Ce am învățat despre viața mea într-un tur „tehnic” de mașini electrice
Dacă turul Cars & Roads a fost despre călătorii, mâncare cu stele Michelin și povești frumoase, Eurocharge a venit ca fratele mai mare și mai tehnic, care te scoate la tablă și îți dă lucrare de control. Vă povestesc în cele ce urmează ce notă am luat.
Nu trebuie să fii jurnalist auto ca să iubești mașinile și poveștile lor, un lucru pe care eu l-am învățat pe pielea mea în ultimii 20 ani ca jurnalist… de lifestyle și cultură.
Dacă la început refuzam pe bandă rulantă toate proiectele pe zona automotive, justificând că „Nu sunt în domeniu”, la un moment dat am înțeles că acești oameni nu mă cheamă fiindcă putem purta conversații spumoase despre diametrul jantelor, ci pentru a-mi face partea mea de poveste.
Experiență, design, lifestyle, emoție și, bineînțeles, bucuria de a conduce și a trăi o mașină pe care s-o împărtășesc cu cei care mă urmăresc.
Și, după ce am spus prima dată DA, m-am îndrăgostit de această lume, în care continui să fiu un „special guest”, dar unul care se bucură din plin de tot ce i se oferă.
Cum spuneam noi când eram mici că vrem să ne facem „musafiri”, cam asta sunt eu în lumea auto: un musafir entuziast.
Dacă turul Cars & Roads m-a lăsat să fiu fata boemă din cultură, Eurocharge m-a scos cu totul din această zonă de confort a poveștilor și a călătoriilor, fiindcă nu e un tur-poveste, ci un tur tehnic, cu coordonate clare și cu matematici care trebuie să iasă corect la sfârșit pentru ca totul să aibă sens.
Dacă dai matematica de gard, nu e ca și cum te faci tu de râs și ai o zi proastă, ci strici calculele tuturor colegilor și pui în mișcare un tăvălug de erori și probleme.
Adică exact ceea ce nici eu și nici partenera mea, Raluca Hagiu, nu ne doream să facem.
Mai pe românește, am plecat în Eurocharge țopăind de veselie, dar cu sabia matematicii deasupra capului.
A fost greu? A fost, în sensul că legile lui Murphy nu se dezic niciodată și atunci când cineva trebuie să-și învețe niște lecții parcă toate lucrurile neprevăzute îi ies în cale ca să-i predea „materia”.
La final, însă, au fost 11 zile în care am învățat despre mine mai mult decât în 11 luni, mai exact mi-am consolidat niște idei și certitudini despre ce pot sau nu pot să fac.
Cel mai important lucru pe care l-am înțeles despre mine și pe care am putut, de data asta, să-l clarific, să-l bag într-un sertar și să-l și etichetez cu „Asta sunt eu” a fost faptul că sunt omul-soluție.
Nu sunt omul „Hai să ne așezăm pe bordură și să plângem în pumni…”, sunt omul „Hai să facem un salt peste bordură și peste trei bălți și să ne vedem de drum…”
Nu mă forțez, așa îmi vine. Instinctiv.
Când eram adolescentă, am citit într-o carte că nu contează ce i se întâmplă omului, ci ceea ce face el cu ceea ce i se întâmplă.
La 17 ani, asta suna fenomenal, dar eminamente teoretic.
Nu-i problemă, însă, fiindcă au avut grijă restul de 20+ ani să mă învețe partea practică.
De-a lungul vieții, de câte ori am avut o problemă, am plâns un pic (așa mă exteriorizez eu, plâng) și apoi am zis „Bun, și acum… acum ce?”
Indiferent că a fost vorba despre un diagnostic, un examen, un divorț, o iubire, o dezamăgire umană, o pierdere, o trădare, orice. Am plâns zdravăn și apoi am trecut mai departe.
În Eurocharge am avut mai multe lucruri peste care să „trec mai departe” și în fața fiecăruia am avut de făcut o alegere.
Nu de plâns, că nu era cazul, am avut de ales între o revoltă de tipul „De ce eu? De ce noi? De ce atâta ghinion?” și un „Whatever, hai să rezolvăm situația!”
