Există o parabolă pe care am citit-o prima oară cu ani în urmă, în cartea ”The Art of Asking”, biografia neconvențională a solistei de la Dresden Dolls, Amanda Palmer.

 

,,Un fermier stă într-un scaun pe prispa casei, relaxându-se. Un prieten se apropie să-l salute și aude un sunet, ca un scheunat sau un scâncet îngrozitor, venind din casă.

 

-Ce e sunetul ăsta groaznic? îl întreabă pe prietenul lui.

-E câinele meu, îi zice fermierul. Stă pe un cui.

-Și de ce nu se ridică pur și simplu de pe el? îl întreabă prietenul.

-Fermierul se gândește puțin și îi răspunde:

-Nu-l doare încă suficient de tare.”

 

E un lucru valabil în multe momente din viață.

 

Oamenii nu încheie relații până nu-i doare ceva atât de tare încât să devină de netrăit. Nu renunță la joburi până când nu simt că și-au pierdut complet scopul fiecărei zile. Nu se schimbă pe ei înșiși decât atunci când ceea ce sunt le devine dureros de insuportabil.

 

Și nu își reconsideră obiceiurile decât atunci când îi doare undeva și îi doare până-n prăsele.

 

Recunosc, nici eu n-am schimbat multe lucruri la mine până când nu m-au durut suficient.

 

Am devenit vegetariană când am realizat că iubesc animalele atât de tare încât mă doare ceea ce li se întâmplă. Și că nu vreau să mai fiu parte din asta.

 

Am început să învăț minimalismul când mi-am dat seama că viața mea e plină ochi de redundanțe de toate felurile și că am nevoie să pot trage o gură de aer. Că aglomerația mă doare, la propriu.

 

Am început să deprind cum stă treaba cu sustenabilitatea când am realizat că mă doare gândul de a lăsa atâta urâțenie în urmă.

 

Că mă dor fizic pozele cu albatroși sufocați de pungi de plastic, pești înotând prin tone de mizerie și maluri cu tone de PET-uri aduse la mal.

 

Nu trăiesc „ca la carte” și nu cred că voi reuși să fiu 100% sustenabilă în viața asta. Nici măcar 80%. Dar fac tot ceea ce pot și o fac din convingere.

 

Dacă ar fi încercat cineva acum 20 de ani să mă convingă să devin vegetariană, minimalistă și să mă preocup mai mult de soarta Planetei, aș fi zâmbit, aș fi dat din cap și aș fi mers mai departe.

 

Nu eram pregătită. Mental, informațional, sub nicio formă.

 

Nu înțelegeam situația la modul profund, nu mă durea nimic suficient de tare fiindcă toate erau concepte abstracte în capul meu.

 

Toți evoluăm și trebuie să știm de unde am pornit și unde am ajuns.

 

Și, tocmai pentru că știu cum eram eu, nu încerc să forțez pe nimeni să facă nimic.

 

Pot doar să explic de ce mă doare pe mine și să sper că suntem suficient de empatici să ne doară colectiv.

 

Unul dintre lucrurile care mi-au rămas în minte din discuțiile avute de-a lungul timpului cu cei de la ASOCIAȚIA ENVIRON – alături de care am realizat acest proiect, eu și colegele mele de breaslă care scriem uneori sub semnul #Acinceaputere – a fost o idee congruentă fix cu ceea ce am spus mai sus.

 

ENVIRON este una dintre primele organizații din România care au folosit tehnologia pentru a face mai ușoară reciclarea (găsiți la finalul articolului pașii simpli pentru reciclat), iar viziunea lor s-a întemeiat mereu pe o bază la fel de simplă: faptul că trebuie să învățăm să reciclăm DIN CONVINGERE.

 

Nu ca să primim cadou un voucher de x lei în schimbul a patru cabluri duse la reciclare, nu pentru că e o campanie în supermarket și primim o ciocolată în plus, nu pentru că ne dă cineva ceva – recunoaștere, bani, premii.

Ca să putem face treaba asta pe termen lung, trebuie să înțelegem DE CE o facem și în câte feluri poate să ne doară, pe noi și pe cei care vin după noi.

