Scriu acest articol pentru comunitatea mea, dar și pentru cei din afară, la care acest articol ar putea să ajungă, și care poate nu mă cunosc.

Prin urmare, o să mă prezint succint: sunt Diana, am 42 de ani și am trecut printr-un burnout, fiindcă am fost dependentă de muncă o bună perioadă a vieții.

Am început să fac sport relativ târziu, la 20 de ani, după o copilărie marcată de niște ore de sport de coșmar, cu cea mai brutală profesoară din lume care mi-a băgat în cap că eu nu sunt bună de nimic la sport.

În realitate, eram doar un copil timid, purtam ochelari și asta nu mă ajuta să-mi coordonez foarte bine mișcările. Poveste lungă, trecem peste.

Cam pe la 20 de ani am decis să-mi vindec traumele legate de sport, m-am apucat de sală și am încercat toate tipurile de antrenament, de la Kangoo Jumps și Zumba până la Pilates, dar m-am oprit la antrenamentele de forță. Ele mi se potrivesc cel mai bine.

În perioada mea de glorie sportivă, prin 2014, făceam inclusiv bootcamp-uri military-style, cu alergat la deal și cu câte trei antrenamente pe zi. Fuse și se duse…

După o perioadă de burnout în care am intrat din vina mea, adică m-am muncit până la epuizare la fostul meu job, a trebuit s-o las mai moale cu sportul, iar câțiva ani nu am avut putere de mai mult decât mers pe jos.

Merg mult pe jos, de când mă știu, și asta a ajutat, dar nu a compensat lipsa unor antrenamente concrete, așa că de un an încoace „am revenit în forță” la sală… și nu numai.

Acestea fiind spuse, o să structurez articolul ca să fie ușor de citit, logic și să nu o iau pe câmpii, fiindcă am multe de povestit.

 

DESPRE MERSUL PE JOS

Ca să fie clar din start, eu sunt o „mergătoare pe jos”. 

De vreo 20 de ani încoace merg cel puțin 7 kilometri pe jos (în zilele mai slabe) și peste 10 kilometri în zilele bune.

Nu îmi propun, dar se adună: plimb câinele, fac cumpărături la supermarket, încerc să îmi pun întâlniri la distanță de mers pe jos, în fine, mă descurc.

Aici semăn cu bunicul meu, aviatorul despre care am tot povestit, de la care a rămas și o legendă de familie.

El pleca mereu pe jos de acasă, chiar și când avea treabă în cealaltă parte a orașului, iar când bunica mea îl întreba de ce nu ia autobuzul sau metroul, el răspundea „Eh, cum să iau metroul, când e aici, aproape, un pic mai încolo de Depozitul Sanitar?”

Pe vremea lui, Depozitul Sanitar al Armatei era la Piața Domenii, iar bunicul locuia în Giulești, aproape de stadionul Rapid.

Cam atât de „aproape” era, dar expresia „aici, aproape, la Depozitul Sanitar”, a rămas gluma pe care tata o are cu mine, știind că merg pe jos la fel ca bunicul, kilometri întregi pe zi. 

Mersul pe jos mi se pare vital pentru sănătate, e fix opusul sedentarismului de care suferă oamenii de azi, însă nu e suficient să merg zilnic „până la Depozitul Sanitar”, așa că anul trecut m-am reapucat de sport în cadru organizat.

 

Lucrurile pe care aș vrea să le știe oricine se (re)apucă de sport:

1.Începe exact unde ești

Cel mai mare pericol când te REAPUCI de sport e să te raportezi la perioada ta de glorie, nu la realitate.

Dacă ai avut o perioadă când făceai biceps cu gantere de 12 kilograme sau alergai pe bandă cu înclinație cinci, asta e minunat, dar nu înseamnă că acela trebuie să fie reperul de la care începi.

 

Începi… de unde ești acum, iar eu eram, după pauza de burnout, la categoria „biceps cu un kilogram”. Atâta puteam să duc, de acolo am pornit.

Orgoliului meu i-a fost greu să accepte, dar corpul mi-a mulțumit că am început DE UNDEVA. 

