Când închid ochii și mă gândesc la cum privea fetița Diana viitorul, acum peste trei decenii, îmi vine să zâmbesc.

 

Multe dintre visele de atunci s-au împlinit, pe unele chiar le-am depășit cu mult, dar există mereu proiecții despre viețile noastre viitoare care rămân agățate undeva, într-un cuier al dorințelor neîmplinite.

 

Cele mai multe dintre ele nu sunt concrete, nu sunt despre a face ceva, ci mai degrabă despre o stare de spirit pe care am pierdut-o.

 

Când privim în urmă, nu știu cât de multe dorințe concrete rememorăm (”Aș fi vrut să fac ASTA și ASTA și ASTA, dar nu mi-a ieșit”), dar știu sigur că regretăm acea senzație de posibilități nelimitate, de entuziasm fără margini, de „Eu pot face orice…”, de „Lumea e a mea”.

 

În copilărie, chiar simți că lumea e a ta, până când ceilalți oameni care compun și ei lumea încep să-ți explice că nu e deloc așa.

Cine ești tu, să crezi că lumea e a ta? Stai la rând!

 

Am fost la Veneția acum o săptămână, acesta fiind un oraș pe care eu l-am iubit cu pasiune adolescentină și fantezie fără margini.

 

Am vizitat Veneția când aveam 16 ani, o vârstă la care viața pare nelimitată sau cel puțin îndeajuns de luuuungă cât să încapă toate drumurile pe care le visăm pentru noi.

 

Ai impresia că ai timp să faci, să desfaci, să te răzgândești, să te întorci, să încerci toate căile pe care vrei să le încerci.

 

Veneția a fost prima mea ieșire adevărată din țară și, în peisajul grandios al lagunei, am visat atunci cât pentru trei vieți.

 

Acum, 20 de ani mai târziu (cât de îndepărtați mi se păreau atunci acești 20 de ani!) stând la balconul hotelului și uitându-mă pe geam, am avut un sentiment amestecat de fericire și de tristețe.

 

Fericire fiindcă acea fetiță visătoare a ajuns acolo unde visa și chiar mai departe de aspirațiile ei de adolescentă timidă.

 

Și tristețe fiindcă, deși mi-am împlinit dorințele, nu am reușit decât în mică măsură să fiu acea femeie sigură pe ea pe care și-o proiecta în minte fata îmbrăcată în roz care se poza în piața San Marco cu un aparat Kodak pe film.

 

Nu contează doar ce îndeplinești, ci și cum reușești să îndeplinești asta, iar eu mi-am împlinit visele luptând, în paralel, cu sentimentul enervant că nu sunt suficient de… sau suficient de…

 

Am reușit, dar a fost un efort susținut, ca și cum ai escalada un munte fără să simți că ai corzi de siguranță sau pioleți de înfipt în punctele esențiale.

 

Urci doar așa, din puterea brațelor, însă fără să-ți poți permite să-ți tragi sufletul sau să te odihnești vreun pic.

 

La această vârstă din prezent, le admir uneori pe femeile care nu și-au pus ambiții majore, dar care au o încredere în sine de neclintit și o bucurie de a fi ele însele.

 

Bucuria de a fi, doar pentru că… sunt.

Eu, deși am reușit multe, am avut nevoie mereu de mai mult și mai mult ca să hrănesc acea gură flămândă a nesiguranței de sine.

 

Eu, ca să fiu, a trebuit să fac.

 

De fapt nu, ca să SIMT că sunt, a trebuit să fac și să fac și să fac…

Cred că fetița care am fost și-ar fi dorit să fiu mai sigură pe mine și mai înfiptă, așa cum ea nu putea fi la 16 ani, dar spera să pot fi eu la 20, 30 sau 40…

 

Cred că și-a fi dorit să fiu mai senină și să nu mă mai consum de aceleași lucruri care o măcinau pe ea atunci…

 

Să nu mai sufăr atât de ușor, să nu mă mai doară atât de mult ce fac sau ce zic oamenii.

 

Pe undeva cred că acea fetiță de 16 ani spera că nesiguranțele ei sunt ceva care îți rămâne mic, cu timpul.

 

Sau ca niște frunze care se usucă și cad.

 

Nu se gândea că o să le târască după ea trei decenii.

Toată viața mea mi-am căutat modele, femei care să mă inspire și de la care să „fur” lecții de viață.

 

Le sunt recunoscătoare tuturor, dar de la ziua mea încoace… am încetat să mai caut.

 

Mi-am dat seama că, de la această aniversare încolo, modelul meu în viață sunt… eu de la 16 ani. 

 

Și eu de la 6 ani, când visele erau chiar și mai mari și mai ample.

 

Acele două fetițe, copila și adolescenta, aveau un curaj, o limpezime a privirii și o încredere fără margini în tot ce poate fi.

 

De acum, modelul meu sunt tot eu, dar cea de dinainte ca lumea să vină și să-și deșerte sacul de mizerii.

 

Bullying, suferință, invidie, răutate, vorbe care s-au lipit de mine și n-am mai putut să le spăl cu nimic.

 

Și mai ales toate concluziile altora despre cum TREBUIE să fii în viață, la care eu ajungeam mereu pe minus, fiindcă nu am fost niciodată un om tipic, în niciun fel.

Nu mai vreau să fac pe nimeni mândru de mine, nici măcar pe familia mea, deși acesta a fost dintotdeauna laitmotivul gândurilor mele.

 

Nu, vreau să fie mândră de mine fetița care eram.

 

Am lăsat-o pe acea fetiță să treacă prin viață simțindu-se insuficient de frumoasă, insuficient de extrovertită sau de socială, insuficient de senină, insuficient de atrăgătoare, insuficient de amuzantă, insuficient de…. «Inserați orice»… pentru a putea doar să FIE.

Pentru a putea să se mai și odihnească din când în când.

În balconul acelei camere din Veneția, am simțit ca și cum m-aș fi întors eu la mine.

 

E o expresie pe care am crezut-o mereu pur metaforică, dar acum am înțeles că poți, într-adevăr, să te întorci la tine, în fapt. Să te prinzi de mână, peste timp.

 

Să simți că te-ai întors într-un acasă pe care nu-l găseai nicăieri.

 

Vreau ca fata din piața San Marco, îmbrăcată în roz și cu bucle, să fie tot ce simțea ea că poate fi.

 

Nu ca realizări, pe astea le-a bifat, ci ca stare de spirit, ca relație cu ea însăși.

 

Vreau să simtă că viața ei nu s-a irosit în povestea unei femei care nu s-a simțit niciodată îndeajuns.