Am făcut 12 ani de matematică pe pâine, dar nu am făcut suficientă școală a vieții până anul ăsta, ca să înțeleg anumite lucruri care mi-ar fi putut schimba felul de a privi lumea.

 

Însă niciodată nu e prea târziu.

 

Am terminat matematică-informatică, am dat teze la matematică, fizică, informatică și bacul la toate cele de mai sus.

 

Am fost un om al cifrelor, cu suflet de umanist, și chiar dacă matematica m-a ajutat în multe feluri la nivel de organizare și disciplină, mi-a rămas datoare cu o lecție ne-livrată până zilele trecute.

 

Chiar dacă am studiat logaritmi, funcții complexe și matematici superioare, felul meu de a privi lumea a fost eminamente cartezian: avem aceste coordonate, mergem din punctul A în B, apoi în C, D și tot așa. Liniar.

 

La drept vorbind, a fost intersecția dintre matematicile superioare și ce am învățat acasă: viața e pe bază de muncă, de efort, de ceea ce investești în ea. Investești 100, avansezi 100. Investești 10, avansezi 10.

 

Sau, expresia preferată a mamei mele: „Viața îți dă locul pe care-l meriți.”

 

De asta, de câte ori m-am gândit la viață, am perceput-o în termenii celebrei reguli de trei simplă: dacă acum mă aflu la nivelul 5 și depun efort de 8, ca să ajung la nivelul 10, cât efort trebuie să depun? Proporțional cu cât vreau să reușesc, evident.

 

E o strategie de viață care mi-a servit până la un punct, deși m-a și băgat în burnout și depresie pe parcurs, dar care a și așezat un capac deasupra mea.

 

Fiindcă ia în vedere doar o latură a vieții, una eminamente numerică, matematică.

 

De exemplu, știți acea teorie: „Dacă vrei să găsești iubirea, trebuie să ieși, să cunoști, să ai cât mai multe întâlniri, să vezi cât mai mulți oameni? Că altfel de unde să apară Făt Frumos?”

 

Ei bine, când aveam 23 de ani, mi-am făcut un calcul la final de an și a reieșit că în ultimele 12 luni cunoscusem 800 de persoane noi, prin prisma profesiei de jurnalist și nu numai, dintre care 50% bărbați.

 

Asta nu m-a oprit, însă, să fiu singură încă 5 ani. Dar singură cuc, singură de-mi țiuiau urechile, complet și desăvârșit de singură.

 

O bună prietenă, în schimb, lucra la acel moment în corporație și vedea aceiași oameni zilnic.

 

În weekend se uita la seriale și se odihnea după o săptămână de muncă, deci nici măcar nu făcea efortul de a ieși din casă și de a socializa.

 

La una dintre cele două petreceri aniversare la care a acceptat să meargă în anul respectiv l-a cunoscut pe viitorul ei soț cu care trăiește fericită până-n zilele noastre.

 

Noroc, hazard, baftă, destin, oricum ai vrea să-i spui… sau, cum am învățat eu să-i spun, un moment de SALT.

 

Nu mai cred că viața e un maraton, viața e un cumul de salturi.

 

Toți le avem, dar nu în același moment, însă pentru a face saltul – ca în jocul cu Super Mario, când sărea pe ciupercă și-l propulsa în văzduh – trebuie să fim pe fază și să nu ne dăm singuri cu stângu-n dreptul.

Ce înseamnă asta? Dacă apare o oportunitate, să zici „Da, ar putea fi ceva minunat” sau „Wow, asta ar putea fi șansa mea”, în loc să-ți derulezi CV-ul în minte și să conchizi că „Mda, dar încă nu sunt suficient de pregătită sau de bună sau de capabilă sau nu m-am gândit că eu aș merita așa ceva la vârsta/nivelul ăsta!”

 

Am văzut asta la (prea) mulți oameni și am făcut-o și eu de multe ori: am simțit că mai e nevoie să parcurg 3 scări sau încă 2 ani sau încă 3 borne kilometrice pe care mi le setasem eu sau cei din jur despre când ar fi acceptabil să fac anumite lucruri.

Un antreprenor îmi povestea, zilele trecute, despre cum a petrecut ani de zile gândind fix pe principiul meu: „Dacă vând atâtea cuie pe lună (vorba vine, cuie), ori x luni, voi face atât”. Deci, ca să cresc, trebuie să vând y cuie în plus pe lună.”

 

”Până într-o zi în care am avut o idee bună, aproape o joacă, am implementat-o strict pe intuiție, cu încredere în mine și fără să fac nicio strategie, și am crescut de 10 ori în două luni. Și mi-a dat GAME OVER, ca la jocuri. Fiindcă eu nu îmi pusesem până atunci problema că aș putea crește altfel decât așa: cu x pe lună, y pe lună. A fost o revelație!”

 

Am tras aer în piept ca după un pumn în stomac.

 

Nici eu nu m-am gândit că ar putea fi altfel.

 

Niciodată.

 

Nu fiindcă nu aș crede în destin sau în lucruri neprevăzute, dar poate că viața m-a învățat, în ultimii ani, că neprevăzutul e mai degrabă negativ.

 

Adică mai curând vine o tornadă și-ți distruge depozitul decât o idee genială care să te ducă la 5 depozite noi într-un an.

 

Și aici e strict problema mea și modul meu de a gândi. Dobândit, nu născut.

 

Am recapitulat în minte momentele care mi-au adus cea mai mare creștere și, dezamăgitor pentru matematiciana din mine, n-au fost deloc strategice și liniare.

 

Au fost impulsuri de moment.

 

Au fost mailuri date pe principiul „Acum ori niciodată!”

 

Au fost momente de urlat în pernă, apoi ridicat și decis că „Gata, de acum va fi altfel!”

 

Au fost clipe în care îmi ajunsese cuțitul la os.

 

Au fost momente de inconștiență și elan.

 

A fost mai mult pe emoție decât pe Excel și mai mult pe siguranță de sine decât pe „câte trepte mai am până să merit ce vreau?”

 

Poate a fost și lecția lui 2025, care m-a dat de pământ în feluri pe care nu le credeam posibile, iar din acel haos desăvârșit m-am adunat și am sărit 20 de pătrățele pe tabela de joc, în doar șase luni.

 

Mă simt o altă persoană, dar strict fiindcă am decis asta și am acționat ca atare. Cu muncă multă, da, însă și cu conștiința unui „Ce-ar fi dacă?”

 

Dacă era strict pe muncă, ar fi fost doar 10 pătrățele pe tabela de joc. Celelalte 10 au fost avântul pe care mi l-am luat, fără să mă bazez pe absolut nimic.

 

Așadar, pentru prima oară, îmi dau voie să mă gândesc că, peste trei luni de acum încolo, aș putea fi la nivelul 10 al visurilor mele de acum. Sau 20… sau oricât de sus.

 

Pur și simplu.

 

Doar fiind eu, muncind așa cum o fac oricum de o viață, dar înlocuind matematica din cap cu matematica din teren: privesc, observ, îmi ascult intuiția și o aplic.

 

Și, pentru prima dată în viață, având încredere în Diana cea exponențială, nu cea liniară, carteziană, logică.

 

Indiferent dacă reușesc să ajung la etajul 5, 10 sau 200 al visurilor mele, știu că adrenalina saltului va merita din plin.