Cunoașteți desigur cuvântul american intraductibil „overachiever”: cineva care se străduiește mai mult, ca să reușească mai mult. Dacă ar fi să rezum într-un singur cuvânt viziunea mea de viață din ultimii 33 de ani, aceasta a fost. De câte ori am putut să fac mai mult, am făcut. Când apărea întrebarea „Cine vrea să facă și cutare lucru în plus?” eu eram prima cu mâna pe sus. Dacă era nevoie de un voluntar pentru ceva, eu eram acela. Dacă aveam de umplut 2 pagini de revistă, mă ofeream eu să le umplu. Dacă apărea un interviu neprevăzut, alegeam să-l fac eu.

Faptul că îmi plăcea ceea ce studiam sau munceam contribuia la atitudinea mea, dar nu era vorba doar de pasiune. Era mai mult. Era adrenalina lui „Eu pot, eu pot” și dorința de a demonstra ceva, mereu. Aveam mereu senzația că nu am dovedit destul, că încă mai există un semn de întrebare și că oamenii își vor da seama. Așa că trebuie să turez motoarele, să adun realizări în palmares, să trec dincolo de orice dubiu.

În continuare pot, acum chiar știu ce pot și cât pot, dar… nu mai vreau. Nu mereu, nu pe pilot automat, nu ca să demonstrez lucruri. Pututul nu mai e starea mea „default”. Vreau dacă am chef, dacă simt, dacă am energie și disponibilitate pentru asta.

 

Zilele astea stau cu agenda în mână și mă gândesc ce pot să mai SCOT din ea. Ce pot să tai, să simplific, să fac mai lesne. Să-mi fie mai ușor. Înainte căutam instinctiv greul. Cu cât mai greu, cu atât mai bine. Eram mândră din cale-afară că pot să gestionez o viață complicată. Cu cât mai complicată, cu atât mai bine.

Pe principiul „Zbor la Milano azi, stau o zi, mă întorc, iau avionul și plec la Iași, închiriez o mașină, îmi fac treburile acolo, mă întorc, iar în tot intervalul ăsta predau 10 articole, 2 reviste și fac 3 interviuri. Ah, și mai fac bagajele pentru încă 3 plecări. Pentru că eu pot, pot, pot”.

E prima dată în viață când nu mă mai simt vinovată să zic și „Nu”. Unul delicat, politicos, dar ferm: NU pot sau NU vreau. Firește că, la nevoie, aș putea să înghesui în continuare 20 de lucruri în program. Da… nu, nu mai vreau. Îmi sunt de ajuns 10, 5 sau câte consider eu că pot duce la momentul respectiv, fără să mă dau peste cap. Fără să alerg.

Asta e valabil și pentru lucrurile pe care le ceream chiar eu de la mine, în numele acelei voci supărătoare din urechi care-mi spunea că trebuie să valorific timpul, să nu pierd clipa, să fac, să arăt, să demonstrez. Să nu ratez nimic.

Weekendul acesta, am stat într-o localitate frumoasă din Italia, Vignale. În zare se vedeau două localități cu cetăți și străduțe, destul de pitorești. Aveam mașină închiriată, aveam timpul necesar la dispoziție să vizitez, să pozez, să bătătoresc cele două destinații.

Și totuși… m-am mulțumit să le privesc de la depărtare, fiindcă aceste două zile voiam doar să stau, să privesc, să mă plimb fără țel și să ascult vântul. Să mă bucur de terasa camerei și să adorm pe un șezlong la umbră (ceea ce am și făcut). Lucruri din-astea. Ne-instagramabile. Ne-pozabile-cu-tot-dinadinsul.

Ce am înțeles eu în acești ani este că nu trebuie să bifezi tot ce-ți iese în cale, să vizitezi tot, să guști tot, să pozezi tot. Lumea e ca un meniu nesfârșit. Nu poți să te delectezi cu toată deodată, fiindcă la un moment dat nu mai simți gustul preparatelor. Ori, mai rău, faci indigestie. Nu mai e festin, ci ajunge doar o degustare fără sfârșit, în care – la fel cum fac degustătorii – doar îți clătești gura cu niște delicatese, le scuipi, apoi treci la următoarele. Unde mai e plăcerea?

E foarte ușor să aluneci în postura celui care bifează. Nici nu simți. Ceva îți place, așa că vrei mai mult și mai mult. Să testezi, să vezi, să împărtășești, să-ți umpli viața cu lucruri care-ți plac. Ceea ce e perfect în regulă, atât timp cât nu devine o goană de a înghesui cât mai multe într-un interval cât mai scurt, într-un spațiu cât mai mic, pentru a nu rata nicio secundă și niciun centimetru.

Dacă nu vreau să mă duc la o petrecere, nu mă duc.

Dacă nu vreau să vizitez un loc, stau și citesc, ies într-o cafenea sau fac orice altceva.

Daca nu simt sa ma vad cu cineva, nu mă văd.

Daca nu vreau să spun „da” unei invitații, refuz politicos.

Dacă nu simt că un proiect mi se potrivește, nu-l aleg.

Am învățat că intuiția mea funcționează ca o busolă: chiar și când n-o ascult, ea tot arată către varianta care îmi priește cel mai mult. Așa că vreau s-o ascult mai des.

Viața e făcută și din destule „impuse”, din lucruri pe care nu le poți evita, fiindcă fac parte din descrierea jobului sau din normele sociale. Dar tocmai fiindcă avem atâtea reguli și cutume, restul alegerilor – cele care nu intră la categoria „trebuie” – s-ar cuveni să ne aparțină pe de-a-ntregul. Nu se termină lumea dacă refuzi ceva. Nu ți-ai ratat călătoria vieții dacă n-ai avut chef de un muzeu și ai preferat o oră într-o cafenea. Nu ești un antisocial dacă arzi de nerăbdare să vezi un film la cinema, chiar dacă afară e soarele sus pe cer.

Nu am suportat niciodată acea expresie perversă: ”Dar nu e păcat?”. ”Vai, dar dacă tot ești acolo, nu e păcat să nu vezi tot?” (chiar dacă tu simți nevoia de o pauză de shopping sau orice altceva te face fericit). ”Dacă ai ocazia să te afirmi, nu e păcat să zici nu?” (chiar dacă ești deja rupt de oboseală). ”Dacă oamenii te-au invitat, nu-i păcat să-i refuzi?”(chiar dacă ai vrea să faci orice altceva decât asta). „Dacă tot ai atâția pantofi frumoși cu toc, nu e păcat să te duci în balerini?” (chit că în acel moment tot ce-ți dorești e să mergi lejer). Am auzit-o de nenumărate ori, în toate declinările. Nu-i păcat să te tunzi dacă ai părul așa lung și frumos? Nu-i păcat să renunți la munca ta de 8 ani? Nu-i păcat să ratezi un proiect mare? Nu-i păcat să nu ieși în oraș, dacă ești tânără? Nu-i păcat…?