Există un banc foarte vechi, dar complet atemporal, cu Bulă care vine la școală după vacanță, iar profesoara îl întreabă ce faptă bună a făcut peste vară. ”Păi, doamnă profesoară, am ajutat o bătrânică să treacă strada”. ”Foarte frumos, Bulă”, spune profesoara. ”Tu, Ionel?”, „Și eu eram cu Bulă și am ajutat bătrânica să treacă strada…”. ”Andrei?”. ”Și eu am fost cu Bulă și Ionel…”. Și tot așa, până când reiese că jumătate de clasă trecuse strada aceeași bătrânică. Profesoara, mirată: „Păi măi băieți, de ce a fost nevoie de voi toți pentru ca o biată bătrânică să treacă strada?”.

”Vedeți dumneavoastră, doamna profesoară”, explică Bulă, „a fost nevoie, pentru că bătrânica nu voia nici în ruptul capului să treacă strada”.

La un anumit moment al vieții mele, îmi asumasem voluntar vocația de Mama Răniților. O asumasem plenar, îmi aducea atâta bucurie încât mi se părea că aș fi putut să-mi petrec tot restul vieții reparând, pansând și „orchestrând” viețile oamenilor dragi mie. Ca să evit s-o repar chiar pe a mea, firește, asta știam prea bine.

Voiam s-o conving pe mama să-și schimbe stilul alimentar, pe prietena mea cea mai bună să iasă la mai multe întâlniri, pe un fost coleg să-și schimbe odată un job dezastruos, pe un vechi amic să se întâlnească cu o anumită fată pe care eu o consideram potrivită pentru el.

O spun cu toată inima: le doream sincer binele, fiecăruia dintre ei, iar pus pe foaie, cu liniuță la capăt de rând și pro versus contra, ceea ce le propuneam eu bifa toate căsuțele raționalo-intelectuale: ar fi fost o schimbare care le făcea bine, n-ar fi avut nimic de pierdut, ar fi putut fi deschiderea unui nou capitol și tot așa. Rațional, intențiile mele erau beton-armat.

Pentru că universul chiar conspiră la realizarea frici… dorințelor noastre, în aceeași perioadă m-am trezit pe canapeaua unui coach, Andrada Dan, povestindu-i despre proiectele mele de natură… umană. ”Sunt foarte tristă”, i-am zis la un moment dat. „Mi se pare că nimic nu-mi iese cum trebuie. Mama nu vrea să mă asculte, deși încerc s-o conving niște lucruri care sunt spre binele ei, mi se pare că mă lupt cu morile de vânt…”.

”Știi ce tipologie ești tu?”, m-a întrebat Andrada, după ce mi-a ascultat tirada, iar eu m-am semețit deja în scaun, cu o doză deloc neglijabilă de mândrie. ”Sunt genul de om căruia îi pasă de alții, care se consumă prea mult, se agită…”. N-am apucat să termin, fiindcă Andrada clătina suspect din cap.

”Nu, nu asta ești tu”, mi-a trântit-o ea, sec. ”Tu, în acest moment, cu toate intențiile tale bune, ești tipologia clasică a abuzatorului”.

”Ha!?”. Nici dacă-mi dădea cineva două palme peste față n-aș fi avut o reacție mai viscerală de respingere: ABUZATOR? Eu? Eu, care mă străduisem să-i găsesc mamei un nutriționist, eu care mă dădeam peste cap s-o conving pe prietena mea să ia măsuri radicale cu viața ei, eu – care eram mereu acolo la orice oră din zi sau noapte? Eu, abuzator? Am crezut că fac un atac de panică atunci și acolo.

Dacă oamenii din viața voastră au nevoie de ajutor, o să-l ceară. Sunt majori, vaccinați și, că veni vorba, nici sfaturile despre vaccinuri nu sunt bune de dat, nici pro și nici contra. Un ajutor forțat, un bine forțat, un sfat necerut – oricât de încărcate de sinceritate și de bunăvoință – sunt moduri indirecte de a-l considera pe omul din fața noastră incapabil să-și gestioneze viața. De ce am vrea să trăim viețile altora și ce ne face să credem că am fi mai buni la trăitul lor decât „titularii” lor?

Ah da, în mod obiectiv mama avea nevoie de alt stil alimentar, pe care și l-a găsit singură între timp. Poate ar fi făcut-o cu un an mai devreme dacă mă asculta pe mine, dar ideea era să ajungă EA la acea concluzie. Când a fost pregătită sau când și-a dorit suficient de mult, a făcut-o singură. La fel și prietena mea, colegii și toți oamenii pe care voiam să-i conving să… le fie mai bine.

Unii și-au găsit altă cale în viață, alții perseverează în aceleași scenarii și se complac în ele, dar – în felul lor unic – toți sunt într-un echilibru și am înțeles acum că le mai bine așa. Chiar și când sunt profund nefericiți, în acel moment acela e „binele” lor, ei și l-au ales. Altfel s-ar fi străduit mai mult să iasă din acel cerc vicios. Și eu am fost în capcana asta și până n-a durut suficient de tare nu m-am lecuit, oricât mi-ar fi spus cineva din afară.

Am un amic care se plânge de fiecare dată că e nefericit la job, că e singur pe lume și că viața lui nu e ceea ce și-ar dori. I-am făcut rost, în timp, de cel puțin 10 întâlniri cu oameni-cheie din domeniile care, conform spuselor lui, l-ar fi făcut mai fericit. De fiecare dată a renunțat după maximum o săptămână și s-a întors la vechiul loc de muncă sau nici măcar nu s-a mai dus la întâlnirea organizată de mine. M-a exasperat. Și totuși, mi-a luat vreo 15 ani de prietenie ca să înțeleg că nefericirea era problema LUI, nu a mea, dar că încăpățânarea mea de a-l ajuta cu forța era problema MEA, nu a lui.

Am realizat, într-o zi, că n-am cum să-l ajut și că ideea nici măcar nu este asta: a-l ajuta. El vrea pur și simplu un om de încredere căruia să i se plângă de viața lui. Dacă-mi convine rolul, pot accepta. Dacă nu, pot alege să-l ignor.

Am ales o variantă aflată undeva la mijloc: uneori îl mai ascult lamentându-se, dar nu mai încerc de mult să-l ajut. În felul ăsta niciunul dintre noi nu se frustrează și, chiar dacă în continuare nu e fericit, se complace cu voluptate în această situație. Ceea ce e tot o formă perversă de fericire.

Aici nu e vorba de situații de forță majoră, când cineva are gânduri suicidale (că tot a fost o discuție lungă pe tema asta, de curând) și intervii ca să te asiguri că primește îngrijire specializată. Nu e vorba de ceva care amenință viața, cum ar fi drogurile sau orice alt viciu grav. Deși, la finalul zilei, chiar și aici poți interveni doar în limita în care ești lăsat de persoana respectivă.

E vorba de acel „bine” zilnic, uneori mărunt, alteori esențial, pe care îl vrei oamenilor împotriva voinței lor. Tu le vrei binele, doar că fiecare dintre noi are o altă viziune despre bine. Uneori, a vrea să fii cu forța binefăcătorul cuiva înseamnă să vrei să furi, cu cele mai bune intenții, „binele” straniu și total imperfect care face să funcționeze viața unei alte ființe umane.