Despre tot ce-i fin și fain

10 spectacole de teatru pe care le-am văzut în februarie

By 27 februarie, 2021Culture
read time 10 min
 
27 februarie, 2021

10 spectacole de teatru pe care le-am văzut în februarie

Pentru că teatrul este una dintre marile mele pasiuni de când mă știu, voi aduna în această rubrică spectacolele văzute în fiecare lună și povestea emoțiilor pe care mi le-au trezit.

by

 

JURNAL DE ROMÂNIA.1989

 

Un mix intre teatru și documentar, despre comunism, despre 1989 și despre ce a urmat după Revoluție.

 

Totul prin vocea a 4 personaje: actrițele Florentina Țilea, “fost copil recitator al lui Ceaușescu”, și Oana Pellea, respectiv actorii Daniel Badale – care făcea armata în 1989 și a fost surprins de evenimente “la post” – și Ion Caramitru.

 

În mod straniu, în dimineața zilei respective am dat un interviu (lucru rar pentru mine), în care am vorbit despre bunicii mei și povestea lor de deportați în Baragan în vremea lui Dej.

 

Seara, în spectacol, m-am reîntâlnit, ca-n oglindă, cu propriile emoții.

 

În Jurnal de România.1989 se vorbește foarte puțin despre perioada deportărilor, dar mi-au dat lacrimile când Ion Caramitru a povestit cum tatăl lui a pierdut totul în viață, de 3 ori.

 

 

Nu mi-am propus să plâng, dar lacrimile au țâșnit singure, fiindcă exact asta era vorba și durerea lui tataie: “Am făcut trei case, am pierdut 3 case și o să mor chiriaș la stat”. Așa a și fost.

 

Să aud asta pe o scenă, prin povestea altcuiva, a fost o emoție pentru care nu eram pregătită.

 

Poate spectacolul m-a atins fiindcă e o temă personală, intimă, pentru că aș avea și eu multe de spus despre tot ce s-a spus acolo.

 

Pentru că nu sunt lucruri din cărți, pentru mine sunt primele povești și lucruri auzite în șoaptă în copilărie.

 

Poate de asta m-a atins spectacolul. Dar m-a atins si fiindcă sunt multe adevăruri acolo.

 

Mi-au rămas în minte câteva replici și nu vreau să le uit:

“Tace stânga, tace dreapta, taci și tu. Realitatea este că toți am tăcut” (Oana Pellea)
“În țara asta, avem impresia uneori că binele nu se acumulează niciodată” (Oana Pellea)
“Pentru mine, un erou este omul care lasă în urma lui o dâră de bine” (Oana Pellea)
“Nimeni nu m-a învățat să am curaj. Am fost crescuți cu respect pentru teamă” (Florentina Țilea)

******

OMUL CARE A VĂZUT MOARTEA

 

“Vă mulțumim că nu ați uitat să veniți la teatru!” a fost mesajul actorului Costel Constantin, la finalul spectacolului “Omul care a văzut moartea”, la Teatrul Național.

 

O comedie clasică de moravuri, semnată Victor Eftimiu, unde acțiunea se petrece în perioada interbelică, dar la fel de bine s-ar putea petrece oricând.

 

Mai ales în ziua de azi, fiindcă vanitățile, ambițiile și demagogia au rămas la fel.

 

Când candidatul la primărie, farmacistul Leon, vorbește cu fiul lui, un prostănac crescut sub papucul tatălui, îndemnul lui este elocvent pentru societatea zilelor noastre: “Lasă, băiețelul meu! Te trimite tata la Senat, că ești… ești exact ca ăia”.

 

Așa este și “Omul care a văzut moartea”. Exact ca societatea vremurilor noastre, în care faptele bune nu rămân nepedepsite, iar adevărul nu poate sta vreodată în calea unei povești lacrimogene pentru opinia publică.

 

“Poporul trebuie condus prin imagini”, spune și Eliodor/Iliuță, savuros interpretat de Lari Giorgescu (unul dintre favoriții mei). Și parcă niciodată nu a fost mai actuală această propoziție ca în zilele noastre…

 

Și, ca o anecdotă familială, când i-am spus tatălui meu despre piesă, și-a amintit că a văzut-o acum vreo 40 de ani, la Teatrul Giulești, cu Geo Costiniu în rolul principal, al “vagabondului”. Vremea trece, dar unele lucruri nu se schimbă.

