APĂ PROASPĂTĂ PENTRU FLORI

 

Am amânat mult citirea volumului „Apă proaspătă pentru flori” și nu mă așteptam să-mi placă atât de tare când în sfârșit m-am apucat de el.

 

În mintea mea, această carte va fi asociată mereu cu o alta: „Eleganța ariciului”, de Mariel Barbery.

 

Nu doar fiindcă atât Renée din ”Eleganța ariciului” cât și Violette din „Apă proaspătă pentru flori” îmi par asemănătoare ca radiografie sufletească, ci pentru că emoția și scriitura celor două cărți împărtășesc un fel de eleganță grațioasă.

 

Un gen literar care s-ar putea numi „frumusețea tristeții”.

 

Violette are aproape 50 de ani și este administratorul unui cimitir dintr-un orășel francez.

 

Este singură, a avut o viață complicată, și și-a găsit refugiul printre aleile unde se odihnesc oameni pe care nu i-a cunoscut niciodată.

 

”Apă proaspătă pentru flori” e o carte a cărei acțiune se petrece aproape integral într-un cimitir, dar nu e deloc apăsătoare sau întunecată.

 

E o carte contemplativă în legătură cu viața și moartea, dar în același timp palpitantă prin ceea ce li se întâmplă personajelor, prin viața lor interioară tumultoasă.

 

Nu e o carte pentru oricine: dacă vă intristează subiectul trecerii de pe acest pământ sau vă încarcă cu nostalgie și tristețe, cu siguranță există alte lecturi pe care le puteți alege în defavoarea acesteia.

 

Dar dacă alegeți totuși s-o cunoașteți pe Violette, cartea asta s-ar putea dovedi una dintre cele mai frumoase pe care le-ați citit vreodată.

****

După ce am citit “Apă proaspătă pentru flori” și mi-a plăcut foarte tare, faptul că am găsit celelalte două cărți ale ei pe Voxa (despre care am scris mai demult, când am avut un proiect cu ei) mi-a încurajat entuziasmul de moment.

 

Prin urmare, avându-le sub nas pe amândouă, nu m-am lăsat până nu le-am citit.

 

Citit am zis? Devorat.

 

Verdictul? Mi-au plăcut foarte mult.

În ordine, “Apă proaspătă pentru flori” și “Trei” sunt la egalitate, iar apoi vin “Duminicile iubirilor pierdute”.

 

Deși cele trei povești nu au legătură una cu alta, tipologia scriitoricească a autoarei devine evidentă: are o predilecție spre personaje care sunt orfane, femei singuratice, cu copilării chinuite și ocupații indezirabile pentru majoritatea oamenilor, dar și cu câte un mister care planează în biografia lor.

 

Scriitura este elegantă, tandră chiar, orientată spre introspecție și spre adevăruri dure, frumos zugrăvite.

 

Sunt cărți care îți rămân în minte și te tulbură.

 

Da, există și o “rețetă” în ele, ca un fir roșu pe care de la a doua carte încolo îl intuiești, dar asta nu știrbește magia lor câtuși de puțin. Iar twist-ul din “Trei” a fost unul dintre cele mai nuanțate și neașteptate din toate citite de mine. Frumos construit și te face să revii la unele pasaje de la început.

 

Cel mai tare m-am regăsit, ca structură sufletească, în Nina din “Trei”.

 

A fost aproape înfricoșătoare similitudinea, mai ales în relația ei cu oamenii versus ființele care nu cuvântă. Pasajele în care vorbește despre relația ei cu animalele – neînțeleasă de majoritatea celor din jurul ei – păreau desprinse din gândurile mele.

 

Toate trei sunt cărți care te lasă cu un gust dulce-amar.

 

Sunt ca niște după-amieze ploioase de toamnă, care te fac să strângi haina mai strâns pe tine, să ții de fular, să-ți croiești drum prin vânt.

 

Dar îți și încarcă inima cu o melancolie plăcută, aproape vinovată.

 

Te întristează și îți umplu sufletul de bucurie în același timp

Pentru mai multe idei, inspirații și cărți, mă puteți urmări și pe pagina mea de Instagram.