Lucruri precum moartea semnalului GoogleMaps într-un giratoriu esențial (pe care, dacă-l greșești, adaugi 40 minute traseului), faptul că două tuneluri austriece erau închise fix când am ajuns noi la ele (deși pe Google Maps apăreau deschise și colegii noștri trecuseră anterior prin ele) sau faptul că navigația mașinii s-a reinițializat (de multiple ori) exact când noi aveam mai multă nevoie de ea.
Un lucru pot spune sigur: undeva, în Austria, există un giratoriu botezat de Raluca și de mine „giratoriul speranței”, fiindcă am făcut 10 ture prin el așteptând să se reinițializeze navigația. Și am izbândit până la urmă!
Punctul culminant al „ghinioanelor” noastre a fost, însă, altul: când am ajuns într-o spălătorie auto MANUALĂ (detaliu important) din Germania fix sâmbătă spre duminică, la 23:45.
Și, exact când finalizam clătirea, s-a oprit jetul de apă pentru că… trecusem de miezul nopții și nemții închid duminica inclusiv spălătoriile automate.
S-a stins lumina deasupra noastră, s-a oprit jetul de apă… și aia a fost. Norocul nostru că apucasem deja să clătim mașina.
Asta nu înseamnă, însă, că nu am oprit undeva să verificăm, cu lanterna de la telefon, dacă e chiar în regulă mașina și spălată corect. Era, dar tot ne-au străbătut fiori reci până am verificat-o la centimetru.
Recunosc, acel moment în care s-a stins lumina la spălătoria self-wash va rămâne o clipă fundamentală în viața mea și cred că și a Ralucăi.
Amândouă am izbucnit în râs și cred că am fi izbucnit și în plâns dacă mașina chiar nu se dovedea a fi spălată corect.
Dar, privind înapoi, pot spune cu mâna pe inimă că, și dacă rămânea mașina cu spuma de două degete pe ea, tot aș fi găsit o variantă s-o spăl.
Chit că o spălam cu apă minerală de la benzinărie și cu laveta, a doua zi la line-up-ul de plecare, acel BYD Sealion 7 ar fi fost IMPECABIL spălat.
Nu știu cum, dar știu că ar fi fost.
Vedeți voi, acela a fost momentul în care am zis „Știi ceva, Universule… poți tu să-mi închizi toate spălătoriile, poți să-mi pui stihiile naturii în cale ca la Meșterul Manole, dar eu tot nu mă las”.
Mă rog, pe lângă aceste metafore e posibil să fi folosit niște cuvinte mai neaoșe pe care nu vă așteptați să le auziți din gura mea, dar situația o cerea.
Mai țin să menționez că, la momentul spălătoriei, eu eram într-o rochie de dantelă roșie și Raluca într-o ținută neagră din paiete, dar acestea sunt doar detalii, desigur.
Viața e imprevizibilă, lucruri rele se pot întâmpla oricând, important e să le rezolvi.
Nu să fii perfect, nu să iei nota 10 la meșteșugul vieții, nu să fii premiant la un concurs pe care doar tu ți-l imaginezi. Ci să REZOLVI SITUAȚIA CU BINE.
Și, că veni vorba, am mai învățat un lucru cu mare chin și suspin: PERFECȚIUNEA NU EXISTĂ.
Deși, Doamne, cât ne-am fi dorit!
Tehnic, eu și Raluca ne-am făcut treaba așa cum trebuie în Eurocharge: am fost serioase, dedicate, am verificat de 551 de ori fiecare calcul, am încercat să iasă totul perfect.
Concret, la finalul fiecărei zile eram nemulțumite ori una, ori alta, ori amândouă.
Nemulțumite de noi însene, nu de altceva.
Această stare enervantă de „Nu facem lucrurile suficient de bine” a fost ca atunci când ai o pietricică în pantof.
Nu poți să te bucuri pe deplin fiindcă te zgândăre neisprăvita aia de piatră: minusculă, dar îngrozitor de enervantă.
Starea asta a durat, intermitent, până prin ultimele zile, când – la o stație de încărcare, pe ploaie, la 22:30 – una dintre noi a spus cu voce tare ceea ce gândeam amândouă: „Auzi, nu cumva suntem prea dure noi cu noi?”