2.E greu și e okay să fie

Pericolul cel mai mare atunci când vrei să te apuci de sport este amânarea pe luni, săptămâna viitoare, luna viitoare, CÂND X LUCRU SE VA ÎNTÂMPLA.

Asta însemnând „Mă apuc după ce țin și dietă o săptămână/lună”, „Trebuie să-mi cumpăr echipament nou, ca să mă motivez”, „Mă apuc când o să am o săptămână mai liberă”, „Mă apuc după următorul deadline” și tot așa.

Breaking news: nu există săptămână mai liberă, nu vei ține acea dietă, nu o să fie un moment mai liber, doar vei amâna la nesfârșit.

Începutul e dificil, e neplăcut, e incomod, e CRINGE, cum zic generațiile noi.

Nu există ziua ideală, când se aliniază toate planetele și toate circumstanțele pe care le născocește creierul tău care vrea să te păcălească să amâni.

Eu una am început într-o seară de miercuri, cu un echipament încropit din ce mai aveam în dulap (nu mai făcusem sală de ani de zile) și cu adidașii cu care mergeam de obicei la plimbare.

Mi-am cumpărat primele echipamente noi și o pereche de încălțări de sport după primele două luni, ca să mă premiez, însă până atunci am lucrat cu ce aveam.

Nu din zgârcenie, ci pentru că voiam să îmi dovedesc că nu contează decât să ÎNCEP. Restul sunt detalii.

Chiar dacă te duci și faci 5 genuflexiuni și 2 serii de biceps cu un kilogram, tot ești mai bine decât dacă stai pe canapea și doar amâni. Gândește-te la asta.

 

3.Sportul nu e ceva temporar

Tot cel mai mare pericol e să îți impui standarde nerealiste, de genul „Să am pătrățele până la data x”, „Să slăbesc y kilograme până la data y”.

Sportul e ceva pentru toată viața, eu vreau să-l fac până mor, deci nu am niciun fel de deadline-uri.

Vreau doar să lucrez tot mai bine, tot mai intens, cu greutăți tot mai mari, raportat la corpul meu.

Vreau să evoluez, dar nu lucrez pentru o vacanță pe plajă sau pentru a arăta bine pentru un anumit eveniment.

Când îți impui un astfel de reper, e ca și cum după ce-l atingi gata, se termină cu antrenamentele, ceea ce dă sportului un caracter temporar, în mintea ta.

Asta nu ajută și de asta oamenii intră în spirala de „Mă apuc, renunț, mă apuc iar…”.

 

4.Bucuria activității e esențială

O lecție pe care am învățat-o greu: prefer să lucrez mai lent, dar să vin cu drag la sală.

În trecut am avut perioade în care lucram atât de intens încât în zilele dintre antrenamente eram ruptă complet, abia mergeam, mi se făcea greață (la propriu) doar când mă gândeam la sport.

Mă duceam la sală ca un militar, cu gândul la „Trebuie, Diana, trebuie! E pentru tine, chit că te târâști, te duci!”.

Nu mai sunt dispusă să trag de mine în acest fel, așa că nu vreau să lucrez până la pragul de epuizare sau greață.

Prefer să lucrez mai puțin intens, într-un ritm mai „bătrânesc” poate, dar să vin cu drag la sală, să aștept cu nerăbdare ziua de antrenament.

 

5.Totul poate fi un joc

Faptul că nu trag de mine până leșin nu înseamnă că nu-mi folosesc mintea și procesele de bază ale creierului  uman – care iubește dopamina – ca să mă motivez.

De exemplu, mă fascinează să văd dacă pot lucra cu greutăți mai mari, cam la trei săptămâni încerc să cresc pe fiecare categorie de exerciții și sunt ca un copil care se gândește „Îmi iese sau nu-mi iese de data asta?”

Nu pun presiune, uneori dau înapoi dacă simt că nu e momentul, dar asta mă ține în priză, fiindcă îmi oferă un scop, însă unul deschis și nelimitat.

Între „Să ajung la 51 de kilograme” și „Să lucrez în fiecare lună cu greutăți mai mari, mai bine, mai intens”, al doilea e un scop care îți va servi mai mult.

