Despre tot ce-i fin și fain

7 lucruri esențiale care NU ni s-au predat la școală, deși ar fi trebuit

By 19 aprilie, 2019Happenings
read time 20 min
 
19 aprilie, 2019

7 lucruri esențiale care NU ni s-au predat la școală, deși ar fi trebuit

Pe vremea mea existau niște ore de dirigenție, în care discutam tot felul de lucruri administrative, din care nu-mi aduc aminte mai nimic. Nimic vital din ele nu m-a însoțit în viață. Și totuși, dincolo de teorema lui Pitagora, viața mi-a solicitat cunoștințe pe care n-am știut decât târziu de unde să le iau.

by

Prim-ajutor? Noțiuni de nutriție sănătoasă? Cum să-ți iei notițe și să înveți logic? Cum să-ți gestionezi finanțele personale? Respect de sine? Cum era dacă am fi învățat măcar câteva noțiuni elementare despre toate astea, înainte de a ieși din școală?

 

Știu ce vor spune mulți: da, teoretic astea ar trebui să se întâmple în familie, în cei 7 ani de acasă sau în serile petrecute cu părinții, doar că această ipoteză se lovește de un adevăr dur: lucrurile de mai sus țin de o sferă vastă. De la inteligență emoțională la finanțe și de la chestiuni de planificare la noțiuni medicale. 

 

Basic stuff, dar totuși eterogen. Nu toți suntem organizați sau disciplinați, nu toți părinții sunt abili la aceste lucruri, cât despre generația bunicilor noștri, nici măcar nu puteam să le pretindem așa ceva. Ce să mai vorbim de oamenii din familii simple, fără studii? Înseamnă că acei copii n-au din start nicio șansă de a dobândi niște informații esențiale pentru devenirea lor ca oameni.

 

La școală, în schimb, predate într-un cadru organizat, toate aceste informații ar putea schimba radical mentalitatea copiilor care ies de pe băncile ei. Și, mai ales, ar exista o bază de cunoștințe clară, uniformă, predictibilă. Nu trebuie să devenim doctori, economiști sau nutriționiști, ci să știm esențialul care ne-ar putea salva, la nevoie, mințile și viețile. 

 

Pentru asta nu e nevoie să revoluționăm programa școală, chiar și banalele ore de dirigenție, pe care le-am amintit, ar putea fi o soluție. O săptămână despre prim-ajutor, o săptămână despre finanțe, etc. Chiar și pe bază de voluntari. Pun pariu că efectul ar fi incredibil, fiindcă aceea e vârsta la care se învață cel mai ușor. Nu la 40 de ani, când te lovești de probleme și nu știi încotro să te îndrepți.

 

Lucrurile pe care le descriu mai jos sunt chestiuni pe care le-am învățat mult după 20 de ani, lovindu-mă de situații, citind tone de cărți și de materiale online, mergând la cursuri sau întrebând în stânga și-n dreapta. Ar fi fost infinit mai simplu – pentru noi și pentru societate – dacă pe lângă Legile Termodinamicii și teorema lui LaGrange, am fi avut și un contact un pic mai ferm cu viața reală și cu așteptările ei de la noi.

Am detaliat în cele ce urmează câteva lucruri care NU se învață la școală, dar eu una, ca adult ieșit din sistemul românesc de învățământ, cred că ar trebui. Sunt informații pe care n-ar trebui să ni le însușim din reviste glossy, nici din căutat febril consultanți, psihologi și medici la 40 de ani. Ele sunt ABC-ul unui adult echilibrat și, cu tot respectul, programa școlară mereu „prea aglomerată” cu teorie ar trebui să facă loc unor lucruri esențiale și tangibile.

 

ABC-ul finanțelor personale

Da, asta e treaba școlii, nu a părinților. Un părinte nu va face decât să transmită copilului aceleași tipare – bune sau, din contră, complet păguboase – pe care le-a perpetuat el. Unii părinți sunt ultra-cumpătați, alții cheltuie tot salariul din primele trei zile, alții spun mereu că „Nu sunt bani”, alții sunt de o zgârcenie patologică, iar alții își dau toți banii pe băutură. Ne putem baza pe o plajă atât de largă de comportamente? Nu.