În ce sens spun asta: fiind două fete aterizate într-un tur care e 99% de băieți (Laura Antonov, colega noastră, este jurnalist auto și are o istorie enormă în domeniu, deci nu o putem așeza în barca noastră), noi nu am venit chitite să ținem pasul, ci să facem furori.
Să demolăm, să împachetăm, să fim pe podium. Să primim aplauze la scenă deschisă.
Ca să înțelegeți: eu am făcut un trailer pentru participarea noastră în Eurocharge (filmat cu recuzită și tot tacâmul), Raluca a venit cu un IMN al echipei noastre, cu versuri și muzică originale (și nu cu AI, ci versuri scrise de iubitul ei), ne-am făcut stickere cu numele echipei, am venit cu trei variante de camere foto, două de trepied, tot felul de suporturi pentru filmări.
Ca să rupem norii și să nu mai rămână nimic din ei.
Cum să accepți, când tu vrei să rupi norii, că ți se închide spălătoria, că se reinițializează Google Maps și că iei adresa greșită pe hartă?
Ne-am impus amândouă niște standarde atât de înalte încât nu era suficient să ne facem treaba, ci să fim stelare.
Să fim primele care ajung, primele care alimentează, primele care predau textele, primele care dau calculele… să continui?
La unele lucruri am fost printre primele, la altele am fost printre ultimii, la altele am fost chiar ultimele, alte lucruri ne-au ieșit din a doua încercare… și totul a fost perfect, fiindcă nimeni altcineva în afară de noi nu avea de la noi aceste așteptări de superstars.
Și Mircea Meșter (tăticul Eurocharge), și restul colegilor, aveau de la noi așteptări de… oameni. Noi aveam așteptări de supereroine.
Dacă am fi pornit de la început cu ideea de a ne simți bine, a face treabă și a vedea ce se întâmplă, totul ar fi fost mult mai simplu.
Când pornești, în schimb, de la „O să facem 500% tot ce fac ceilalți, fiindcă noi suntem ultimele venite și trebuie să dovedim”, e cam greu la deal.
Și parcă și Universul își cam râde-n barbă de tine: „Ah da, vreți să fiți voi primele? Ia să vedem…”
Un exemplu amuzant, dar stupid în retrospectivă, ar fi acesta: fiecare echipă a avut de ridicat o mașină la plecarea în tur.
Eu am fost cea care a ridicat, pentru echipa noastră, mașina cu care urma să ieșim din țară, și am ajuns la showroom înainte de începerea orelor de program… practic înainte ca omul care era angajat la acel showroom să vină efectiv la jobul lui de la showroom.
Practic am deschis reprezentanța. La ora 8:45 eram în celălalt capăt de oraș, așteptând o mașină care ar fi fost acolo și peste două, și peste trei, și peste nouă ore.
Nu e ca și cum făceam pontaj la fabrică, dar cam aceasta era presiunea pe care o puneam eu pe mine.
Nu doar eu am făcut asta, ci și partenera mea Raluca Hagiu, zisă Princess, dar nu pot să scriu în locul ei, deși… oh Doamne, ce povești și anecdote am mai avea de spus. Și oh Doamne, cât am râs!
Am râs, am mâncat pufuleți (românești) cumpărați din OMV Austria și am făcut karaoke.
Și ne-am povestit viețile, ceea ce începusem deja din Cars&Roads.
Mi-e frică să spun „niciodată” sau „de acum nu o să mai…”, dar nu cred că voi mai face niciodată această greșeală de a pune pe mine presiunea întregii lumi.
Nu cred că s-a văzut, dar noi ne simțeam în fiecare dimineață ca Atlas care trebuie să poarte pe umeri întreaga lume, ceea ce chiar nu e cazul. Mai ales că nu ne-a cerut-o nimeni!
Dacă mai merg în Eurocharge? Și mâine aș pleca din nou, de data asta cu mai multă relaxare, fiindcă știu că nimic nu ne poate clinti.
Nici Google Maps, nici lucrările de mentenanță pe autostrăzile austriece, nimic.
Ca în desenele animate cu Captain Planet (că am ajuns inclusiv la copilărie în dialogurile noastre din cele 11 zile): „The Power is Yours.”
Chiar este totul în puterea ta, odată ce te ridici de pe bordura aia, te îndrepți de spate și zici „Ia, viață, hai să te văd!”