6.Cu antrenor sau fără?

Eu am lucrat, de-a lungul vremii, cu mai mulți antrenori, iar rezultatele s-au văzut.

Așadar, da, un antrenor bun face diferența.

Eu merg la sală la Athlete Lab (povestesc mai jos despre ei) unde văd mai mulți antrenori „în acțiune” și chiar i-am recomandat mai departe fiindcă îmi plac mult ce fac cu alți oameni. Favoritul meu este Dragoș Radu.

Motivul pentru care eu, în acest moment, nu vreau să lucrez cu antrenor este că am avut nevoie să mă pun înapoi pe roate și să îmi recapăt plăcerea de a face sală.

Când lucrez cu un antrenor, am un program fix pe ore și zile, iar pentru moment ideea de a putea veni să lucrez la orice oră vreau este un balsam pentru sufletul și mintea mea. 

Am trei zile pe săptămână de sală și în acele zile uneori vin la 8 dimineața, alteori la 9 seara, alteori la 16, am fost la toate orele posibile.

Libertatea asta de a veni oricând simt eu, fără să depind de cineva, mă ajută psihic. 

Pentru cei care abia încep sau care știu că au probleme în a se ține de sală fără motivație și ajutor, clar un antrenor bun face diferența.

Totodată, trebuie să precizez că eu sunt și o tipologie oarecum atipică, adică am capacitatea de a mă chinui singură la fel – sau mai rău – față de cum m-ar chinui un antrenor.

De exemplu, când făceam antrenamente cu trainer, mi se întâmpla ca el să-mi dea 3 serii de câte 20 de repetări și eu să fac 4 serii de câte 30. Mereu făceam „mai multe”, ca să-mi dovedesc mie că pot.

Asta e ceva care ține de mine și nu pot lua ca etalon și să recomand altora: dacă știți că nu vă țineți de treabă singuri, găsiți-vă un partener sau, cel mai bine, un antrenor.

 

7.„Dar dacă eu călătoresc mult și nu pot să mă țin?”

Pentru mine, disciplina este esențială, eu așa funcționez, iar problema cea mai mare în trecut era cu plecările.

Dacă plecam, îmi ieșeam din ritm și îmi era foarte greu să mă reapuc, așa că în noua mea abordare am ales să scap de problema asta: chiar dacă plec, fac sală.

Am făcut sală în turul Cars & Roads, am făcut sală în toate deplăsările și press-trip-urile din ultimul an.

Fără să mă dau peste cap, doar trecând-o la categoria „Igiena zilnică”, la fel ca spălatul pe dinți.

Toate hotelurile au și o sală de fitness, iar când chiar nu există sală (am pățit și asta), am la mine câteva elastice de antrenament (pun poze mai jos, ca exemplu) cu care pot să fac foarte ușor un mini-antrenament de brațe și trunchi.

Având în vedere că merg mult pe jos în deplasări, nu îmi fac probleme cu antrenamentul picioarelor, dar fac oricum și câteva fandări, genuflexiuni și alte mișcări care nu implică aparate speciale. 

8.Ce sport poți face tot restul vieții?

Așa cum am spus, eu iubesc sala, mi se potrivește ca stil de viață. 

E un loc safe în care merg, mă antrenez „eu cu mine”, plec fericită și plină de endorfine. 

Nu îmi place să mă antrenez în aer liber (am încercat, nu e pentru mine), nu sunt bună la sporturi de echipă sau cu partener (îi admir pe oamenii care fac tenis, padel sau altele, dar eu nu sunt unul dintre ei), deci am găsit ceva ce aș putea face cu drag toată viața. 

Poate tu, cel sau cea care citești, nu ești om de sală, dar trebuie să fii om DE CEVA. 

Nu există „eu nu fac mișcare”, fiindcă – ne place sau nu – mișcarea e sănătate și cel mai bun remediu anti-aging pe care-l avem la dispoziție.

Și, un lucru descoperit pe pielea mea, mișcarea e un noroc. Să poți face sport, să fii atât de sănătos încât să faci sport, asta e un mare privilegiu.