 

Și totuși, de educația financiară depinde viitorul adultului: cât se va îndatora, ce decizii bune sau catastrofal de proaste va lua, cât de mult va cheltui, cum va reuși să fie independent financiar de timpuriu și cum va reuși să-și plătească lumina, gazul, taxele și impozitele.

 

Am fost la începutul anului la un atelier la Banometru și am scris un articol numit ”Gestiunea finanțelor personale: cât valorează o oră din viața ta?”. A avut câteva mii de accesări din prima oră, semn că nevoia de informație e imensă și e normal să fie așa.

 

Nu ne naștem cu aceste informații, ele nu sunt înnăscute, ba chiar sunt oameni care abia la 40 de ani realizează că trebuie să-și calculeze „prețul unei ore din viață”. Și totuși, ca să își setezi niște scopuri în viață trebuie să înțelegi aceste noțiuni: să vezi ce job ți-ar asigura stilul de viață dorit, cât ar trebui să câștigi, de ce trebuie să pui bani deoparte, cât îți permiți să te îndatorezi și multe altele.

 

Minima inteligență emoțională

Pe vremea mea, la orele de psihologie învățam „definițiile de doi”. Ce e voința, ce e motivația, ce e afectivitatea? Ca definiție, da. Iar dacă nu știam pe dinafară cele 30 sau 40 de definiții, luam doi.

 

Ce este motivația? ”Motivația este un concept fundamental în științele despre om, exprimând faptul că la baza conduitei umane se află întotdeauna un ansamblu de mobiluri – trebuințe, tendințe, afecte, interese, intenții, idealuri – care susțin realizarea anumitor acțiuni, fapte, atitudini”. Dacă nu știam acest pomelnic, luam doi. 

 

Cum era dacă, în locul acestor platitudini teoretice – care firește se puteau citi la lecție, dar nu să constituie esența cursului – am fi învățat chestiunile pentru care oamenii se duc azi la coach, la speakeri motivaționali sau citesc vrafuri de cărți de „How To”?

 

Am scris un articol numit „Tot ce am învățat eu de la autorii motivaționali. Ce merită și ce nu”, în care e vorba exact despre asta. Rezum aici câteva elemente:

 

Asumă-ți responsabilitatea pentru viața ta. Nu are nimeni o problemă cu tine, nu există o conspirație universală, nu ești urmărit de ghinion. E treaba ta să te ridici, să mergi mai departe și să nu dai vina pe nimeni pentru eșecurile tale.

 

Crezi în tine, altfel o să fie greu să creadă altcineva. Altfel spus: tu trebuie să fii primul tău aliat, să nu-ți cauți doar defectele și lipsurile și să ai încredere că poți reuși.

 

Egoismul nu e ceea ce crezi tu. Suntem învățați că egoismul e apanajul personajelor negative din cărți sau filme și că egoiștii sunt niște oameni care calcă peste cadavre. Un lucru pe care l-am învățat din literatura americană motivațională a fost că a avea grijă de tine înainte de a avea grijă de alții e o chestiune de supraviețuire. Că trebuie să-ți „pui primul masca”, la fel ca-n avion.

 

Disciplinează-te. Degeaba ai vise mari, dacă ești dezorganizat și habar n-ai nici măcar ce o să faci astăzi. Faptul că trebuie să-ți faci planuri, să pui pe hârtie și să-ți urmărești evoluția e un lucru foarte sănătos.

 

Ai grijă de corpul și de mintea ta, în tandem: mănâncă sănătos, mișcă-te (chiar celebrul Tony Robbins are teoria că „Mișcarea se naște din mișcare, iar statul pe loc conduce la și mai mult stat pe loc”), petrece câteva minute pe zi în liniște, fă-ți mici ritualuri zilnice care-ți aduc bucurie. Lucruri elementare.

 

Fii recunoscător. Un principiu foarte frumos și real: decât să contabilizezi tot ce nu ai încă, mai bine fii mulțumit cu ce ai aici și acum. Fă-ți o listă de lucruri bune care ți s-au întâmplat zilnic, oricât de mărunte ar fi ele, fiindcă doar așa poți să-ți schimbi gândirea de la minus la plus, într-un mod firesc.