********

A FOST ODATĂ ÎN ROMÂNIA

 

 

Un spectacol neconvențional, care te poartă prin toate emoțiile și mijloacele de expresie artistică, inclusiv prin intermediul unei coloane sonore răscolitoare.

 

Eu una aș fi pus “Shazam” la fiecare melodie.

 

Spectacolul este povestea României din ultimii 100 de ani, condensată în aproape două ore de pantomimă, muzică, dans și actorie care transmit, împreună, un mix de bucurie și tristețe, dezolare și entuziasm, iubire și amărăciune.

 

De la războiul de independență până la anii gri ai comunismului, “A fost odată în România” te poartă, fără multe cuvinte, prin toate evenimentele importante ale istoriei noastre, ca niște flash-uri succesive despre trecut, întruchipate de patru personaje.

 

Oameni obișnuiți, aflați în situații ieșite din comun.

 

Un spectacol bun, foarte bun.

 

********

CURSA DE ȘOARECI

 

 

Am revăzut “Cursa de șoareci”, după 10 ani, de data asta în variantă românească, la Teatrul Național.

 

Prima oară a fost, pentru mine, la St.Martin’s Theatre din Londra, unde “The Mousetrap” se joacă de 68 de ani, neîntreruptă decât de actuala pandemie, anul trecut.

 

“The longest running play in the world”, oficial.

 

Este, așadar, o piesă clasică, după cartea favoritei mele, Agatha Christie.

 

Varianta românească e total diferită ca punere în scenă și inclusiv ca detalii.

 

Mi s-a părut că unele elemente din piesa originală au fost eliminate, de exemplu povestea lui Christopher Wren și semnificația numelui pe care și l-a ales, plus câteva povești ale personajelor – dar mi-a plăcut scenografia, iar actorii au fost extraordinari, în frunte cu doamna Adela Mărculescu, pe care e o plăcere să o văd de fiecare dată pe scenă.

 

Dacă se năștea în Marea Britanie, Adela Mărculescu ar fi fost probabil “dame Adela Mărculescu”.

 

Recunosc că am tot ocolit “Cursa…” românească în ultimii ani, eram sceptică să revăd o piesă pe care o aveam încă limpede în minte – și mai știam și deznodământul, adică ucigașul – dar experiența a meritat.

 

La final, fiecare spectator pleacă acasă cu un secret de păstrat. Ca și la Londra sau oriunde altundeva se joacă, și aici se face un “legământ”, între public și actori, pentru a NU dezvălui numele ucigașului și a nu strica experiența viitorilor spectatori.

 

Este și firesc să fie așa.

 

Chiar și în epoca internetului și a informațiilor la două clicuri distanță, unele lucruri trebuie să rămână necunoscute. Mergeți la teatru!

*****

FRUMOS E ÎN SEPTEMBRIE LA VENEȚIA

 

 

“Frumos e în septembrie la Veneția” este o piesă la care nu trebuia să mergem.

 

Nu era în plan, luasem de fapt bilete pentru “Dumnezeu se îmbracă de la second-hand” (pe care eu am mai văzut-o o dată și mi-a plăcut enorm), dar în ultima clipă s-a făcut schimbarea de spectacol, din cauze obiective.

 

Am primit pe email notificarea, am fost de acord să păstrăm biletele, așa că am ajuns la acest spectacol care – recunosc – nu era pe lista mea scurtă.

 

Nu aș ști să spun de ce, dar pur și simplu nu era, nu mă atrăsese până acum.

 

Ei bine… pentru că nimic nu e întâmplător, piesa a fost o bucurie de la un capăt la altul. O poezie a vieții, o nostalgie care te face să râzi și să lăcrimezi deopotrivă, uneori chiar simultan.

 

Pe Oana Pellea am mai văzut-o jucând și înainte, dar în acest spectacol simt că am descoperit-o cu adevărat ca actriță.

 

Am plâns pentru că plângea personajul ei, iar asta mi s-a întâmplat de puține ori în viață. A fost sfâșietor de bună.

 

Și Oana Pellea, și Mircea Rusu au fost fantastici, într-o poveste cu doar două personaje și atât de multe straturi, atâtea nuanțe și înțelesuri. Și cu atât de multă tristețe.

 

“Crezi ca prezentul e plicticos, e anost? Mai așteaptă 25 de ani… și vei vedea cât de frumoasă ți se va părea amintirea acestei conversații”.

 

O piesă despre filosofia vieții. Simplă și uneori înțeleasă prea târziu.

