Despre tot ce-i fin și fain

Ajutorul dat cu forța e abuz, nu binefacere

By 15 octombrie, 2017Learning, Myself
read time 10 min
 
15 octombrie, 2017

Ajutorul dat cu forța e abuz, nu binefacere

Toți îți vor binele. Nu ți-l lăsa luat.

by

Există un banc foarte vechi, dar complet atemporal, cu Bulă care vine la școală după vacanță, iar profesoara îl întreabă ce faptă bună a făcut peste vară. ”Păi, doamnă profesoară, am ajutat o bătrânică să treacă strada”. ”Foarte frumos, Bulă”, spune profesoara. ”Tu, Ionel?”, „Și eu eram cu Bulă și am ajutat bătrânica să treacă strada…”. ”Andrei?”. ”Și eu am fost cu Bulă și Ionel…”. Și tot așa, până când reiese că jumătate de clasă trecuse strada aceeași bătrânică. Profesoara, mirată: „Păi măi băieți, de ce a fost nevoie de voi toți pentru ca o biată bătrânică să treacă strada?”.

 

”Vedeți dumneavoastră, doamna profesoară”, explică Bulă, „a fost nevoie, pentru că bătrânica nu voia nici în ruptul capului să treacă strada”.

Aceasta a fost povestea vieții mele. Am vrut să trec oamenii strada, spre fericiri, iubiri și alte lucruri minunate, chiar dacă ei nu-și doreau nici în ruptul capului să se afle pe partea opusă a drumului, cu toate acele comori.

La un anumit moment al vieții mele, îmi asumasem voluntar vocația de Mama Răniților. O asumasem plenar, îmi aducea atâta bucurie încât mi se părea că aș fi putut să-mi petrec tot restul vieții reparând, pansând și „orchestrând” viețile oamenilor dragi mie. Ca să evit s-o repar chiar pe a mea, firește, asta știam prea bine.

 

Voiam s-o conving pe mama să-și schimbe stilul alimentar, pe prietena mea cea mai bună să iasă la mai multe întâlniri, pe un fost coleg să-și schimbe odată un job dezastruos, pe un vechi amic să se întâlnească cu o anumită fată pe care eu o consideram potrivită pentru el.

 

O spun cu toată inima: le doream sincer binele, fiecăruia dintre ei, iar pus pe foaie, cu liniuță la capăt de rând și pro versus contra, ceea ce le propuneam eu bifa toate căsuțele raționalo-intelectuale: ar fi fost o schimbare care le făcea bine, n-ar fi avut nimic de pierdut, ar fi putut fi deschiderea unui nou capitol și tot așa. Rațional, intențiile mele erau beton-armat.

 

Pentru că universul chiar conspiră la realizarea frici… dorințelor noastre, în aceeași perioadă m-am trezit pe canapeaua unui coach, Andrada Dan, povestindu-i despre proiectele mele de natură… umană. ”Sunt foarte tristă”, i-am zis la un moment dat. „Mi se pare că nimic nu-mi iese cum trebuie. Mama nu vrea să mă asculte, deși încerc s-o conving niște lucruri care sunt spre binele ei, mi se pare că mă lupt cu morile de vânt…”.

”Știi ce tipologie ești tu?”, m-a întrebat Andrada, după ce mi-a ascultat tirada, iar eu m-am semețit deja în scaun, cu o doză deloc neglijabilă de mândrie. ”Sunt genul de om căruia îi pasă de alții, care se consumă prea mult, se agită…”. N-am apucat să termin, fiindcă Andrada clătina suspect din cap.

 

”Nu, nu asta ești tu”, mi-a trântit-o ea, sec. ”Tu, în acest moment, cu toate intențiile tale bune, ești tipologia clasică a abuzatorului”.

 

”Ha!?”. Nici dacă-mi dădea cineva două palme peste față n-aș fi avut o reacție mai viscerală de respingere: ABUZATOR? Eu? Eu, care mă străduisem să-i găsesc mamei un nutriționist, eu care mă dădeam peste cap s-o conving pe prietena mea să ia măsuri radicale cu viața ei, eu – care eram mereu acolo la orice oră din zi sau noapte? Eu, abuzator? Am crezut că fac un atac de panică atunci și acolo.