 

Stabilește-ți scopuri clar cuantificabile. Dacă nu știi unde vrei să ajungi, toate drumurile sunt greșite. Toți autorii motivaționali vorbesc de un „plan de viață”: să-ți stabilești, negru pe alb, ce ți-ai dori în carieră, în viața personală, la nivel de hobby-uri și visuri mărețe. Pune-le pe toate pe hârtie și stabilește-le un deadline. Unul dintre cele mai deștepte lucruri luate de la autorii motivaționali este că „Un scop este un vis cu plan de execuție”.

 

Contribuie la societate. Gândește-te ce poți să dai înapoi, fie făcând voluntariat, fie donând unor cauze, fie făcând mentorat. E ceva despre care nu se vorbește mult în societatea noastră, dar autorii motivaționali pomenesc des despre asta.

 

Nu înceta niciodată să înveți și să acumulezi informație. Foarte adevărat și valabil indiferent de domeniu. Citește, caută, documentează-te, folosește în avantajul tău faptul că trăim în secolul tehnologiei și nu considera niciodată că ai studiat „suficient”.

 

Caută să devii cea mai bună versiune a ta. Foarte real. Toți avem niște abilități native sau niște puncte forte, ține doar de noi să ni le șlefuim și să încercăm să ne îmbunătățim de la an la an. Când privim înapoi, peste 20 de ani, ideal ar fi să vedem de unde am plecat și să fie un drum ascendent, nu descendent. Eu când privesc înapoi la Diana de acum 10 ani, cea de acum arată mai bine (fiindcă am făcut sport, mănânc mai sănătos, sunt mai grijulie cu tot), e mai înțeleaptă (fiindcă am învățat, am citit, am experimentat lucruri), mai ambițioasă, știe mai multe lucruri și tot așa.

Dacă am fi studiat toate astea la școală, măcar într-o discuție, pun pariu că nu se mai ducea nimeni la Tony Robbins sau Robin Sharma.

Drepturile și Constituția

Am scris de curând despre Alina Dumitrașcu și proiectul ei de a-i familiariza pe copiii din școlile românești cu noțiunile de bază din Constituție. Articolul se numește „Doamna care aduce Dreptul. O avocată îi învață pe copii cum să folosească legile pentru a schimba lumea”. Am răsfoit cartea ei despre Constituție, cu imagini, scheme și povești pe înțelesul copiilor din școala primară și până și mie ca adult mi s-a părut fascinantă.

 

De ce? Fiindcă, dacă nu ești absolvent de Drept, habar nu ai de aceste lucruri. Una dintre temele abordate în cursurile Alinei este și rolul instituțiilor statului, exemplificat cu desene, cu discuții și cu jocuri pe roluri. Ce face Parlamentul, ce face Guvernul, ce rol are Avocatul Poporului, Avocatul Copilului?

 

 

Americanii, spre exemplu, au în școli așa-numitul „School House Rock”, unde Constituția este transformată în cântec pop care se învață de la o vârstă fragedă. ”Mi s-a întâmplat să mă întâlnesc cu americani de vârsta mea și să menționez acest amănunt, iar ei să înceapă să fredoneze melodia cu Constituția”, mi-a povestit Alina. ”Într-atât de puternică este memoria de la acea vârstă, mai ales dacă înveți într-un mod ludic”.

 

Nevoia unei astfel de alfabetizări a fost evidentă în perioada demonstrațiilor de la Guvern, când au început să circule pe internet postări în care se explica mecanismul decizional într-o democrație și când unii oameni căutau, pentru prima dată în viață, informații despre cine face legile, cine le interpretează și alte lucruri aparent elementare.

 

„Mergem la Guvern pentru a protesta împotriva unei legi votate în Parlament, când există instituții care ar putea să reacționeze de fapt, doar că noi nu ne știm drepturile”, mi-a explicat Alina, la interviul nostru, și n-am putut decât să-i dau dreptate.

