Am carnet de conducere din 2003 și conduc neîntrerupt de atunci, ceea ce înseamnă că am împlinit 26 de ani de condus, fără incidente. Oh Doamne…

Când eram adolescentă și auzeam oameni care conduceau de 20 sau 30 de ani, mi se păreau matusalemici. Dar iată-mă aici.

Eu una asociez condusul cu libertatea: să pot să mă urc în mașină oricând, să merg oriunde, să nu depind de nimeni.

La volan mi-am făcut ordine în gânduri, mi-am recapitulat viața, am gândit proiecte, am făcut karaoke.

Ah, și pot să conduc și cu tocuri de 15 cm, dar ajungem și la asta.

Vin dintr-o familie în care, cu excepția unui unchi prin alianță, nimeni nu avea carnet.

Și, ca un făcut, am avut relații predominant cu bărbați care nici ei nu aveau carnet. Destinul are simțul umorului…

Dar s-o luăm așa: ai mei și-au cumpărat mașină „de familie” după ce mi-am luat eu carnet, la 19 ani, până atunci am fost o familie fără mașină, ceva greu de închipuit în ziua de azi.

Cu toate astea, ne-am făcut vacanțe, concedii, de toate. Trenul era baza.

 

După ce mi-am luat carnetul, mi-am făcut mâna pe o Dacie 1300 de prin 80 toamna, fără servo, pe care o pot descrie cam așa: ca să fac stânga la rondul de la Universitate, trebuia să încep să trag de volan stânga de pe la Piața Romană.

Cam atât de responsive era mașina,  dar m-a învățat multe.

Prima mașină oficială a familiei a fost un Peugeot 307 second-hand care rămâne iubirea vieții mele. Julieta o chema, așa o botezasem, iar la două zile după ce am adus-o în parcare, cineva mi-a lovit bara… tot în parcare.

Am rezolvat rapid, dar teoria mea este că atunci s-au spart toate ghinioanele, ca să nu mai am niciunul pe parcurs. Să bat în lemn, așa a și fost.

Tatăl meu și-a luat carnetul după mine și și-a cumpărat și el o mașină second hand — de unde nu avusesem nicio mașină, brusc aveam două – dar nu avea un mare talent la condus, prin urmare primele mele sesiuni de parcare au fost ca „asistent de parcare” viu.

Concret, tata mă suna să vin să-i parchez mașina, un Isuzu Trooper imens, cel din poză.

Faptul că un om de 55 de ani care nu condusese niciodată și-a luat un Isuzu din 1984 second-hand ca primă mașină îmi scapă și mie acum, dar asta a fost și ne amuzăm până-n prezent pe tema asta.

Mai mult l-am condus eu decât el și de asta nu mi-a fost niciodată frică de parcări: după ce parchezi uzina aia, nu te mai sperie nimic.

Ca raport de mărime, un Range Rover din ziua de azi e încă mic față de cât de lung era acel Isuzu.

„Crezi că nu știu ce faci?”

Am făcut școala de șoferi cu domnul Mihăilă, un tip cam la 55 de ani, început de chelie și burtică, pe care nu-l recomanda nimic să fie, iertați-mi franchețea, taurul comunal care era de fapt.

O bună parte din orele noastre de condus constau în transportul amantelor lui între diverse puncte A și B, iar la fiecare oră era o altă doamnă sau domnișoară care se urca, îmbujorată, pe bancheta din spate, și flirta cu instructorul meu aflat în dreapta.

„Dienuța, nu uita, dacă întreabă nevastă-mea… niciun cuvânt!”.

Nevastă-sa era șefa școlii de șoferi și nu m-a întrebat niciodată nimic, dar știa.

De unde știu că știa: poate pentru că 10 din 15 sesiuni de șofat au început cu mine așteptând ca domnul Mihăilă să iasă din birou unde nevastă-sa urlase la el: „Crezi că nu știu ce faci, cu*varule?”.

M-am înțeles bine cu domnul Mihăilă, dincolo de lipsurile lui de caracter, în sensul că omul își făcea treaba de instructor ca la carte.

A și înțeles rapid singura mea doleanță: faptul că, spre deosebire de alte fete care veneau la ore cu pantofi de condus, eu veneam cu tocuri de 10 și 15.

Văd și acum sandalele Mango bej cu toc de 12 în care am făcut multe ore de condus în acea vară, într-un Matiz fără aer condiționat, dar să nu credeți că era din vanitate. Era de nevoie.

Văzusem prea multe femei care se schimbau din tocuri în teniși la volan, iar altele conduceau desculțe fiindcă „doar așa simțeau mașina”.

Și, dinainte să mă apuc de școală, am zis „Ei bine NU”. Eu nu.

Trebuie să știu să conduc și în teniși, și cu toc de 15, fiindcă eu port și teniși, și tocuri de 15. Mi se părea penibil, pentru mine, să conduc cu încălțăminte de schimb.

Rezultatul este că pot conduce cu absolut orice în picioare, de la teniși la platforme și tocuri, deci a funcționat și mi-a folosit din plin.

De exemplu, la turul auto Cars & Roads din mai am condus o zi întreagă cu tocuri de 15 fiindcă s-au schimbat planurile și în loc să mergem la muzeul Swarovski, am mers pe un drum de munte să facem poze cu drona.

M-am gândit eu atunci la domnul Mihăilă? M-am gândit.

Și mă mai gândesc la domnul Mihăilă dintr-un motiv.

Când m-a livrat la examen cu succes și m-a felicitat că am luat carnetul, el m-a lăsat cu două înțelepciuni care mă urmăresc până în prezent: „Dienuțo, toată viața să ții minte două lucruri de la mine: ai grijă la pietoni ca la ochii din cap și ferește-te cât poți de șoferii de Prahova!”

Nu l-am întrebat niciodată ce au șoferii de Prahova dar, că o fi fost legea atracției sau nu, am avut de-a face în trafic cu multe mașini de PH care mi-au tăiat calea sau au făcut diferite manevre la limită, prin urmare domnul Mihăilă s-a aflat des în gândurile mele.

În fond, m-a ajutat să câștig o formă de libertate adesea subestimată, dar pe care eu una o prețuiesc foarte tare: să poți să te urci în mașină, să trântești ușa și să te duci unde vrea inima ta și doar a ta.