 

Eu una nu am copii, dar mă doare ideea unei planete distruse pentru generațiile viitoare.

 

Dar cei care au copii? Pe ei ar trebui să-i doară și mai mult, în condițiile în care în fiecare an ne consumăm din ce în ce mai devreme resursele biologice pe care Pământul le poate genera pe parcursul unui an calendaristic și intrăm „pe datorie” în resursele următorului an, apoi ale următorului an… și tot așa.

 

Totuși, când vine vorba despre reciclare, mulți par blazați de subiect dinainte să se fi apucat măcar, de cele mai multe ori sub semnul lui „Oricum n-o să se schimbe nimic”.

 

Contează cablurile mele vechi din sertar? Sunt niște amărâte de cabluri și-atât.

 

Are vreo importanță dacă cinci baterii se duc la gunoi menajer? Sunt DOAR 5 baterii.

 

Sertarul cu telefoane vechi și fierul de călcat din dulap de pe balcon? Lasă că mi-or trebui cândva, de ce să le arunc?

 

Sunt doar niște telefoane și un fier de călcat, n-or să schimbe ele planeta.

 

Tocmai asta e problema: nu sunt niciodată doar niște cabluri și doar cinci, șase sau 10 baterii. Sunt niște cabluri și cinci baterii înmulțit cu un milion, două sau 15 milioane de oameni, și asta doar în România.

 

În fiecare an, omenirea generează 50 de milioane de deșeuri electrice, adică circa 7 kilograme pe cap de locuitor.

 

Și, dacă în alte țări lucrurile sunt puțin mai optimiste, în România rata de colectare a deșeurilor DEEE (echipamente electrice și electronice) abia ajunge la 35%.

 

Altfel spus, restul de 65% dintre deșeurile electronice ajung fie la gunoiul menajer, fie sunt uitate în vreo debara sau pe un balcon, de unde la un moment dat – într-un viitor mediu sau lung – vor ajunge cel mai probabil tot la gunoiul menajer.

 

Asta dacă nu schimbăm ceva cât mai rapid.

 

 

Cel mai des românii reciclează mașini de spălat, în procent de 70,67%.

 

Când am citit procentele, m-am mirat, după care am avut un moment de revelație.

 

Desigur, doar sunt tot felul de campanii în care poți primi un voucher pentru o reducere la mașina de spălat nouă sau un alt fel de beneficiu material, cu condiția să reciclezi mașina de spălat veche. Există un element exterior care ne determină să facem efortul.

 

Să ne-nțelegem: nu spun că nu ar fi bine că se întâmplă oricum această reciclare, însă schimbările pe termen lung nu se pot face doar pe bază de „momeli” periodice de acest tip.

 

 

 

Schimbările reale cer o conștientizare și o schimbare la nivel de de mentalitate.

 

Ca să fac o analogie, este exact ca atunci când vrem să ținem dietă pentru o viață mai sănătoasă, dar o ținem doar când cineva stă cu ochii pe noi și ne premiază pentru fiecare masă la care mâncăm salată.

 

Când nu e nimeni acolo ca să ne premieze pentru salată, mâncăm fast-food.

 

Vom slăbi? Nu. Vom fi mai sănătoși? Nu. La fel e și cu reciclarea: nu ne vom schimba metehnele dacă reciclăm doar în urma unui stimulent exterior.

 

Paradoxal, cel mai greu se reciclează în România echipamentele mici, în special telefoanele mobile (doar 11% dintre telefoanele care se aruncă sunt și reciclate).

 

 

După mine, probabil nu se întâmplă asta pentru că telefoanele și alte echipamente mici nu ocupă mult loc (câți nu avem sertare de al căror conținut am uitat?) și e ușor să ne convingem de utilitatea lor într-un viitor utopic („Poate ne-or trebui cândva”).

 

Iar când le aruncăm într-un final la gunoi, tocmai pentru că sunt mici ne gândim că n-au ce rău să facă: „Niște cabluri? Un telefon de câteva sute de grame? Fii serios!”