 

Asemenea informații n-ar trebui să țină de cultura generală pe care ne-o facem acasă (câți suntem copii de avocați sau magistrați?), ci să ne fie „băgate în cap” din școală. Pentru cultura generală există destule lecturi suplimentare, destui Sadoveni și Greuceni, dar cred că drepturile și obligațiile de cetățean n-ar trebui să fie la capitolul „opționale”.

 

Nu de alta, dar de asta ajungem să ne „p…m pe el de vot”, cum spunea o domnișoară într-o poză devenită virală cu ani în urmă.

 

Cum să înveți

Da, serios, nimeni nu te învață să înveți. Și nu, nu e doar atributul părintelui. Ce să zică atunci fiul unui strungar sau al unei doamne care are 2 clase? Cum l-ar fi putut ajuta bieții părinți să învețe?

 

Învățatul nu înseamnă să citești un paragraf și să-l repeți de 150 de ori până-l visezi noaptea, apoi să treci la următorul. Înseamnă să-ți faci notițe, scheme pe culori, să folosești repere logice, să îți educi simțul vizual. Toate astea le-am învățat singură sau le-am „furat”, fiindcă școala promova strict principiul „dictare și reproducere”.

 

Când scot interviuri de pe reportofon, mă simt ca în școală: cineva vorbește și eu scriu. Și, dacă în profesia mea transcrierea interviurilor e vitală și are un scop clar, acum realizez de fapt cât am scris în școală fără să fie nevoie și fără absolut niciun rost. Acea informație putea fi citită de pe niște foi și doar analizată la clasă.

 

În loc să fi scris până ne durea mâna, am fi putut să sintetizăm, să comentăm, să vorbim pe marginea acelor informații. Să extragem idei, să facem niște scheme care să ne ajute ulterior la examene. Dar nu, noi am „învățat” proză: paragrafe întregi, pe dinafară.

 

Noțiuni de bază despre nutriție și sport

Ce e ăla un carbohidrat? Din ce ne luăm proteinele? Care sunt grăsimile sănătoase? Nu, nu am învățat asta la chimie, acolo făceam exerciții de olimpiadă. Astea sunt chestiuni de „nutriție populară” de care depinde sănătatea unei națiuni și pe care nu le putem lăsa în seama bunicilor care au crescut cu „slană și pită”, într-o epocă profund diferită de a noastră.

 

Deloc întâmplător, ne aflăm pe primul loc în Europa la obezitate infantilă și avem probleme cu supraponderalitatea la toate categoriile de vârstă, pentru că nu putem face diferența între nutriția bunicilor care mergeau la coasă 6 ore pe zi și nutriția noastră, de oameni care nu se ridică 12 ore de la birou.

 

Cum era dacă am fi învățat, de mici, un ABC al nutriției? Măcar 10 principii, explicate clar. Să știm că energia vine din carbohidrați (și ce sunt ei!) și că atunci când slăbim grăsimea se duce ultima. Să realizăm că „mănâncă tot din farfurie” e o idioțenie și să evaluăm realist de câte mese are nevoie un corp adult și unul adolescent. Să realizăm că înfometarea face organismul să-ți păstreze kilogramele, „pentru zile grele” și că nu e o soluție.

 

Să ni se explice că un meniu bazat pe pâine și cartofi prăjiți nu are nimic nutritiv – dacă nu cumva alergăm zilnic 40 de kilometri și ne trebuie energie din plin – și să învățăm să ne gândim mesele în nutrienți, nu doar în gust. Pentru că fix de asta ajung adolescentele supraponderale post-fast-food să se înfometeze cu supă de varză la 14 ani. Sau să nu mănânce o săptămână, așteptându-se să slăbească 10 kilograme în 3 zile.

 

Ba chiar știu N cazuri de femei în toată firea – cu destule studii la activ – care nu înțeleg de ce, după ce ai slăbit 10 kilograme cu dietă de înfometare, kilogramele se întorc înapoi când te întorci la regimul inițial de viață, bazat pe paste și prăjituri. Serios. Pare logică elementară? Da. Este genul de informație cu care te naști? Nu.

 

Nu știu voi, dar eu și generația mea am făcut 10 ani de chimie în școală, iar toate colegele mele țineau dietă eliminând carnea și proteinele în general și mâncând în schimb din plin paste și orez. Nu mai intru în discuția despre orele de sport cu scutire.