Aceea a fost, fără exagerare, una dintre cele mai semnificative și vital de importante discuții ale vieții mele. Mi-a schimbat pentru totdeauna viziunea despre lume, fiindcă – privind cu ochii lucizi ai unui străin – am realizat că ajutorul meu, oricât de sincer și încărcat de iubire – nu era altceva decât o formă diplomatică și subtilă de abuz. Abuz din cel mai concret, asupra dorințelor și scopurilor unor alte ființe umane. Binele pe care-l doream eu sincer pentru ele nu coincidea defel cu binele pe care erau pregătite să-l accepte sau să-l primească. Problema nu era a lor, era a mea.

Dacă oamenii din viața voastră au nevoie de ajutor, o să-l ceară. Sunt majori, vaccinați și, că veni vorba, nici sfaturile despre vaccinuri nu sunt bune de dat, nici pro și nici contra. Un ajutor forțat, un bine forțat, un sfat necerut – oricât de încărcate de sinceritate și de bunăvoință – sunt moduri indirecte de a-l considera pe omul din fața noastră incapabil să-și gestioneze viața. De ce am vrea să trăim viețile altora și ce ne face să credem că am fi mai buni la trăitul lor decât „titularii” lor?

 

Ah da, în mod obiectiv mama avea nevoie de alt stil alimentar, pe care și l-a găsit singură între timp. Poate ar fi făcut-o cu un an mai devreme dacă mă asculta pe mine, dar ideea era să ajungă EA la acea concluzie. Când a fost pregătită sau când și-a dorit suficient de mult, a făcut-o singură. La fel și prietena mea, colegii și toți oamenii pe care voiam să-i conving să… le fie mai bine.

 

Unii și-au găsit altă cale în viață, alții perseverează în aceleași scenarii și se complac în ele, dar – în felul lor unic – toți sunt într-un echilibru și am înțeles acum că le mai bine așa. Chiar și când sunt profund nefericiți, în acel moment acela e „binele” lor, ei și l-au ales. Altfel s-ar fi străduit mai mult să iasă din acel cerc vicios. Și eu am fost în capcana asta și până n-a durut suficient de tare nu m-am lecuit, oricât mi-ar fi spus cineva din afară.

Și mai există o categorie: cea a oamenilor care vor doar să fie ascultați și înțeleși, strict ca exercițiu declarativ de (ne)fericire… Nu se așteaptă să le rezolvi viețile, chiar dacă tu asta crezi sau vrei.

Am un amic care se plânge de fiecare dată că e nefericit la job, că e singur pe lume și că viața lui nu e ceea ce și-ar dori. I-am făcut rost, în timp, de cel puțin 10 întâlniri cu oameni-cheie din domeniile care, conform spuselor lui, l-ar fi făcut mai fericit. De fiecare dată a renunțat după maximum o săptămână și s-a întors la vechiul loc de muncă sau nici măcar nu s-a mai dus la întâlnirea organizată de mine. M-a exasperat. Și totuși, mi-a luat vreo 15 ani de prietenie ca să înțeleg că nefericirea era problema LUI, nu a mea, dar că încăpățânarea mea de a-l ajuta cu forța era problema MEA, nu a lui.

 

Am realizat, într-o zi, că n-am cum să-l ajut și că ideea nici măcar nu este asta: a-l ajuta. El vrea pur și simplu un om de încredere căruia să i se plângă de viața lui. Dacă-mi convine rolul, pot accepta. Dacă nu, pot alege să-l ignor.

 

Am ales o variantă aflată undeva la mijloc: uneori îl mai ascult lamentându-se, dar nu mai încerc de mult să-l ajut. În felul ăsta niciunul dintre noi nu se frustrează și, chiar dacă în continuare nu e fericit, se complace cu voluptate în această situație. Ceea ce e tot o formă perversă de fericire.

Crezi că tu nu ești un abuzator?

