Muzeul Stalin se află în Gori, orașul natal al celui care a fost, pe numele lui adevărat, Iosif Vissarionovici Dzhugashvili. Numele ”Stalin” – adică „Omul de oțel”, de la cuvântul rusesc „stal”, oțel – este doar o poreclă primită ca propagandă pentru caracterul lui așa-zis imbatabil, dar dictatorul era de origine georgiană, născut într-o familie de cizmari săraci, în vremea când Gori făcea parte din Imperiul Rus.

Actualul Gori e o experiență pe care, dacă ajungi în Georgia – și merită să ajungi fiindcă sunt multe locuri minunate de văzut – trebuie s-o adaugi undeva pe listă și să-i aloci o oră din viața ta. Orașul e poziționat pe drumul din Tbilisi spre Uplistsikhe, citadela săpată în stâncă despre care am scris aici, deci cumva te vei nimeri în zonă chiar și fără să-ți propui asta în mod special. Și da, muzeul Stalin e pe lista de obiective pe care trebuie să le vezi într-o viață, deși mai mult ca sigur nu-ți dorești asta. De fapt tocmai din cauza asta.

Mă îndoiesc că are cineva pe lista de obiective de bifat într-o viață să vadă muzeul lui Stalin, dar tendința oamenilor este de a repeta istoria, uitând cu desăvârșire părțile ei urâte. Mai ales în lumea în care trăim acum, o vizită din partea celor care nu cunosc perioada decât din cărți și de pe Wikipedia e o lecție de viață livrată ca un film trăit pe viu. Preț de o oră, locuiești într-o bucată de istorie reală, care te izbește ca o palmă peste față. Sau ca o mănușă înghețată care ține un băț.

Orașul în sine, Gori, are un aer muncitoresc sovietic care te transportă pe loc cu 50 de ani în urmă, acolo unde a și încremenit. Blocurile gri, cu tencuiala căzută și cu haine atârnând peste balcoane, stau înșirate de-a lungul străzii principale, Strada Stalin. Numele străzii a rămas, dar statuia lui Stalin din piața centrală a fost dată jos, spre revolta locuitorilor din Gori. Am crezut inițial că vorbim de un eveniment de acum cel puțin 20-30 de ani, dar m-a uimit să aflu că scandalul „detronării” lui Stalin s-a produs prin 2010.

”Adică oamenii din Gori au protestat, în 2010, pentru că s-a dat jos statuia lui Stalin?”, am întrebat eu, retoric. Da, au protestat și nici acum nu sunt împăcați cu ideea, ba chiar sunt foarte nemulțumiți că tovarășul nu mai stă de strajă asupra pieței lor centrale. Motivul e a doua scatoalcă virtuală pe care o primești acolo:  „Stalin e născut în Gori și ei se mândresc cu acest lucru”. 

 

 

Nu e vorba că georgienii din Gori nu știu de atrocitățile comise de cel care a ucis 20 de milioane de oameni (locul doi în istorie după Mao Zedong în acest clasament sinistru), dar cumva această informație trece pe locul doi după faptul că e „fiul orașului” și, fiind o personalitate istorică, e normal să aibă statuie în locul în care s-a născut.

Altfel spus, concetățenii lui Stalin consideră că apartenența unui dictator la orașul lor e un lucru care merită celebrat, fiindcă pune Gori pe harta lumii.

Muzeul Stalin se află în centrul Gori, într-o clădire cu arhitectură sovietică, așezată în diagonală față de un fel de mall cu semnul de „For rent” pe el, mall care are pe geamurile de sticlă un poster cu Stalin.

În curte se află garnitura de tren folosită de dictator pe parcursul vieții, în care s-au păstrat intacte cabina lui cu baie și sufrageria cu o formă rudimentară de aer condiționat. După moartea lui nu le-a mai folosit nimeni, au rămas și ele la fel de încremenite în timp.

Treptele de la intrare în muzeu sunt păzite de o cohortă de câini vagabonzi, iar câțiva metri mai încolo un vânzător de mărunțișuri ține o cutie de carton cu magneți, brelocuri și suporturi de pahare cu chipul lui Stalin.

Când treci de ușa grea de fier, descoperi că există și un magazin chiar la intrare, unde găsești toate acele lucruri, plus tricouri cu chipul lui Stalin, busturi miniaturale din ipsos auriu, ceasuri grosier-realizate cu chipul lui, căni și cam orice te-ai aștepta de la un magazin de suveniruri obișnuit. Doar că toate sunt cu „fiul orașului”.