 

Totuși, dacă tot nu alergam și nu făceam mișcare la sport, ar fi folosit măcar să ne învețe, teoretic, cum se tonifiază mușchii (guess what, nu doar prin aerobic cu nemiluita, ci prin exerciții cu greutăți sau cu greutatea corpului), cum îți menajezi articulațiile, cum trebuie să îți dozezi efortul la mișcare. Tot era bine și dacă rămâneam cu teoria măcar. Nu mai zic de noțiuni de bază, tip „să mergi cu spatele drept”, „să stai drept în scaun” și altele.

 

Prim-ajutor

Am scris de curând un articol numit „Suntem incapabili să ne salvăm pe noi sau pe alții. Hai să schimbăm asta, în care prezentam nevoia noastră de a cunoaște noțiuni elementare de prim-ajutor. Eu am văzut-o pe pielea mea, când am fost martoră la un „aproape-accident” și m-am gândit, cu groază, că n-aș fi știut cum să ajut. Că m-aș bloca dacă cineva s-ar îneca lângă mine cu mâncare, dacă cineva ar face un atac de cord sau dacă aș fi singurul om într-un context de forță majoră.

 

În toate filmele americane cu elevi, cursurile de CPR sunt omniprezente. Ele fac parte din ABC-ul unui cetățean, nu degeaba orice american știe manevra Heimlich (cea prin care presezi abdomenul unei persoane care s-a înecat, ca ea să elimine dopul alimentar din esofag) sau respirația gură-la-gură.

 

Pentru că, dacă nu le înveți din școală, nu vine niciodată momentul să le înveți. Nu există vreo vârstă sau vreun context în care, adult fiind, să te trezești dimineața și să decretezi că „Azi mă duc să învăț prim-ajutor”.

 

Să fim serioși, viața vine peste noi cu atâtea probleme, griji, sarcini și lucruri de făcut, încât niciodată nu mai avem tihna din școala generală sau din liceu. Tocmai de asta, acei ani sunt esențiali pentru învățat lucrurile de bază, care să ne simplfice ulterior viața.

Social skills

Am făcut de curând un interviu cu Graça Stefanini, de la Institutul Stefanini din Brazilia (care își deschide și la noi o filială și va face proiecte sociale). Interviul urmează luni, iar printre lucrurile interesante povestite de această femeie, care lucrează de 17 ani cu tineri din medii defavorizate, mi-a rămas în cap ceva. Faptul că toți tinerii are vin la institut pentru a învăța gratuit informatică mai primesc ceva în plus. „Competențe sociale”.

 

Asta însemnând: când dai mâna cu cineva și cum; cum faci un nod la o cravată; cum să vii cu cămașa curată și călcată la un interviu; cum să fii curat și îngrijit, zilnic. Basic stuff.

 

Da, poate sună tragic că sugerez așa ceva, dar uitați-vă în jur. Pe stradă, în metrou, în localuri. Câți oameni știu lucrurile astea? Am stat în metrou acum două zile, lângă un băiat care avea iphone X, ultimul model de adidași în ediție limitată, o geacă de piele nou-nouță… și mirosea a transpirație de îți muta nasul din loc. Asta deși ieri au fost 8 grade Celsius afară. Despre asta vorbim.

 

Și da, parcă aud, „Dar familia ce rol are atunci?”. Familia are un rol esențial, dar dacă vrem să NU fim o nație de oameni care se îmbracă pe întuneric și care miros de la o poștă, poate ar fi bine ca undeva, în zecile de ore pe care copiii le petrec la școală, să aducem și așa ceva în discuție. Măcar la orele de dirigenție, al căror scop, pe vremuri, era și să controleze „unghiile curate” ale elevilor. Ăsta chiar nu era un obicei rău.

 

De multe ori, aruncăm familia în discuțiile despre bun-simț elementar pentru că, da – așa ar trebui să fie – numai că asta nu se întâmplă. Din multiple motive, multe legate de faptul că însăși familia nu a primit la momentul respectiv aceste informații.

