M-a fascinat dintotdeauna metroul, ca mixer subteran în care se învârt, în fiecare zi, oameni de toate vârstele, frumusețile și fericirile. Poți scrie un tratat sociologic despre spiritul unui popor doar analizând comportamentul oamenilor din metrou: ziua sau noaptea din privirea lor, hainele pe care le poartă, cărțile pe care le țin în mâini, unghiul dintre marginea scaunului și spatele încovoiat sub greutatea grijilor. Și, mai ales, modul în care se privesc unii pe alții.

De fapt, în metroul din București nu ne privim, mai curând ne scanăm reciproc. Producătorii de creme-minune jubilează la disperarea cu care luăm cu asalt rafturile, pentru a ne trata ridurile născute din încruntare perpetuă: la vederea unei siluete mai fine, la surprinderea unor ochi mai verzi sau la apariția unei genți „mai-de-crocodil” decât a noastră. Ridurile de pe frunte sunt adesea riduri de suflet ieșite la suprafață.

Metroul londonez, în schimb, este o lecție de viață. O descătușare. Undeva între Baker Street și Elephant & Castle m-am îndrăgostit prima dată de oameni, de umanitate, exact așa cum este ea.  În metroul londonez toate naționalitățile pământului călătoresc, la oră de vârf, la distanță de-o răsuflare unele de celelalte și, auzi nebunie, au puterea să-și zâmbească, ba chiar să și schimbe cordial câteva cuvinte, la nevoie.

Această fotografie, făcută cu telefonul mobil în 2003, a apărut în volumul de povești și imagini urbane ,,Povestind Bucureștiul”, 2009 (Foto: Diana-Florina Cosmin)

Gențile Louis Vuitton și pungile de carton șubrede sub greutatea hainelor Prada sau Chanel conviețuiesc pașnic cu sacoșele de plastic inscripționate „Solduri”, tot așa cum brățările Cartier Love și eșarfele Hermès nu se jenează câtuși de puțin să călătorească în același compartiment cu tatuaje kilometrice, pantaloni cu turul la genunchi și piercinguri în locuri dintre cele mai improbabile.

Între Oxford Circus și Regent’s Park am lecturat pentru prima oară, peste umărul unui pakistanez îmbrăcat în trening și cu mocasini în picioare, primul paragraf din „The Lemon Table” a lui Julian Barnes. Tot acolo am fost prima oară martoră la un schimb zâmbăreț de complimente între o doamnă respectabilă și o tânără liceeană care nu-și putea dezlipi ochii de pe fusta vintage a celei dintâi (era de la „Decades”, după cum a binevoit să-i răspundă, cu un zâmbet sincer flatat).

Am văzut rochii de seară cu spatele gol, cristale Swarovski care luminau mai ceva ca neoanele de pe peron, sandale purtate în miez de iarnă și șlapi în prima zi cu ninsoare, asortați cu pufoaica de iarnă. Cred cu tărie că aș putea să mă urc într-un metrou londonez în pantofi cu toc, boxeri bărbătești cu imprimeu Union Jack, bluză cu paiete și o valiză în mână și tot s-ar găsi cineva care să-mi facă un „thumbs up” în semn de simpatie.

Britanicii nu sunt veniți de pe altă planetă și nici nu au fost reprogramați genetic. Secretul lor e simplu, banal chiar: nimănui nu-i pasă decât de propria fericire. De propria viață, de propriile idealuri. Fericirea altuia e amuzantă sau interesantă, te intrigă sau te fascinează, dar nu te face nicidecum mai sărac. Ba chiar dimpotrivă, uneori te umple de speranță și te inspiră într-o zi proastă.

Fericirea altora, oricât de neverosimil ar suna, este un bonus la propria ta fericire. Nu m-am simțit niciodată mai liberă ca în metroul londonez și, de câte ori plec într-o țară străină, iubesc să călătoresc cu metroul. Iubesc să privesc viața. Tot acolo, printre toate naționalitățile pâmântului, cu stații anunțate în limbi de care nu aveam habar, de la cehă la catalană, am învățat un lucru esențial: ceea ce ești, oricât de mult sau de puțin crezi tu că reprezintă în ecuația lumii întregi, este arhisuficient pentru cei din jur.

Indiferent unde mă duc, metroul este sursa mea de povești. Din metroul parizian am stațiile mele preferate din Montmartre – Blanche și Abbesses, cu istoriile lor. În New York am făcut cândva turul unei stații secrete. La Praga am învățat metroul pe dinafară în jumătate de zi, iar metroul din Viena îmi amintește de studenție. Dar poveștile metroului sunt, de fapt, poveștile oamenilor pe care-i cunoști fără să vrei.

Studentul francez care a ajuns în anul patru la Medicină și vrea să renunțe, dar nu are curaj. O prostie? Nu, absolut minunat! Scrisoarea de dragoste privită cu jind de „Iubita mea, Ioana” (așa scria…), cu care am fost vecină de scaun între Tineretului și Romană. Tenișii pictați, cu capete de mort, ai unei fete care ducea în spate o cutie imensă de violoncel sau sacoșa jerpelită de Aldi care atârna de mâna unui domn între două vârste, dar cu privirea tânără și agilă. Mai fericită decât a fetei care citește un mesaj pe telefonul mobil și plânge încetișor, cu capul întors spre geam.

În metrou îți dai seama, mai clar decât în multe alte părți, cât de diferiți și de extraordinari sunt oamenii, în cuceritoarea lor imperfecțiune. Chiar dacă, la următoarea stație, pe fiecare dintre ei ar putea să-i aștepte o pastilă amară, o inimă frântă, o cărămidă căzută de pe balustrada unei construcții neterminate sau o dezamăgire care să le șteargă zâmbetul pentru multă vreme de-acum încolo.

Cu toate astea, de câte ori pășesc într-un metrou, indiferent dacă e stația Tineretului sau cine știe ce loc îndepărtat din lume, simt nevoia să zâmbesc. Puteți și voi, chiar vă recomand. E un sentiment plăcut să-ți amintești, măcar o dată pe zi, când auzi „Atenție, se închid ușile!”, că viața, așa imperfectă cum e ea, e nespus de frumoasă.