Despre tot ce-i fin și fain

Alege-ți o cauză în care crezi și fă-o a ta pentru totdeauna

By 15 noiembrie, 2020Learning, Myself
read time 8 min
 
15 noiembrie, 2020

Alege-ți o cauză în care crezi și fă-o a ta pentru totdeauna

Un singur om nu poate să pună umărul la toate cauzele caritabile care au nevoie de sprijin, dar dacă fiecare și-ar alege măcar una, lumea ar arăta altfel.

by

Dacă ar fi să aleg un singur lucru care mă scoate din minți la mentalitatea românească, acel lucru este lehamitea.

 

De fapt nu e lehamite pură, este un soi de resemnare îmbrăcată în lehamite și altoită cu puțină superioritate: „Oricum n-are rost, oricum suntem prea mici. Ce crezi tu mă, că salvezi lumea? Naivule!”.

 

Nu, hotărât lucru, niciunul dintre noi – eu, care am scris acest text și voi care îl citiți – nu vom schimba lumea. 

 

Dar pe pătrățica noastră și în jurul ei putem face să fie mai frumos și mai bine, iar în acel 0,00001 de diferență  stă de fapt prăpastia dintre cei care încearcă și cei care nici nu se mai obosesc.

 

Care e „pătrățelul” tău?

 

Ei bine, ca să îl găsești, întrebarea e simplă: ce te înduioșează cel mai tare și unde crezi că poți aduce o contribuție reală?

 

Eu știu care sunt cauzele mele, fiindcă am văzut unde îmi bate inima mai tare.

 

Mă simt aproape de cauzele legate de animalele chinuite sau fără adăpost, fiindcă am o comunicare aparte cu animalele, încă din copilărie.

 

Eu le simt și ele mă simt. E un flux.

 

La fel de mult îmi pasă și de tot ceea ce ține de oameni în vârstă, uitați de toată lumea, singuri sau bolnavi.

 

Când văd o bătrânică amărâtă pe stradă mi se strânge sufletul ghem și mă duce cu gândul la bunicii mei care nu mai sunt.

 

Acestea sunt cauzele cu care simt că inima mea rezonează cel mai profund și unde pot să fac o schimbare.

 

Contribui punctual și la alte cauze atunci când mi se cere ajutorul, dar acestea două sunt în gândurile mele constant. Donez pentru ele recurent, am asociații pe care le sprijin și încerc să fac „partea mea”, pătrățica mea.

 

NU PURTĂM LUMEA PE UMERI

 

Sunt multe cauze care au nevoie de sprijinul nostru și sunt zile în care deschid Facebook-ul și îmi stric starea din primele minute ale dimineții.

 

De ce? Pentru că sunt un om empatic, iar dacă îmi apar trei cazuri umanitare în feed deja vibrația mea pe ziua respectivă e schimbată.

 

Cu toate astea, așa cum să închizi ochii nu e o soluție, nici să iei greutatea lumii pe umeri nu este. 

 

E o graniță subțire între a empatiza cu ființele care au nevoie de ajutor și a-ți întuneca în mod constant existența cu gândul că tu ai și alții nu au sau că tu te bucuri și alții nu pot să o facă. Nici asta nu folosește nimănui.

 

Zona asta întunecată are o pantă pe care poți aluneca foarte ușor și care este o formă de SHAMING sau uneori chiar de BULLYING în numele așa-zisei „carități”.

 

Țin minte și acum un episod din copilărie, când o prietenă de-ale mamei mele mi-a făcut o mâncare care nu-mi plăcea câtuși de puțin, ea nefiind vreo bucătăreasă grozavă, Dumnezeu s-o odihnească. Am încercat să mănânc două linguri, dar era ceva semi-crud, așa că am refuzat-o.

 

Supărată, mi-a ținut un discurs despre cum copiii nu au ce mânca în Africa, iar eu sunt o egoistă nerecunoscătoare care are totul și se comportă ca ultimul copil râzgâiat de pe planetă.

 

Țin minte că am plâns o zi întreagă după acel discurs, până a venit mama acasă și m-a găsit. Aveam șase ani și înțelesesem că undeva, pe lumea asta, sunt niște copii care nu au ce mânca… și că e vina mea. Sufletul meu empatic asta a dedus din perdaful respectiv.

 

De multe ori am întâlnit acest raționament strâmb, care nu face decât să îndepărteze oamenii de cauzele caritabile decât să-i apropie. „Îmbuibatule, tu mănânci friptură și mergi în vacanță în Grecia și alții nu au ce mânca”.