 

Suntem un popor care a sărit niște etape, care a pierdut niște etape, care a irosit niște ani într-un regim comunist. Asta se vede în jur, fie că ne place sau nu. Într-o țară în care multe persoane se spală pe dinți o dată pe an (conform studiilor oficiale) și fac duș o dată pe lună, poate ar fi necesar un ABC al igienei și al bunei-cuviințe, în condițiile în care foarte mulți copii NU văd acasă așa ceva. Asta e realitatea.

 

Putem să folosim refrenul cu „rolul familiei” în continuare sau să ne asumăm că, punând totul în cârca unor părinți la rândul lor debusolați, generația care va ieși va fi asemeni lor: se va alimenta prost, va fi certată cu igiena și va perpetua aceleași tipare păguboase din care ne chinuim să ieșim, ca nație, de peste 30 de ani. E doar alegerea noastră. Și da, știu că acest articol este o utopie și că probabil în decursul vieții mele nu voi vedea aceste lucruri predate în școală. Și totuși… speranța moare ultima.

În încheiere, un meme ironic, dar adevărat, de pe ME.ME:

 

Fotografii: Pixabay

7 Comments

  • maria spune:

    Asa e, ca orice roman cu scoala/liceul facute in anii 2000, nici eu n-am invatat mai nimic util la colegiul meu national din bucuresti (de-aia eu nu-nteleg de ce e lumea asa mirata de dezastrul actual din educatie …cam asa era si acum 15 ani -20 ani, despre ce vorbim?).

    Pe seama acestui lucru eu si pun slabiciunea mea pentru cartile de sfaturi practice mostenite de prin anii ”80 (sigur le stii, de la sfaturi cosmetice de ludmila cosmovici la cum sa primim musafiri LA TELEVIZOR :)) si sa surfilam un tiv, ba chiar erau si unele de prim ajutor).

    Bineinteles ca cititul acestor carti la 20 ani de la aparitie era semi-comic, dar asta aveam eu ca sursa de informatie pt altceva decat cum sa nu iau blonoragie (si si asta am citit-o in bravo, n-am auzit-o la dirigentie sau pe-acasa).

    In plus, asa cum aveam sa vad peste ani si ani, aluatul sfaramicios din cartea de bucate a silviei jurcovan e fix aluatul de crumble al nigellei lawson, iar basic stuff & common sense-ul, cam aceleasi orinde si oricand. Dar n-ajungem nicaieri daca le descopera fiecare pe cont propriu.

    • Diana Cosmin spune:

      Foarte adevarat! Am zambit citind comentariul și amintindu-mi la rândul meu de diferite broșuri și cărticele utile pe care le aveam prin casă. Mi-au fost de folos, dar nu ne putem baza doar pe experiența personală când vrem să schimbăm o generație…

  • Andrei spune:

    Diana stiu exact despre ce vorbesti. Problema noastra acum ca natiune este ca se fac presiuni, nu stiu de unde, de a se mentine aceasta stare a lipsei de educatie. Un popor educat este mai greu de manevrat si se pare ca „liderii” asta vor, masa de manevra pentru interesele proprii si personale. Pana cand nu va exista intentia de a se destepta poporul roman (se remarca un fel de ironie daca ne gandim la indemnul imnului national) nu se va schimba nimic in sistemul educational.

  • Flo spune:

    N-am citit tot, dar daca ne-ar invata la scoala deapre respectul de sine nu ne-am mai duce la scoala. Sau la munca…

  • Mimi spune:

    “Fie ca” articolul tau sa devina realitate.

  • Alex C spune:

    Absolut de acord. Nu stiu in ce masura se predau toate aceste lucruri in alte sisteme, dar fiecare din noi a invatat cel putin unele din ele mai mult aau mai putin „the hard way”. As adauga si scoala de soferi care te invata sa iei examenul, nu sa iti planuuesti un drum in oras sau in afara (chiar daca azi avem Google Maps) si sa ajungi in viata la destinatie.

    O remarca: masura Heimlich ejecteaza bolusul aspirat in trahee, ca pe acolo trece aerul, nu in esofag, chiar daca „iti ramane in gat”.

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.