Mi-a luat câteva zile să mă decid dacă vreau sau nu s-o cumpăr, dacă sunt dispusă s-o citesc și să risc să imprim o imagine nouă peste amintirile frumoase și nostalgice ale copilăriei mele petrecute în fața televizorului, cu inima cât un purice la evoluțiile „fetelor noastre”.

După ce am citit-o, am regretat un pic, recunosc. Pentru că nu, niciodată nu-mi voi mai aminti la fel acele momente de euforie trăite datorită unor fete aflate la mii de kilometri depărtare, de ale căror vieți nu aveam habar, dar care îmi erau nespus de dragi, prin sticla micului ecran. Eu eram un copil, ele erau niște copii. Mi se păreau invincibile și, cu atât mai mult după citirea cărții, îmi dau seama că într-un fel chiar erau.

 

Înainte de lansarea volumului, multe site-uri de scandal (și nu numai) au spicuit din carte acele paragrafe care le-au convenit mai tare. Aluzii la corecțiile fizice, pasaje în care se relatau izbucnirile de furie ale celor doi antrenori și tot ceea ce putea fi lesne întors pe dos de dragul câtorva sute sau mii de „unici” în plus. Din acest punct de vedere mă bucur că am citit cartea, fiindcă altfel aș fi rămas cu acea impresie.

Cartea Mariei nu e despre ură, despre violență, despre plătit polițe. Da, are și niște pasaje pe care le-am citit cu un nod în gât, dar ele sunt puține și, în esență, sunt aceleași care au și fost citate furibund în ultimele săptămâni. Atâtea sunt. În rest, cartea e mai mult despre amărăciunea și dezamăgirea unui copil care s-a simțit nedreptățit în drumul către vârf. Acesta e cuvântul care mi-a rămas în minte, recurent prin cele 250 de pagini ale cărții: nedreptate.

„Acum chiar eram mărul stricat, cum mă botezase, odată, doamna Mariana – expresie preluată și citată dureros de frecvent de domnul Bellu. (…) Asta era, oare, tot ceea ce vedeau dumnealor din personalitatea mea? Da, nu acceptam să mă las terfelită și – refuzând ceea ce consideram a fi nedreptăți ori abuzuri din partea factorilor de autoritate – le sfătuiam ori le apăram și pe celelalte. Le atrăgeam atenția, le deschideam ochii. Adică, vezi Doamne, le contaminam cu felul meu prea responsabil de a fi. (…) De a pretinde, recunosc și asta, un minimum de respect pentru ceea ce mă străduiam să fac. De a ierta, câteodată, dar de a nu uita niciodată. Mai ales nedreptatea!”

Cinstit vorbind, adevăratele violențe din carte țin mai mult de sfera cuvintelor grele decât a corecțiilor fizice. Despre vorbe care dor, în momente dintre cele mai nepotrivite, venite din partea unor oameni care însemnau totul. Despre bârfe, etichete lipite și ne-mai-dezlipite niciodată, despre șușoteli dureroase pe la colțuri, despre glume proaste în clipe nemeritate. Despre asta e, de fapt, vorba.

Când am citit cartea Mariei, am înțeles afirmația făcută la televiziune, în ajunul lansării, de către una dintre fostele sale colege: „Mărie era diferită, nu era ca noi”. Exact asta e cartea: e jurnalul unui outsider.

Maria vorbește frumos despre antrenori, obiectiv chiar. De multe ori, după ce povestește un episod mai delicat, are tendința instinctivă de a le lua apărarea, de a-i înțelege și a-i scuza, punându-se în pielea lor. Nu e nicidecum discursul unui om mânat de ură. E mai curând jurnalul acelui copil neînțeles, devenit adult, dar care n-a reușit să depășească anumite momente care l-au marcat și, într-o ultimă tentativă de a face pace cu trecutul, scrie o carte.

