Anul acesta, în lunile de lockdown prin care am fost cu toții nevoiți să trecem, singurele știri optimiste care mi-au apărut în feed aveau toate aceeași temă.

 

Faptul că, pe măsură ce virusul ne făcea să respirăm tot mai precaut, planeta noastră respira mai bine ca oricând, în absența noastră.

 

Un studiu realizat de trei oameni de știință – Shefali Arora, Kanchan Deoli Bhaukhandi și Pankaj Kumar Mishra – și publicat de National Center for Biotechnology Information (US National Library of Medicine) are o concluzie elocventă: „Chiar dacă vaccinul pentru coronavirus nu este încă disponibil, coronavirusul în sine este ca un fel de vaccin al planetei pentru <virusul> pe care îl reprezintă oamenii”.

 

Deloc întâmplător, cele mai multe filme cu catastrofe naturale, viruși ucigași și cu dispariția civilizației se „joacă” sau fac aluzie la faptul că planetei noastre i-ar fi mult mai bine fără noi.

 

În fond, cele mai multe dintre „relele” cu care ne confruntăm sunt propria noastră creație: poluarea aerului, insulele de plastic din ocean, deșertificarea, schimbările climatice, dispariția speciilor și tot așa.

 

Există chiar și un filmuleț făcut de National Geographic – „World without Humans” – care arată cum s-ar reface planeta, cum vegetația ar renaște și fluviile s-ar curăța singure dacă ar fi lăsate în pace.

 

Totuși, când am început acest articol, nu m-am gândit la pelicule distopice, nici la documentare radicale.

 

În mod straniu, mi-a venit în minte un citat din filmul care face parte din „universul” Harry Potter, „Fantastic Beasts and Where to Find Them” (Animale fantastice și unde să le găsești).

 

Când vrăjitorul Newt Scamander își rătăcește valiza plină de animăluțe vrăjite în New York, el rostește sub formă de glumă un adevăr care îmi stăruie de atunci în cap:

 

,,Trebuie să-mi găsesc cât mai repede animăluțele. Momentan, ele se află într-un loc străin, înconjurate de milioane dintre cele mai rele creaturi de pe planetă: oamenii”.

 

Este o glumă… și nu prea.

 

Oricât am vrea să ne considerăm specia supremă pe scara evoluției, la nivelul emoției și al compasiunii față de alte ființe vii ne așezăm uneori resemnați la coada clasamentului.

 

Și asta pentru că ne dovedim incapabili să respectăm, din răutate, ignoranță sau uneori prostie, ființele și natura care ne înconjoară.

 

Credeți că exagerez?

 

La un simplu click pe Google găsiți o fotografie cu o broască țestoasă care a crescut cu cochilia prinsă într-o pungă de plastic, niște filmări cu drona ale insulelor de plastic din oceane, câteva reportaje despre alunecările de teren cauzate de tăierea masivă a pădurilor sau statistici despre creșterea numărul de specii aflate pe cale de dispariție.

 

Mi-am amintit de cuvintele lui Newt Scamander când am vizitat Noua Zeelandă, unul dintre ultimele sanctuare de floră și de faună ale planetei, unde fiecare parc național sau rezervație ne oferea povestea locului înainte și după… oameni.

 

De exemplu, dacă Noua Zeelandă avea câteva zeci de milioane de păsări Kiwi la momentul descoperirii insulelor, în prezent mai există doar 70.000, menținute cu mare greutate.

 

Motivul: încă din primii 50 de ani de colonizare, oamenii au împușcat în stânga și-n dreapta, ducând la extincție multe specii, rămase acum doar în poze și desene din atlasuri.

 

Cărțile de istorie sunt pline de asemenea exemple, iar dacă e un lucru pe care l-am învățat despre noi, oamenii, acela este că nicio revoluție tehnologică  nu a reușit să ne ofere o perspectivă corectă a locului nostru în lume.

 

Putem avea acces la orice informație în câteva secunde, dar încă nu reușim să înțelegem că planeta pe care trăim este casa noastră și că s-o abuzăm e ca și cum ne-am da foc la casă și apoi ne-am mira că ne plouă și ne ninge prin tavanul inexistent.

 

Cu toate astea, o facem în fiecare zi.

 

Ca să fac o paralelă, dincolo de „vaccinul” livrat planetei în primele luni de lockdown, eu una cred mai puțin în vaccinarea planetei și mai mult în capacitatea noastră de a ne imuniza la propriile obiceiuri stupide care o distrug zi de zi.

 

Altfel spus, noi ar trebui să ne vaccinăm împotriva propriilor metehne și să facem „anticorpi” la propriile obiceiuri proaste.

 

Nu așteptând să SE facă, să SE dreagă, să SE ia măsuri, ci privind în jur la planeta asta ca la o casă, nu o groapă de gunoi.

 

Luptând împotriva instinctelor care ne fac să aruncăm gunoaiele pe unde apucăm, să tăiem în neștire, să omorâm și să chinuim alte ființe vii.

Ați observat că, de multe ori, oamenii care vorbesc despre aceste lucruri sunt considerați „extremiști”?

 

Ca și cum să spui „Respectă alte ființe, fii blând, nu distruge” ar fi atât de greu de acceptat de către mintea noastră încât ni se pare absurd și revoltător să ne ceară cineva așa ceva.

 

Eu una mă încăpățânez să cred în Binele din oameni și în faptul că anul acesta care a dat de noi de pereți poate trezi o fărâmă de compasiune sau măcar de luciditate în plus.

 

Da, știu că pandemia ne dă impresia că a scos tot ce e mai rău din oameni, dar trag nădejde că modul în care suntem aruncați dintr-o parte într-alta de la zi la zi ar putea să ne întoarcă valorile răsturnate cu susul în jos înapoi la poziția lor normală.

 

Dacă nu prin maturizare și „creștere” lăuntrică, măcar ca o concluzie a procesului mecanic prin care viața dă de pământ cu noi ca să ne învățăm lecțiile.

Cristina Stanciulescu, Ana Bîtu, Noemi Meilman Mara Coman și cu mine ne-am unit vocile sub conceptul #AcinceaPutere.

 

Este un hashtag, un proiect și o “umbrelă” sub care noi cinci vom scrie periodic pe teme din actualitate, pe subiecte care înseamnă ceva pentru noi și care ne fac să NU vrem să tăcem și să ignorăm. Este un proiect de idei, de concept, de convingere.