Gândește-te la asta data viitoare când:

vrei să-i explici unei alte femei cum ar trebui să-și nască, să-și hrănească sau să-și crească copilul, pentru că tu ai niște convingeri ferme despre asta. Minunat, doar că sunt ale tale, nu ale ei;
vrei să-i spui unei prietene încântate de rochia ei neagră că o rochie roz bombon este exact ce-i trebuie pentru culoarea ei de ochi și de păr, fiindcă în teorie ochii căprui se potrivesc numai cu verde prăzuliu, galben-porumb și încă o altă culoare, despre care scrie la pagina 155 a manualului universal despre culori, viață și fericire;
vrei să-i explici cuiva de ce vegetarianismul/rawveganismul sau orice altă dietă este calea, adevărul și lumina, pentru că ai citit 251 de cărți despre asta;
vrei să-i impui copilului tău viziunea proprie despre viață, relații și orice altceva. Faptul că aveți o legătură de sânge indestructibilă și că îi dorești tot binele de pe lume nu înseamnă că tu știi mai bine decât el care e acesta.

Aici nu e vorba de situații de forță majoră, când cineva are gânduri suicidale (că tot a fost o discuție lungă pe tema asta, de curând) și intervii ca să te asiguri că primește îngrijire specializată. Nu e vorba de ceva care amenință viața, cum ar fi drogurile sau orice alt viciu grav. Deși, la finalul zilei, chiar și aici poți interveni doar în limita în care ești lăsat de persoana respectivă.

 

E vorba de acel „bine” zilnic, uneori mărunt, alteori esențial, pe care îl vrei oamenilor împotriva voinței lor. Tu le vrei binele, doar că fiecare dintre noi are o altă viziune despre bine. Uneori, a vrea să fii cu forța binefăcătorul cuiva înseamnă să vrei să furi, cu cele mai bune intenții, „binele” straniu și total imperfect care face să funcționeze viața unei alte ființe umane.

Foto: Shutterstock

12 Comments

  • Alexa spune:

    Multumesc din suflet pentru acest articol scris atat de deschis si asumat!
    Ma lupt de ceva timp cu aceasta componenta a personalitatii mele fiind o ,,mama a ranitiilor” de cand ma stiu.
    Cel mai greu mi se pare sa constientizez ca nu sunt un om rau daca nu ajut pe cineva care nu imi solicita ajutorul.
    O parobola care mi-a schimbat perspectiva a fost cea a omului aflat pe patul de spital, grav bolnav. In salon, un alt om bolnav cu care leaga o prietenie. Cum sa il ajuti? Ii dai o cana cu apa, ai propria boala de indurat.
    Cred ca lectiile de viata le primim doar atunci cand suntem pregatiti sa le acceptam si sa constientizam cum am ajuns in acel moment.
    Multumesc ca imparti cu noi o parte din viata ta!

    • Multumesc si eu pentru mesajul frumos. Partea cu Mama Ranitilor are si o latura buna, luminoasă, de obicei oamenii care sunt asa au empatie si vor sa-i ajute pe altii. Asta e un lucru frumos, cu conditia sa nu dam in extreme si sa nu exageram in elanul nostru. Si, apropo de „propria boala de indurat”, mi-a placut o metafora data candva intr-o carte: in viata e ca in avion, atunci cand ti se face briefing-ul de siguranta si iti spune stewardesa ca – in caz de urgenta – intai sa-ti pui propria masca de oxigen si abia apoi sa-i ajuti pe cei din jur. Daca tu nu ai grija de tine, cum sa fii de folos altora?

  • Anca P. spune:

    Wow! O viziune foarte interesantă! Mulțumesc!

