în schimb, în trăit fericit acum. Și sunt foarte recunoscătoare pentru asta”

,,Când trebuie să fac alegerea unei culori pentru colecție, acea decizie este luată întotdeauna dimineața. De regulă nu sunt prea mulți oameni la mine în birou, ca să nu zic că nu e nimeni, fiindcă – dacă am nevoie de cineva – eu mă duc la acea persoană. Dacă se spală cașmirul, mă duc la spălătorie. Dacă am nevoie să discut finanțe, mă duc eu la biroul directorului financiar. Este, într-un fel, un mod de a-i răsplăti pentru munca lor. Faptul că eu sunt cel care se duce la ei este o modalitate de a accentua importanța muncii lor. La ora 17:30, toată compania se oprește, pentru ca oamenii să se bucure de după-amiază.

 

Întotdeauna mi-am dorit ca eu și angajații mei să lucrăm ore decente. Nimeni nu primește mesaje sau emailuri după 17:30, atunci se termină ziua. Suntem o societate care lucrează prea mult și avem nevoie cu toții să ne găsim un echilibru și o fragmentare a zilei astfel încât să putem dedica niște timp și propriei persoane. Urmez mereu regulile Sfântului Benedict, care spunea că ar trebui să avem grijă de studiul propriei persoane, apoi de rugăciune și abia apoi de muncă.

 

(…) Cărțile sunt marea mea pasiune: n-aș putea trăi fără ele. Dacă ar trebui să aleg doar câteva, aș alege Meditațiile lui Marcus Aurelius, care mi-au arătat mereu calea, apoi Symposium al lui Platon, un dialog despre iubire scris în Atena din secolul 4 î.Hr. Când fiica mea cea mare s-a măritat, i-am dat cadou 1.000 dintre cărțile mele preferate și am pregătit același lucru pentru fiica mea cea mică. Iar acum pregătesc asta pentru nepoata mea”.

,,Tot scopul cărții mele a fost să dau de capătul unei situații nefericite, așa că am scris despre ea. Nu are niciun sens să scrii despre viața ta personală dacă nu e un demers în care încerci pur și simplu să îi dai de capăt. (…) După ce am scris cartea, acea mare tristețe s-a ridicat pur și simplu. A fost uimitor, chiar a fost. După ce am scos din mine cuvintele, eram o ființă nouă. În toți acei ani, n-aș putea să spun că fusesem o persoană nefericită. Nu mă gândisem chiar atât de mult la ceea ce se întâmplase.

 

Aș fi putut chiar să spun că depășisem momentul. Dar cred că, dacă m-ar fi întrebat cineva, oricine, despre viața mea, i-aș fi spus «A fost un eșec». Aveam un sentiment primar de eșec, de ratare, care venea din simplul fapt că fusesem crescută în așteptarea căsătoriei, un lucru care ținea de orânduirea firească a vieții oricărei femei obișnuite. Mie nu-mi reușise, iar asta îmi lăsase un sentiment adânc înrădăcinat de ratare. Odată ce l-am săpat din mine și l-am scos, a dispărut cu totul. S-a dus…”

,,Când Gabrielle Chanel a inventat pantoful în două culori, ideea era de neconceput: până atunci pantofii se făceau într-o singură culoare și rolul lor era să se asorteze cu ținuta. Gabrielle a ales nuanțe neutre de beige și negru contrastant, pentru a crea un tip de pantof care să poată fi purtat de dimineața până seara, cu orice fel de haine și pentru orice ocazie. A ales beige-ul pentru corpul pantofului pentru a face picioarele să arate mai lungi, iar vârful l-a făcut negru, pentru ca talpa piciorului să pară mai mică. Pantofarul Massaro i-a dat ideea baretei elastice de la spate, iar ea a ales un toc de 6,6 centimetri, pentru confort optim. Pantoful a fost numit, în scurt timp, «papucul Cenușăresei», iar printre fane se numărau Romy Schneider și Brigitte Bardot”

,,Franțuzoaicele nici nu trebuie să sărute pe cineva ca să le privești cu jind buzele. Atât de bune sunt la arta sărutului – și la aplicarea rujului. Pentru a crea acel look cool, ușor imperfect (supranumit French Kiss de make-up artistul Tom Pecheux), aplică cu buricele degetelor un ruj cremos pe conturul gurii și cu o pensulă un al doilea strat în centrul ei, pentru a da impresia de buze pline.

 

(…) Machiajul smokey eye în varianta franțuzească nu e chiar atât de plin de mister. «Nouă, franțuzoaicelor, ne place acea frumusețe obținută fără efort, ușor accidentală», spune make-up artistul Violette. «Machiajul în nuanțe prea închise, uneori dramatice, arată forțat»”

,,Am studiat dreptul la Oxford însinte să petrec doi ani la școala de teatru de la Central Saint Martins din Londra. Auzisem că era cel mai dur și brutal training și asta voiam. Am petrecut mult timp suspinând prin toalete, fiindcă acolo ești efectiv rupt în bucăți. Nimeni nu te menajează. Mi-a dat o disciplină experiența asta și am fost încurajată să joc personaje care nu semănau deloc cu mine. Am avut un profesor grozav, pe nume John Beschizza, care avea o vorbă: Nu vrem fructe perfecte, lustruite cu ceară, vrem salată adevărată de fructe. El voia să dea la o parte artificialitatea de orice fel, ca să putem avea performanțe reale și autentice”