Săptămâna trecută m-am văzut cu o prietenă la o cafea matinală, iar când am apărut amândouă ne-a bufnit râsul: ea purta o beretă franțuzească, iar eu o pălărie trilby, fiecare în stilul ei.

Deși ador beretele și băștile, nu îmi place deloc cum arată pe mine, în schimb ea părea desprinsă din Emily in Paris.

Acea imagine cu noi două, atât de diferite, luând o cafea împreună, mi-a rămas în minte și a născut acest articol, pentru că am realizat cât de mult din mine am „distilat” pe parcursul ultimilor ani până la forma acuală, care știe exact ce o avantajează și ce nu.

Chiar dacă în continuare ador să fiu surprinsă și să descopăr, am mult mai multe certitudini stilistice decât acum 10 sau 20 de ani.

Și, dacă există un loc unde certitudinile sunt bune și încurajate, acela este stilul personal.

Altfel spus, mi se pare important să ai o coloană vertebrală a propriului stil pe care să poți experimenta periodic diferite lucruri, nu să te schimbi în funcție de cum se mișcă trendurile și de ceea ce vezi în reclame sau în social media.

 

Dacă la 20 de ani aveam o viziune vagă despre cine sunt și ce îmi place, acum pot recita pe nerăsuflate preferințele mele: știu exact ce forme de pălării mă avantajează, ce calapod de pantof, ce model de geantă îmi este practic și care nu, care e lungimea de rochie care-mi pune în valoare silueta și care mă „taie” inestetic, care e forma de guler care îmi place, ce mărime trebuie să fie o cămașă pentru a avea exact lărgimea care-mi place și o infinitate de alte detalii descoperite prin multe încercări și tot atâtea erori.

Garderoba mea de la 20 de ani era un mix haotic de piese și stiluri, un platouaș cu de toate, fiindcă orice obiect părea, atunci, să fie poarta de intrare într-o nouă identitate, un nou stil sau personaj care aspiram să devin.

Nu am avut niciodată un stilist, un style coach sau un ghidaj profesionist pentru a-mi găsi stilul – deși cred în necesitatea lor și le recomand – iar la momentul în care am făcut primele mele sesiuni de consultanță despre culori și croiuri (am povestit aici) eram deja destul de așezată în gusturile proprii.

Am citit mult – cam toate cărțile de stil pe care le-am prins – și m-am inspirat de la personalități pe care le admiram, de la vedete care simțeam că mi se potrivesc ca vibe, din Pinterest și din tot ce îmi ieșea în cale.

 

De multe ori și la diferite vârste, personaje din filme și serialele au fost inspirații sau momente de revelație, în perioade în care nu îmi era clar în ce stil mă regăsesc: personajul lui Juliette Roudet (Adele Delettre) din serialul francez Profilage, Florencia Raggi din Milady, la historia continúa, Lorena Rojas în Canción de amor și multe altele.

 

Nu celebrități, ci stiluri cu care simțeam că mă potrivesc.

Între timp, din dulap au dispărut piese în timp ce altele și-au consolidat poziția.

Un model de pantof pe care l-am iubit la 21 de ani se regăsește acum în trei sau patru variante în dulap.

Un singur croi de blugi, dintre zecile de odinioară, a rămas regele dressing-ului.

Sacourile excesiv de cambrate au dispărut în favoarea celor puțin mai masculine și oversized.

Espadrilele care-mi plăceau fiindcă erau cool au fost înlocuite de Bensimoni, care mi se par și cool, dar și ultra-comozi.

Gențile pe care le alegeam fiindcă erau „it bags” s-au transformat în câteva mărci pe care le urmăresc fiindcă ador detaliile: suplețea materialelor, forma practică, lejeritatea cu care le port și modul în care se asortează cu ținutele mele.

 

Pălăriile – care mi-au plăcut dintotdeauna – rămân accesorii de bază, dar știu ce fel de căciulă îmi stă bine și care îmi teșește părul, ce pălărie îmi scoate în evidență forma feței și care o mărește, ceea ce înseamnă că atunci când intru într-un magazin de profil mă duc instant la cele câteva obiecte potrivite.

Asta nu înseamnă că nu văd, periodic, piese vestimentare car mă atrag și-mi trezesc gândul unui „Dar dacă…”.

 

Probez, mă uit cu multă curiozitate, sunt ispitită, mă entuziasmez, îmi dau timp, iar uneori mă calmez și-mi trece, alteori descopăr ceva nou despre mine.

De exemplu, iarna trecută am realizat pentru prima dată că îmi plac fustele tricotate, cu condiția să aibă o anumită textură, mai plină, să cadă mai greu.

Tot atunci m-am îndrăgostit de cardiganele supradimensionate și am realizat că nu mă înțeleg cu tricotajele mulate, îmi dau senzația de sufocare.

De câte ori mai descopăr ceva despre mine, mă entuziasmez ca și cum aș face din nou cunoștință cu mine.

Mi se pare o parte integrantă din farmecul vieții: să trăiești cu tine zi după zi și încă să mai ai lucruri care te uimesc și revelații care te fac să te privești într-o altă lumină.

Să fii sănătos, să te trezești dimineața și să ai încă o zi în care să te descoperi pe tine… ce binecuvântare!