Tot în holul de la intrare, chiar înainte să urci pe scările de marmură, un portret în ulei al tovarășului Stalin stă pe un perete lângă ceea ce am bănuit că este locul în care-și fac veacul paznicii complexului în sine. Am dedus asta după televizorul cu ecran mic așezat sub Stalin, pe care rula cu o calitate execrabilă a imaginii una dintre părțile din „Rambo” cu Sylvester Stallone. Era însă doar începutul atmosferei suprarealiste.

Cu o seară înainte să zbor la Tbilisi am fost la o piesă de teatru cu Florin Piersic Jr. – Freak Show – un one man show reușit în care el interpretează, pe rând, mai multe roluri tragi-comice: copil al străzii, bătrânel muribund, manelist, operator de teleshopping, stewardesă sau femeie de serviciu la operă. Una dintre scenele mele preferate fusese cea în care „femeia de serviciu” interpretată de Piersic vorbea cu pasiune despre obiectul jobului ei: marmura din holul operei. ”Maaaarmurăăăă”, rostește personajul cu voit dramatism, și parcă i se umple gura de acest cuvânt. „Marmura mă tulbură”.

N-am putut să-mi scot din cap acea scenă cu Piersic din clipa în care am intrat în muzeul cu aer de mausoleu al tovarășului Stalin și până am ieșit. M-a tulburat cam toată experiența, dar mai ales faptul că era maaaarmurăăă… marmură peste tot, tone de marmură. O marmură rece, de cavou, înăuntru fiind parcă și mai frig decât afară, unde oricum erau abia câteva grade peste zero.

Însoțitorul nostru de grup, un georgian foarte simpatic și deschis la minte, a încercat să-i sugereze să ne facă doar un rezumat, dar n-a avut din start nicio șansă: doamna l-a privit aspru și a luat apoi fiecare fotografie la rând, povestind cu detalii totul, de la copilăria lui Stalin până la moarte, descendenți, poveștile copiilor descendenților și ale copiilor copiilor lor.

Am mai văzut ghizi care își cunosc bine meseria, dar această doamnă mi-a lăsat impresia că, și trezită în miez de noapte și cu un reflector așezat drept în față, ar putea să recite, pe sărite, textul de la orice fotografie, orice document, orice obiect din acele încăperi. Mecanic, într-o beție de amănunte.

Așadar, am analizat împreună fiecare goblen cu chipul lui Stalin, fiecare poză din copilărie, fiecare broderie pe mătase care-l înfățișa dând mâna cu liderii lumii, fiecare acuarelă cu el îmbrățișând părintește un copil, fiecare machetă a caselor în care a trăit (de altfel cea în care s-a născut se află în curte, sub un tavan din sticlă cu secera și ciocanul), harta locurilor în care a fost arestat pe timpul vieții.

Am văzut valiza cu care a venit la Moscova, veioza din fier masiv cu un tanc sculptat pe ea, masca lui mortuară realizată de un sculptor rus, ba chiar și un tablou în ulei cu tovarășul în sicriu, la înmormântare.

 

Există și o zonă specială cu cadourile primite de Stalin de la liderii țărilor din Estul Europei. Din România cel mai interesant e un tablou cu tovarășul, realizat din frunze de tutun de către Eugen Costache, în 1949.

Am ieșit de acolo cu sentimentul că am trăit ceva fără să fi trăit efectiv. Am trăit, pe fast forward, o epocă, cu toate părțile ei reci și sinistre. Am ieșit rebegiți de frig la propriu, cu mâinile înghețate și cu o răceală în oase, de sus până jos.

Însoțitorul nostru cel simpatic mi-a zis la ieșire ceva care mi-a rămas în minte: „Nu e doar temperatura de acolo, e energia locului. E un loc care te îngheață pur și simplu”.

Nu știu dacă e energia locului, dar tuturor celor care se gândesc că n-ar merge nici în ruptul capului să vadă muzeul vieții unui dictator le recomand să nu rateze Gori dacă vor veni vreodată în Georgia. Oricât de elocvente ar fi paginile cărților despre acea epocă, nu există un duș rece mai convingător decât răceala pe care o vei simți în oase și în suflet după ce ieși din muzeul Stalin, urmat de cohorta de câini vagabonzi și de vânzătorul de mărunțișuri care nu știe engleză, așa că vine după tine arătând spre cutia lui de carton și repetând singurul cuvânt care n-are nevoie de traducere: „Stalin, Stalin”.