Mie mi-e dragă în continuare Maria și îmi va fi mereu. Ea și toate gimnastele noastre, cu eforturile lor supraomenești pe care le înțelegi mult mai bine după ce parcurgi cartea. Nu doar eforturi fizice, ci și sufletești și mentale. După cartea Mariei, înțelegi că – indiferent dacă au existat sau nu corecții ori dacă există două versiuni ale poveștii – aceste fete au avut o voință de fier pentru a ajunge unde au ajuns. Și pentru asta merită tot respectul din lume.

Cu ce am rămas eu din carte sunt trei lucruri pe care am ales să le împărtășesc aici pentru a dezamorsa argumentele predilecte ale celor care au ales să arunce cu noroi în această fată.

Dincolo de un principiu psihologic elementar, de vârsta și frăgezimea emoțională a unui copil plecat de-acasă la vârsta la care alții se joacă cu păpușile, de faptul că – lucru enunțat negru pe alb în carte, a cerut la un moment dat consiliere psihologică și i-a fost refuzată –  Maria dezvăluie un element esențial:

,,Mai făcusem, în perioadele incandescente, gesturi normale de apărare. Când aveam 14 ani, am avut naivitatea să scriu Federației, plângându-mă de insultele și jignirile cu care fusesem gratulate de cei doi antrenori în timpul unei deplasări la Marsilia. Firește, nu s-a întâmplat nimic, dar nici nu fusesem turnată, cum am crezut că se va întâmpla. Între timp, am mai crescut și am înțeles: sistemul își are legile lui. Atâta timp cât veneau rezultatele, altceva nu mai conta”.

Maria însăși anticipează această întrebare:

„Vă veți întreba, firesc, dacă această rețetă de pregătire a fost cea care asigura rezultatele scontate. Pentru mine, nu. Dacă mi-ar fi arătat obrazul, sunt sigură că aș fi avut aceeași determinare. Repet, când ajungeam pe aparat, dădeam tot ce puteam. Și se vedea asta. Nici jignirile, nici bătaia nu mă făceau să scot mai mult din mine. Eu mă cunoșteam foarte bine. Antrenorii mei – mai puțin. Nici nu au fost din cale-afară de curioși cu niciuna dintre noi, să ne vadă și să ne înțeleagă altfel decât ca niște producătoare de performanțe. Funcționam toate, în turmă. Niște țărănci… bune de prăsilă la medalii”.

Din carte un lucru este bătător la ochi: majoritatea covârșitoare a pasajelor despre antrenori au de-a face cu Mariana Bitang și mai puțin cu Octavian Bellu. Ba chiar, de multe ori, acesta din urmă e prezentat ca fiind elementul împăciuitor și cel care o scoate din „dizgrațiile” periodice. Relația beligerantă este cu factorul feminin al echipei, iar Maria nu ascunde asta nicio clipă.

„De obicei, primele coborau din avion fetele care obținuseră în deplasarea aceea cele mai grozave rezultate – așa se impunea, așa era obiceiul dintotdeauna. Normal. Doar că… La un moment dat, o colegă s-a nimerit mai pe lângă ei și a auzit-o spunând îngrijorată: «Nu mi-o scoți în față pe Olaru! Nu o trimiți pe ea la interviu!». (…) M-am făcut că nu pun la inimă. De ce să ofer prilejul unor satisfacții josnice? Confirmarea a apărut atunci când îmi strângeam lucrurile să cobor din avion. Vocea doamnei Mariana, mai grijulie decât a oricărei stewardese de vocație, a ținut să se asigure că n-o să sar din mers. «Olaru, unde te grăbești așa, dragă?». Niciodată n-am dat buzna. Și atunci am rămas, cum se spune, la locul meu. Chiar dacă locul acela al meu era mult mai în față decât avam permisiunea”.

Cartea Mariei este spovedania unui copil muncit. Nu, nu o cred o mitomană, nimeni nu poate inventa cap-coadă ceea ce scrie acolo. Și, chiar dacă prin absurd cineva ar reuși s-o facă, n-ar putea inventa amărăciunea care transpare dintre rânduri. Cu aceea rămâi, de fapt, din carte. Cu un gust amar, de pelin.