Cine ar fi crezut? Lucruri la care viața ne-a dat plasă
Toți avem un șirag de lucruri de care eram convinși că se vor derula după imaginea din mintea noastră. Relații, prietenii, iubiri, cariere pentru care am fi băgat cândva mâna-n foc și pe care viața le-a dezmembrat parcă pentru a ne face în ciudă. Și totuși… cine ar fi crezut?
Acum câteva zile, veneam cu mașina la redacție și la radio a început, deodată, o melodie mai veche a lui Pink, care mie mi-a plăcut mereu foarte tare (și artista, și cântecul). ,,Who Knew?”.
If someone said three years from now
You’d be long gone
I’d stand up and punch them out
Cause they’re all wrong
I know better ‘cause you said forever, and ever
Who knew?
M-am trezit fredonând-o, nu doar fiindcă e una dintre preferatele mele de la Pink, ci și pentru că are acel gen de mesaj atemporal de adevărat care îți ajunge la suflet. Dezamăgirea lucrurilor care nu ne-au ieșit chiar cum am fi crezut, ba chiar din contră.
Melodia lui Pink m-a făcut să mă gândesc la faptul că viețile noastre chiar stau sub semnul acestui ,,Cine-ar fi știut?”. Câte lucruri nu spunem, la diferite vârste, cu titlu de ,,niciodată nu o să” ori ,,întotdeauna o să” și câte trec, de fapt, proba timpului?
Și, chiar așa, cine ar fi știut…
că iubirea de la 18 ani, cea pentru care ne dădeam de ceasul morții și pe care nimeni în jur nu o înțelegea și ne-o lua în râs… chiar nu e pentru totdeauna? Că eram mici, neștiutori, naivi și că tot restul lumii știa mai bine decât noi ce urma să se întâmple.
că prieteniile din generală și din liceu vor supraviețui niște ani, dar nu pentru totdeauna și de cele mai multe ori nu acele prietenii în care ne pusesem toate speranțele. Mi-am dat seama, după 14 ani de la terminarea liceului și 18 ani de la terminarea școlii generale – și două reuniuni aferente lor – că nu mai știu nimic de oamenii de care eram cândva nedespărțită, în schimb am ținut legătura mai des cu persoane pe care la acea vreme abia dacă le știam din vedere. N-aș fi crezut niciodată.
că exact oamenii ale căror relații le admiram cândva și le consideram modele vor eșua cel mai trist și zgomotos la proba timpului? Că exact ,,cuplurile perfecte” vor divorța, că ,,îndrăgostiții eterni” vor ajunge să-și scoată ochii și rufele în văzul lumii și că oamenii de la care aveam cele mai puține așteptări vor ajunge să mă surprindă cel mai tare?
că nu avem chiar atât de mult timp pe cât credem, că 30 de ani se ține de mână cu 20 și vine pe nesimțite, că 40 de ani nu e capătul vieții, cum credeam la 18. Cine ar fi știut că vom ajunge atât de repede exact în punctul până la care ni se părea că mai avem o infinitate de pași?
că nu mai ținem minte exact acele lucruri pe care juram că nu le vom uita niciodată: detalii semnificative, zile de naștere, numere de telefon, glumițe cu subînțeles, porecle, nume de familie, vise?
că mama chiar avea dreptate cu absolut tot ce ne spunea, deși noi ne încăpățânam să credem că știm mai bine?
Ei bine nu știam.
Foto: Shutterstock
Da, dar toate aceste experiente fac parte din slefuirea noastra si transformarea in oamenii care suntem astazi…. sunt ca niste carti – oare daca ai sti din start deznodamantul lor, n-ar mai avea rost sa le citesti? Si eu am trecut prin toate plasele de care povestesti, dar nu regret nimic, ele sunt cele care m-au ajutat sa devin ceea ce sunt azi.
PS: mama mea nu avea dreptate cu tot ce spunea si am descoperit asta cu bucurie de-a lungul timpului… asa ca eu prefer sa verific tot ceea ce mi se pare greu de crezut 🙂
Ai perfecta dreptate, si eu am ajuns la concluzia asta anul acesta 🙂 posibil sa aiba legatura si cu faptul ca am implinit 30 ani, si poate am reflectat mai mult asupra ce a fost si ce este. Dar sa nu uitam, ca sa ajungem aici, si sa avem aceste ganduri, a trebuit sa trecem prin experientele respective. A fost frumos sa fiu naiva si nebuna, nu as fi sarit etapa. Alinarea pe care o primim pentru trecerea anilor este intelepciunea, care ne permite o constanta reevaluare a ce a fost, ce este si ce o sa fie.