 

**********

MARIA DE BUENOS AIRES

 

 

“Inima mea e tăiată în patru bucăți. Se spune că e ascunsă în cele patru buzunare ale unei mese de biliard. Cea pe care o am acum e cumpărată de la o vânzătoare de inimi second-hand, care le adună din cărți vechi de tarot franceze și de pe tatuajele marinarilor”.

 

Așa este “Maria de Buenos Aires”. Realism magic și poezie pură, muzică de bandoneon care îți sapă prăpăstii în suflet, emoție și pasiune.

 

E un musical de trăit, nu de privit.

 

Protagoniștii sunt Ana Bianca Popescu (o Maria care-ți taie respirația) Lucian Ionescu (care interpretează magistral cinci personaje complet diferite) și seniorul scenei românești, Gheorghe Visu.

 

Cu participarea extraordinară a lui Emy Drăgoi la acordeon, un instrument pe care, datorită acestui spectacol, am învățat să îl iubesc cu totul altfel.

 

Acești oameni minunați cântă, dansează și interpretează într-un mod care-ți dezmorțește sufletul.

 

Pleci de la spectacol plutind într-unul dintre visele Mariei, fără să mai distingi granița dintre real și oniric.

 

În cartea lui, “De la dans la musical” (de Sanda Vișan), Răzvan Mazilu – care semnează regia, coregrafia și costumele fabuloase ale spectacolului – spune ceva ce mi-a rămas în cap de la prima citire.

 

Despre locul în care făcea repetiții, în vremea comunismului: “Era un spațiu binecuvântat, total rupt de realitate. Chiar și în acele timpuri mai aveau loc miracole”.

 

Exact așa a fost seara la ”Maria de Buenos Aires”, în vremurile anapoda pe care le trăim: dovada că, oricât de întunecat ar părea totul, întotdeauna mai rămâne loc pentru un miracol.

După ce am plecat acasă, am căutat libretul original, în spaniolă, semnat Horacio Ferrer. Simțeam nevoia să mai las poezia acestui spectacol să treacă prin mine încă o dată.

 

Spectacolul se joaca la Teatrelli. Luați-vă bilet, de fapt pândiți biletele când apar.

 

Trebuie să îl vedeți, să-l simțiți. Nu o să mai fiți niciodată la fel.

 

******

PREȘUL

 

”Preșul”, văzut la TNB, este o comedie românească clasică, imposibil de transportat în alt context sau decor, fiindcă este despre noi, românii, și despre toate metehnele noastre.

 

 

Tatăl meu a văzut-o în tinerețe, acum am văzut-o eu, iar pentru amândoi rămâne la fel de actuală, deși trăim vremuri complet diferite.

 

Nu pot să spun că intră în topul comediilor mele favorite, nici pe departe, dar e o radiografie a societății românești, trecute și actuale.

 

Piesa se deschide și se închide pe „Ioane, Ioane, toată lumea doarme” al Mirabelei Dauer, iar acțiunea se petrece într-un bloc românesc care poate fi depotrivă comunist, nouăzecist sau contemporan.

 

În el trăiesc tipologiile binecunoscute: administratorul pătruns de importanță, femeia de serviciu care știe totul despre toți, adolescentul rebel pe care blocul îl bănuiește de activități ilicite, familia de scandalagii sau acei pierde-vară care își petrec timpul în fața blocului.

 

Piesa face un mix între nostalgiile noastre – decorul incluzând bătătorul de covoare și leagănele comuniste – și diferite adăugiri contemporane, precum vânzătorul de asigurări de viață sau patronul de la chioșcul de covrigi.

 

În ton cu pandemia, actorii au adăugat, spontan, și referiri la vaccin, rapel, USR, AUR și altele.

 

“Intriga” piesei e simplă, dar teribil de românească: cineva își șterge în fiecare noapte ghetele pline de noroi pe preșul de lână de la ușa administratorului de bloc, ceea ce duce la o anchetă internă, condusă de femeia de serviciu.

 

Recunosc că aș fi gustat piesa mai mult dacă în spatele meu nu ar fi stat un șirag de personaje venite probabil pentru prima dată la o piesă, care râdeau când nu râdea nimeni, băteau din palme ca pe stadion și repetau replicile personajelor cu voce tare, nu râzând, ci aproape horcăind de râs, de se întorcea toată sala.

 

Din păcate, comediile adună și o tipologie de oameni absentă de la restul spectacolelor de teatru, una care vine doar pentru hăhăială, cu o totală lipsă de respect.

 

Altfel spus, vecinii de sală puteau fi lejer personaje in piesa care se juca pe scenă.