CE ACTIVITĂȚI FAC EU?

Acest program e mulat pe nevoile mele și pe ce simt eu acum, iar în acest moment al vieții îmi prinde bine să fac în fiecare zi câte ceva, la intensități diferite.

Ca mențiune, nu am vreun parteneriat cu niciunul dintre aceste locuri, sunt client normal, le laud fiindcă merită și fiindcă m-au câștigat de client. ”Influencing”-ul real, pentru mine, este când ceva îți place pe bune și SPUI asta, nu doar când e parteneriat plătit.

 

1. SALĂ LA ATHLETE LAB – de 3 ori pe săptămână

Athlete Lab e o sală deschisă lângă mine de un an – practic deschiderea lor a coincis cu revenirea mea în viața sportivă – și unde mă simt ca acasă.

E mică, cochetă, super-dotată și tot staff-ul e foarte prietenos și profesionist. 

 

Ca idee, ownerul Athlete Lab, Vlad Bucșa, este ambasadorul oficial Lululemon România.

M-am bucurat când am aflat acest lucru, fiindcă merită din plin, e un tip de milioane, la fel și ceilalți antrenori și antrenoare.

Cum spuneam mai sus, mă antrenez singură strict pentru că asta mi se potrivește în acest moment și pentru că am nevoie să vin la ore diferite, în zile diferite.

Cu siguranță va veni un moment în care voi simți nevoia să „ard niște etape” și îmi voi lua și eu niște ore de antrenament personal, fiindcă oamenii de la Athlete Lab chiar știu ce fac.

Momentan, sala e strict „momentul meu cu mine”, iar când merg la sală sunt ca o mașinărie: vin, lucrez, plec. 

Nu stau pe telefon, nu fac poze, nu mă opresc să mă uit la filmulețe. Sunt cu scopul clar de LUCRU.

Reel-urile amuzante pe care le mai fac uneori pe Instagram sunt gândite înainte și filmate la finalul antrenamentului din ziua respectivă, DUPĂ ce mi-am terminat treaba.

Când călătoresc mai fac stories din diferitele săli în care ajung (multe poze din acest articol sunt adunate din colecția mea din călătorii sau screenshots din reel-uri), fiindcă e o ieșire din cotidian, iar unele hoteluri au niște săli superbe, însă le trec la categoria „excepții”. 

Chiar dacă sună atipic, când mă duc să mă antrenez mi se pare că e un timp al meu cu mine de care nu trebuie să știe nimeni.

Nu-i un secret, dar e așa, o complicitate între mine și corpul meu.

Sună ciudat? Poate că da, însă mie îmi priește!

Mențiune importantă: filmatul și pozatul la sală în viața de zi cu zi (”Iată-mă la sală!”) mă scot din ritm și nu le practic, dar dacă asta vă motivează pe voi, nu e nimic rău, ba chiar din contră.

Acum 10-15 ani mă pozam și eu de la sală, fiindcă mi se părea că asta îmi oferă martori care mă țin „responsabilă” de a mă ține de treabă, însă nu mai am acest reflex.

Dacă pe voi asta vă ține în priză, însă, pozați-vă și filmați-vă în voie, atât timp cât veniți la antrenamente și vă țineți de ritmul vostru.

 

2.X-BODY & BOX la FIT FUSION, 2x pe săptămână

Prin 2012, România era împânzită de studiouri de X-body, sistemul de sport combinat cu electrostimulare pe care-l folosesc, cu succes, foarte mulți sportivi de performanță.

E ca și cum ai face sală, dar într-un costum cu electrozi atașați, care oferă un grad de dificultate și mai mare exercițiilor. Faci doar 20 de minute de antrenament, iar efortul e considerabil.

Părerea mea este că venirea X-body în 2012 a fost puțin „înaintea vremurilor”, pentru că explozia a fost urmată de (aproape) dispariția fenomenului.

Eu am făcut atunci cam 2 ani de x-body, în paralel cu sala clasică, și mi-a plăcut mult felul în care cele două s-au completat.

