Prima oara când am văzut musicalul “Cabaret” live, eram studentă la Londra, în 2008, și abia descopeream ideea de musical.

 

Iubeam filmele musical, dar cu experiența lor live, pe scenă, abia mă familiarizam și eram deja îndrăgostită de atmosferă, de energia teatrelor londoneze, de tot…

 

La momentul respectiv, nu am mai găsit decât loc la balcon, la Upper Circle adică, și țin minte că era și o notă specială că acele locuri nu sunt recomandate celor cu rău de înălțime.

 

Nu era cazul la mine, eu iubesc înălțimile, așa că am luat bilet acolo și a fost o experiență minunată.

 

Se întâmpla la Lyric Theatre, pe Shaftesbury Avenue, am căutat adineauri în arhiva de email si am găsit și biletul de atunci, online.

E bun și internetul la ceva, mai ales la arhivat nostalgii.

 

La 13 ani distanță, am vrut neaparat să vedem “Cabaret”-ul lui Răzvan Mazilu, la Teatrul Odeon, și nu am mai găsit decât locuri la balcon. Erau ultimele.

Am luat-o ca pe un detaliu simbolic și le-am cumpărat.

 

Mi s-a părut închiderea unui cerc.

 

Pentru mine, “Cabaret” e un musical cu totul special, care la momentul lui a mișcat ceva în sufletul meu pentru totdeauna.

 

Deși colorat și frivol, este opusul superficialității. E atât de multă durere și adevăr în el încât la unele scene trebuie să îți ții respirația.

 

Cu mâna pe inimă, varianta pusă în scenă de Răzvan Mazilu cu trupa de actori de la Teatrul Odeon mi-a plăcut mult mai mult decât prima mea experiență cu Cabaret, la Londra.

 

În condițiile in care britanicii au o industrie cu tradiție și un sistem bine pus la punct care scoate pe bandă rulantă interpreți, mi se pare cu atât mai remarcabilă realizarea lui Răzvan și a echipei Odeon.

 

 

La prima vedere, „Cabaret” este un musical despre societatea decadentă a unui club de dansatoare de cabaret din Berlinul anilor ‘30. Se fumează, se bea, se vorbește fără perdea. Toate glumele sunt despre sex și nimic nu este luat în serios.

 

În realitate, ”Cabaret” e o metaforă politică și socială pe care o înțelegi doar în context.

Lumea strălucitoare de la Kit Kat Club este o bulă de săpun, o iluzie într-o Germanie în care influența partidului nazist crește pe zi ce trece.

 

Lumea strălucitoare a cabaretului este, de fapt, lumea ferită de realitate și „cu mâinile la ochi”, care nu vede radicalizarea care se întâmplă in jur, nu e interesată de politică, de știri, de semnele vremurilor.

 

Alege să nu vadă, să nu știe.

 

 

Deși dansatoarea de cabaret Sally și timidul scriitor Clifford sunt personajele centrale, cuplul meu preferat este format din doamna Schneider și bătrânul domn Schultz.

 

Povestea lor este o metaforă răvășitoare despre alegerile noastre și despre lucrurile pe care le lăsăm să plece, iar cei doi actori care ii interpretează sunt absolut minunați: Gabriela Popescu & Ionel Mihăilescu.

 

Cuvintele lui Clifford, la final, rămân pentru mine, cel mai simplu și dureros rezumat al unei epoci.

„Și era cândva un cabaret… și un maestru de ceremonii. Într-un loc numit Berlin, într-o țară numită Germania. Era sfârșitul lumii, iar eu dansam cu o fată frumoasă numită Sally Bowles. Și am căzut cu toții într-un somn adânc…”.