 

********

 

ALL-INCLUSIVE

 

“Margaret, în 20 de ani apar mii de motive pentru care doi oameni să se urască reciproc, dar tu nu ai ratat niciunul!”.

 

“All Inclusive” este o piesă de la TNB pe care au văzut-o în aceeași seară 3.000 de spectatori – offline și online – și pe care îndrăznesc să spun că e musai s-o vedeți și voi.

 

E despre viață și despre lucruri dureroase, camuflate într-un ambalaj de comedie bună, scrisă deștept și jucată alert, care te face să râzi cu poftă și să uiți că, odată cu hohotele de râs, se duce pe gât și lingurița amară. Amară, dar necesară.

 

Seara piesei a fost și o premieră absolută pentru mine, ca spectator: am fost în Sala Mare de la TNB, în timp ce în paralel spectacolul era transmis online pentru plătitorii de bilet din toată lumea, inclusiv români din Irak sau Afganistan.

 

Lia Bugnar a fost amfitrionul serii, iar înainte de începerea spectacolului am putut vedea mici momente din culise. Atipic și frumos.

 

Distribuția este impecabilă – una dintre cele mai bune văzute de mine în ultimii ani – dar dintre toți actorii se distinge clar tânăra Diana Roman, interpreta lui Adelle.

 

Firească, puternică, amuzantă, subtilă, nu mă feresc să spun că a “furat” piesa de la nume mult mai mari din distribuție. O voi urmări cu mare interes de acum înainte.

 

În această perioadă în care nimeni nu mai poate călători ca înainte, o seară petrecută la un altfel de “All Inclusive” este poate cea mai bună călătorie pe care o puteți face.

********

”Două pe față, două pe dos”

 

Promisiunea umorului englezesc a cântărit greu în alegerea piesei de la TNB, dar ceea ce ne-a convins să cumpărăm biletele a fost distribuția, mai exact Lamia Beligan (pe care o urmăresc de când eram la liceu), Irina Cojar (pe care o văzusem în „Idolul și Ion Anapoda”… de trei ori chiar) și Raluca Petra (care mi-a plăcut în “Preșul”, în rolul femeii de serviciu despre care povesteam mai sus).

 

 

Pe celelalte două actrițe nu le aveam pe radar până acum, dar mi-au plăcut mult.

 

De fapt, la final pot spune că distribuția a făcut tot spectacolul, respectiv jocul actoricesc al doamnelor, dar și al celor doi protagoniști de gen masculin, Marius Bodochi și Tomi Cristin.

 

Umorul din „Două pe față, două pe dos” este ca pojghița de gheață care acoperă un lac adânc, în miezul iernii: pare distractiv să patinezi pe ea, dar în orice clipă poți cădea în adâncurile întunecate.

 

Sau, dacă vreți, ca o ciocolată neagră, care întâi te izbește în papilele gustative – inclusiv prin limbajul fără perdea pe alocuri – iar apoi își dezvăluie paleta de arome.

 

Sunt arome subtile, ascunse sub straturi, pentru oameni cu profunzimi și răbdare.

 

Povestea e (doar) aparent simplă: cinci femei, cu vieți total diferite – o jurnalistă libertină, o avocată anxioasă, o casnică apatică, o psihoterapeută depresivă și o romantică semi-disperată – se reunesc săptămânal pentru a tricota împreună.

 

Orele de tricotat sunt însă doar pretextul pentru ca dramele personale să iasă la iveală, cu tot cu secretele pe care și le ascund reciproc.

 

Traducerea „Două pe față, două pe dos” mi se pare chiar mai potrivită decât originalul – „Loose Knit” – fiindcă descrie exact atmosfera piesei: nu doar firele de lână sunt două la vedere și două ascunse privirii, ci și sentimentele, adevărurile, prieteniile.

 

Totul are două fețe. Ca-n viață.

Pentru mai multe experiențe teatrale și recenzii, mă puteți urmări și pe contul meu de Instagram.

Fotografii: TNB, Teatrelli, Fine Society

2 Comments

  • Alina spune:

    Iti urmaresc postarile despre teatru cu interes pt ca eu nu am cum sa merg. Deocamdata. Asa ca multumesc atat pt ele, cat si pt articol si te rog, te rog sa mai scrii unul dupa urmatoarele 10 piese. Crampeiele video sunt o incantare. Suna stupid, dar am pus mai toate piesele pe o lista de dorinte viitoare desi stiu ca sansele sunt minime sa le vad.

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.