 

Bun… și dacă acel om nu mai mănâncă și nu mai merge în vacanță, acei copii din Africa vor avea ce mânca? Nu.

 

În schimb dacă ne trăim fiecare viețile și ne bucurăm de ele cât mai mult, încercând în același timp SĂ OFERIM ceva concret societății, atunci da… poate acei copii sau ființe aflate în nevoie chiar o vor duce mai bine.

 

Încă există părinți și oameni în toată firea care folosesc acest argument cu „Copiii din Africa” și mi se strânge sufletul. Nu asta e calea, cu siguranță nu.

 

La fel de nocive pentru cauza Binelui în lumea asta sunt și „ierarhiile importanței”,  întocmite în general de oameni care în loc să ajute, privesc și comentează. 

 

”Donezi pentru bătrâni? Lasă, ăia și-au trăit viața, mai bine dă o bursă unui copil talentat”

 

”Vrei să salvezi pădurile? Hai mai lasă frunzele și copacii și uită-te câți școlari nu au rechizite și câte școli nu au WC”

 

”Salvezi animale părăsite? Mai bine pune mâna și adoptă un copil decât să vorbești tot timpul de câini și pisici”

 

Orice om, indiferent de cauza pe care o sprijină, va auzi ceva similar la un moment dat, pentru că oamenii care NU FAC sunt primii care știu cum trebuie SĂ SE FACĂ.

 

Nu există ierarhie a cauzelor caritabile și nici vreo cauză care să fie mama tuturor cauzelor.

 

Nu lăsați pe nimeni să facă shaming sau bullying cu voi pentru că, deși faceți bine, nu faceți Binele pe care îl vor ei.

 

Cine crede că vreo altă cauză este mai meritorie decât a voastră poate să doneze pentru ea și s-o sprijine, în loc să facă managementul banilor și al energiei voastre.

 

Ce vreau eu să spun este că viața asta e teribil de scurtă și este mult bine de făcut în lume. Atâtea nevoi, atât de puțin timp.

 

Nu putem să le facem pe toate, dar putem să ne gândim unde anume ne tresaltă sufletul mai tare și să îmbrățișăm acea cauză pentru totdeauna.

 

Și când spun pentru totdeauna, chiar pentru totdeauna să fie.

 

Nu când ne aducem aminte, nu când ne trage de mânecă un coleg, nu când nu putem să ne mai ferim privirea.

 

Constant, parte din viața de zi cu zi. Săptămânal, lunar, la câteva luni sau măcar o dată pe an. Contează doar să găsim acel ritm pe care putem să-l ducem pe termen lung.

 

Chiar dacă asta înseamnă să fim, în ochii altora, „nebuna cu câinii”, „smintita aia cu pisicile”, „dementul ăla cu ecologia și cu salvarea planetei”, „aia care toată ziua face voluntariat” sau „ăla de postează non-stop cu căminele de bătrâni/orfelinatele/incubatoarele etc”.

 

Dacă acesta e „taxa adăugată pe Bine”, așa să fie.

 

Când suntem mici visăm să schimbăm lumea, iar viața ne deziluzionează atât de violent încât dăm în partea cealaltă. Ni se pare că oricum nimic nu are sens, că suntem mici, neînsemnați, neimportanți.

 

De fapt, schimbarea profundă a lumii e un proces mult mai puțin „grandios” decât ni-l închipuiam cu ochii de copil care se visa justițiar sau Robin Hood.

 

Înseamnă multe acțiuni mici, anonime, dar constante și făcute din toată inima. O uniune de sute de mii și milioane de „pătrățele” administrate de oameni cărora le pasă și de altceva în afară de ei înșiși.

 

Există un citat din Ralph Waldo Emerson pe care l-am citit în liceu și care mă va urmări până în ultima zi pe acest pământ. Este mai lung, dar ultima parte este motto-ul meu în viață și rezumă perfect ceea ce ar trebui să însemne „pătrățica” fiecăruia dintre noi.

 

”Ce înseamnă să reușești în viață? (…) Să știi că măcar o ființă a respirat un pic mai ușor pentru că tu ai fost pe lume. Asta înseamnă că ai reușit în viață”.

*****************

Pentru mai multe idei, inspirații și personaje, mă puteți urmări și pe Instagram.