  • Ionela spune:

    Eu cred ca toti o facem. Mare lucru ca o constientizam, ca o discutam si asa ne vindecam.
    Sa aratam cu degetul e cel mai usor. Eu arat fix catre biata mama. Are si logica de ce catre ea cel mai aprig. Sunt mai multe motive, dar mai ales Stiu de vorba aia „nu poate nu copil sa greseasca, cat poate parintele lui ierta”.
    Dar oare eu de cate ori nu mi-am imbracat fortat copilul? Sau oare de cate ori nu am presat-o cu somnul? Tot despre asta eate vorba.
    Si Diana, nu cred ca facem asta ca sa traim vietile altora. O facem pt ca nu puten cu noi si asa ne simtim buni. Eu am realizat ca o presez pe copila mea cu diverse, atunci cand in capul meu inteevine imaginea de „mama rea”. O mama rea isi lasa copilul obosit si neadornit, o mama rea isi lasa copilul dezbracat…

    • Foarte adevarat partea cu „mama rea”. Multe din lucrurile pe care le facem au si acest resort al vinovatiei. Ne consideram oameni rai daca nu intervenim in anumite situatii, desi uneori chiar nu e treaba noastra sa intervenim, fiindca mai mult rau facem. Nu sunt mama, dar intuitiv mi se pare de departe cea mai grea misiune si nu e de judecat. Imi dau seama cat de greu e sa NU intervii atunci cand ii doresti tot binele din lume copilului. Am vazut insa in jurul meu multi adulti cu interiorul facut praf de parinti super-bine-intentionati, de asta am simtit nevoia sa pomenesc si asta. Am vazut parinti care si-au dorit o viata minunata pentru copil, iar pentru asta l-au fortat sa faca tot ce ar fi insemnat IN VIZIUNEA LOR acea viata minunata. Sa dea la o anumita facultate, sa faca anumite alegeri… cele pe care parintele le considera bune. Iar omul respectiv a ajuns un adult neimplinit si frustrat, care duce viata ideala… a parintilor. Normal ca nimeni nu-ti vrea binele cum il vor parintii, dar asta nu inseamna ca ei stiu care e binele TAU.

  • Cristina spune:

    Cât mă bucur că ai scris despre asta! Și eu aveam un Salvator destul de puternic și mă lăsam atrasă în triunghiul dramei ușor. Am ales să devin coach tocmai pentru că într-o relație de coaching plecăm de pe picior de egalitate cu clientul și credem că are tot ce trebuie ca să ia anumite decizii și să își rezolve anumite probleme.

  • Simona C spune:

    Oh, si eu am trecut pe aici…si numai dupa ce am inceput sa lucrez cu si la mine m-am prins de schema asta de abuz. Si ce greu e sa taci, sa nu iti trantesti sau sugerezi subtil parerile, sfaturile. Cred acum ca asta e forma cea mai avansata de prietenie intre fiinte :)…cea in care recunosti si respecti dreptul celuilalt de a avea propriul drum, propriul ritm, propriile alegeri…in loc sa ii iei sansa de a se dezvolta autentic. Se aplica si in cazul copiiilor, unde linia e foarte fina…dar asta e alt subiect. Ma bucur, Diana, ca esti pe unda asta!

  • Dana spune:

    Ah, daca ar intelege asta toata lumea. Si ce maturitate si curaj iti trebuie sa recunosti ca nu e ok sa te implici cu forta in viata celorlati. Si mie mi-a luat ceva…
    La mine, replica soc a fost de la terapeutul meu, cand ii povesteam de mama mea ca si-a risipit cativa ani avand grija de copii, ca nu se mai bucura de viata, etc. Si el mi-a zis ca a fost alegerea ei si ca e responsabila pentru tot ce i se intampla. Dar a inceput cu „tot 10 degete are la maini, 10 la picioare”. Imi place teribil replica asta si inseamna atat de multe 🙂

    • Foarte plastica replica. Si are mare dreptate. Ehe, de cate ori nu m-am gandit eu tot pe modelul „Pacat de X ca nu a facut/nu a dres…”, cand de fapt fericirea sau nefericirea omului respectiv fusese 100% alegerea lui, asumata. Ne place sa ne jucam de-a viata altora…

  • Madalina spune:

    Din pacate, unii oameni, incercand sa faca bine strica relatii de prietenie, poate chiar relatii de familie…vorba aceea, fiecare pentru sine…croitor de paine, asa cum spunea bunicul meu!

Leave a Reply

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.