 

Ei bine, un smartphone conține peste 30 de componente diferite, atât unele din categoria resurselor prețioase (galiu, argint sau arsenic), cât și din categoria celor periculoase (plumb, mercur, cadmiu).

 

Practic, dacă am recicla mai mult ne-am ajuta în două feluri: în contextul penuriei de resurse naturale din ultimii ani, am recupera metale importante, iar în contextul unei planete sufocate, am evita ca substanțele toxice să ajungă în sol, în apă și, implicit, în ceea ce mâncăm și în aerul pe care-l respirăm.

 

De multe ori, când vine vorba despre DEEE, componenta afectivă este și ea importantă: ”Dar e laptopul meu din liceu!”, ”Dar este telefonul meu din primul an de facultate”.

 

Bun… și le mai folosești? În 99% dintre cazuri răspunsul este NU.

 

Mărturisesc că și eu am trecut greu de acest prag afectiv și, tocmai pentru că știu că e dificil să renunți la ceva de care te-ai legat, totul trebuie să se întâmple gradual.

 

Nu am început nici eu procesul de reciclare a DEEE cu telefonul preferat din liceu și laptopul meu roz (pe care-l vedeți în imagini).

 

Am început, acum trei ani, cu cabluri, cu telefoane vechi, cu dispozitive nefolosite de ani de zile și care nu mai funcționau oricum.

 

Am început cu vechiul meu reportofon pe care știam că n-o să-l mai folosesc în veci, cu kilogramul de căști strânse din inerție, cu un laptop din 2001 care nu mai era de folos nimănui în vremurile noastre și cu alte obiecte de acest gen.

 

Cu toții avem kilograme de astfel de obiecte. Da, nu e nicio exagerare: kilograme.

 

Nu le simțim ca atare, dar ele sunt acolo, ascunse în diferite buzunare ale existenței noastre.

 

Hai să începem întâi cu ceea ce este evident redundant, iar după ce vom elibera debarale, sertare și boxe cărora nu le mai știm capătul, vă asigur că un ultim telefon (fie el și preferatul nostru) aruncat în cutia de colectare va fi doar cireașa de pe tort.

 

O vom face cu un sentiment de eliberare pe care e imposibil să vi-l explic în cuvinte, fiindcă trebuie experimentat pe propria piele.

 

Din convingere și cu elan sincer, nu pentru că v-a forțat cineva sau pentru că primiți un premiu.

 

O să vreți VOI să o faceți. Veți da vechitura și veți rămâne cu satisfacția unei schimbări radicale în bine, în viața voastră.

 

 

Bun, și cum reciclăm?

 

E simplu: găsim cel mai apropiat punct de colectare și ducem acolo punga cu deșeuri pe care am strâns-o în urma procesului detaliat mai sus.

 

Environ are o hartă interactivă care integrează punctele naționale de colectare a bateriilor uzate și a deșeurilor electrice și electronice.

 

Ca variantă și mai simplă (pentru mine, cel puțin), din 2016 putem utiliza aplicația ENVIRON – UNDE RECICLĂM – care ghidează spre cel mai apropiat punct de reciclare, asta putând însemna inclusiv supermarketul de după colț.

Un efort mic, care ar trebui să ne devină reflex.

 

Totodată, cei care vor să organizeze un mic punct de colectare pentru aparate electrice mici la birou, de exemplu, pot solicita un recipient de colectare direct la Environ (office -at- environ.ro).

 

Pe tine ce te doare și ce ai de gând să faci în legătură cu asta, chiar de azi?

*** Acesta este un articol sub umbrela #Acinceaputere ***

 Cristina Stanciulescu, Ana Bîtu, Noemi Meilman, Mara Coman și cu mine ne-am unit vocile sub conceptul #AcinceaPutere.

 

Este un hashtag, un proiect și o “umbrelă” sub care noi cinci vom scrie periodic pe teme din actualitate, pe subiecte care înseamnă ceva pentru noi și care ne fac să NU vrem să tăcem și să ignorăm. Este un proiect de idei, de concept, de convingere.