Foto: Unsplash

Pentru mai multe articole, povești și inspirații, mă puteți urmări pe paginile de INSTAGRAM și FACEBOOK



7 Comments

  • Monica Cretu spune:

    Gândurile tale m-au încarcat cu emoție în dimineața asta. Susțin cauza copiiilor margializați de societate și am citit studii din România care arată că situația copiilor care trăiesc la limita supraviețuirii nu e un fenomen izolat. 1 din 3 sau unul din 4 copii români merg seara flămânzi la culcare sau trăiesc în condiții improprii de trai. M-am descurajat când mi-am dat seama că impactul pe care-l pot avea este extrem de mic prin comparație cu problema reală. Și uite că citesc articolul tău și simt din nou că implicarea nu e în van. E minunat dacă reușesc să fac viața un pic mai bună fie și unui singur copil.

    • Diana Cosmin spune:

      NU este în van. Eu cred că orice copil, bătrnel, animal, orice SUFLET care este ajutat reprezintă un mare câștig pe lumea asta. Ești un om tare bun! Nu renunța.

  • Anda Marin spune:

    Mulțumesc pentru articol! Ai spus în cuvinte atât de frumoase ceva ce ar trebui să facem cu toții: să ne urmăm inima și să ne implicăm în crearea unei lumi mai bune.
    De multe ori, ni se pare că facem prea puțin și putem abandona repede o cauză; gândind că ce vor spune ceilalți sau ce impact are o acțiune mică, mică. Dar fiecare strop de bine contează.
    De exemplu, donațiile recurente sunt un bine simplu pe care îl putem face. O sumă modică lunară – echivalentul unui flat white în oraș – poate ajuta o organizație/asociație mai mult decât credem.

  • Carmen spune:

    Diana, articolul asta rezoneaza foarte mult cu gandurile mele din ultima vreme.
    Am plecat din Romania de 3 ani de zile. Lucrul asta mi-a dat oportunitatea sa gasesc pacea in interiorul meu. Si mi-a confirmat ca sunt un om normal, care din pacate a trait mult timp intr-un loc (Romania) in care am avut deseori impresia ca sunt „ciudata”.
    Acum sunt departe de Romania, dar o parte din mine a ramas acolo. In ultimul timp m-am gandit foarte mult cum as putea sa fac ceva pentru tara mea. Mi-as dori foarte mult ca Romania sa se schimbe in bine. Am ajuns la concluzia ca tot ce pot face este sa aleg o cauza, sa lucrez cu un ONG si sa incerc sa-mi aduc mica mea contributie, chiar si de la distanta. Cred ca asta este singura speranta pentru Romania: atunci cand cat mai multi oameni vor contribui cu putin la a schimba lucrurile in bine, tot raul pe care il fac politicienii nu va mai conta asa mult.

    Referitor la finalul articolului tau, vreau sa adaug mai jos o poveste de care eu imi aduc aminte de fiecare data cand ma gandesc la actiuni pe care altii le considera „fara cauza”:

    The Starfish Story
    A young man is walking along the ocean and sees a beach on which thousands and thousands of starfish have washed ashore. Further along he sees an old man, walking slowly and stooping often, picking up one starfish after another and tossing each one gently into the ocean.
    “Why are you throwing starfish into the ocean?” he asks.
    “Because the sun is up and the tide is going out and if I don’t throw them further in they will die.”
    “But, old man, don’t you realize there are miles and miles of beach and starfish all along it! You can’t possibly save them all, you can’t even save one-tenth of them. In fact, even if you work all day, your efforts won’t make any difference at all.”
    The old man listened calmly and then bent down to pick up another starfish and threw it into the sea. “It made a difference to that one.”

  • Ligia spune:

    Draga Diana, multe articole ale tale mi-au placut de-a lungul vremii, dar acesta a ajuns undeva adanc, adanc de tot. Pana acolo incat ma fac sa ma gandesc serios, cu pixul pe hartie, la lucruri pe care le pot face pentru cauzele „mele”. Imi e frica sa nu fiu considerata ciudata, de pilda, ca ridic de pe jos un ambalaj aruncat aiurea pe trotuar in fata blocului. Dar „daca aceasta e taxa adaugata pe Bine, asa sa fie”. Sa fiu eu ciudata care, cu un „efort” de cateva secunde, aduce normalitatea pe acel trotuar. Pentru cat timp? Nici nu mai conteaza, conteaza ca am facut ce puteam eu sa fac.

    Iti multumesc pentru ca existi si pentru ca scrii.