Când m-am reapucat de sport, mi-am amintit și de X-body și am găsit un studio în apropiere de mine, un studio care are Pilates și X-body în același loc: FIT FUSION (au mai multe sedii, eu merg la cel din Floreasca). 

Antrenorul meu de X-body, Elian Paraschiv, este și antrenor de box, așa că încetul cu încetul am început să facem și box în costum X-body.

A fost ca și cum am descoperit o nouă lume, pentru că boxul m-a ajutat mult și la coordonarea mișcărilor și la conexiunea cu propriul corp.

Antrenamentele de x-body le strecor ușor în program fiindcă nu am de luat la mine echipament – ședințele se fac într-un costum de bumbac care ți se dă la fața locului – și pot integra cele 20 de minute de antrenament inclusiv între întâlniri, în zilele aglomerate, ceea ce nu aș putea face cu sala (acolo mă duc să stau pe tihnă, în voie).

Din punctul meu de vedere, aceste ședințe sunt completarea sălii, nu înlocuitorul ei, deși sunt persoane care fac DOAR X-body și se simt bine așa.

Pentru mine, însă, X-body vine DUPĂ sală ca prioritate.

3.INFRASLIM – în loc de tratamente corporale, de 2 ori pe săptămână

Infraslim e o procedură pe care am descoperit-o în decembrie anul trecut, în urma unei reclame care mi-a apărut pe Instagram în story.

Am fost curioasă, fiindcă în urmă cu zece ani încercasem ceva similar și îmi plăcuse foarte mult: o bicicletă pe care pedalai pe un tunel de infraroșu și care ajuta la creșterea metabolismului.

Noul Infraslim este tot un tunel pe care pedalezi în infraroșu, dar s-a adăugat și partea de vacuum, iar toate împreună te ajută ca, în doar 40 de minute, să arzi foarte multe calorii.

Practic un „boost” dat metabolismului, lucru de care eu consider că am oricând nevoie.

În 40 de minute, eu consum între 800 și 1000 de calorii, pedalând într-un ritm care să îmi facă plăcere, nu ca să mă rup în două.

În timp ce pedalez, urmăresc și Seinfeld pe ecranul incorporat în aparat (și care are Netflix, HBO și toate rețelele de streaming). Am ajuns deja la sezonul 8.

Cele două zile de Infraslim sunt varianta pe care am găsit-o pentru ceea ce alte femei numesc „tratamente corporale”.

Nu sunt deloc împotriva acestora din urmă, dar ideea de tratament activ, de mișcare, se potrivește mai bine cu firea mea decât o împachetare, un masaj LPG sau ce am mai testat eu înainte și nu am putut să mă țin fiindcă nu mi se potriveau.

Totodată, infraroșul și terapia în vid ajută și la textura pielii și la celulită, de asta spun că le integrez la categoria „tratamente”.

 

Și două întrebări pe care le primesc foarte des:

Ce ascult în căști, la sală?

Podcasturi, meditații ghidate, orice am chef în acea zi.

Dacă găsesc ceva interesant, salvez pentru „zilele de sală”, ca să ascult atunci, ceea ce mă motivează cu atât mai mult să merg la antrenament, fiindcă am ceva în plus de așteptat cu nerăbdare.

Muzică ascult mai puțin, mă ajută mai mult „o poveste” în timp ce lucrez.

La categoria podcasturi, favoritul meu e al Ralucăi Hagiu, PRIMA DATĂ.

Ce suplimente iau?

Aici „nu contați pe mine”, fiindcă nu iau.

Nu sunt împotrivă, dar nu am apucat să mă documentez foarte mult și cred că ele trebuie recomandate de un antrenor sau nutriționist.

Ce consum este proteină fără arome (caut mereu cele mai curate și simple variante, eu fiind vegetariană) pe care o amestec în kefir sau în lapte vegetal, ca să-mi suplimentez aportul proteic.

În rest, însă… nu eu sunt omul potrivit să vă recomande suplimente pentru efort.

Știu că a fost un articol foarte lung, dar chiar am vrut să fie un mic ghid care să răspundă la cât mai multe întrebări.

L-am scris ca pentru mine, cea din trecut.

Să vă fie util și să fim bine!