A venit și vremea acestei cronici.

 

În săptămâna premergătoare Festivalului de Film de la Cannes, unde RMN a fost selectat în competiția oficială, am avut ocazia să fiu „umbra” echipei lui Cristian Mungiu și să văd, pe viu și necosmetizat, întreg procesul de participare a unui film la cel mai prestigios festival european.

 

Am povestit aici despre drumul spre Cannes: Drumul spre Cannes. Plec la Festivalul de la Cannes cu Cristian Mungiu și echipa filmului „R.M.N”

 

Am povestit aici despre ideea filmului: „R.M.N.” de Cristian Mungiu: drumul poveștii de la o știre de ziar la un film de Cannes

 

Am povestit aici despre locul în care a fost filmat: ”R.M.N.”, filmul de Cannes al lui Cristian Mungiu, are ca fundal un sat de patrimoniu: Rimetea

 

Totodată, pe Instagram, pe reperul RMN, găsiți materialele de la festivalul de la Cannes, inclusiv momentul speech-ului de după proiecție, în prezența actriței britanice Tilda Swinton:

 

 

View this post on Instagram

 

A post shared by Fine Society by Diana Cosmin (@finesocietycurator)

Despre film în sine nu am scris, după vizionarea de la Cannes, deși aș fi avut ocazia să-mi spun părerea cu mult înainte de avanpremiera din țară, care urmează pe 2 iunie.

 

Chiar dacă mă ardeau degetele să scriu chiar din acea seară, voiam să las filmul să se așeze, pentru că – spre deosebire de multe alte filme pe care le vezi și le uiți – povestea R.M.N. a plecat cu mine din sala de proiecție de la Palais des Festivals din Cannes.

 

De atunci îl tot port cu mine, îl tot duc în minte, îmi tot revine în buclă și simt nevoia să mă gândesc la el.

 

Am revăzut și trailerul, de mai multe ori, ceea ce nu fac niciodată, tocmai pentru rămăseseră lucruri de procesat și de simțit. Ca o fereastră de calculator cu un material care se tot încarcă și se încarcă… și care încă nu a ajuns la 100%.

 

Îmi vine să zâmbesc amintindu-mi cum, la conferința de presă de la Cannes, un jurnalist italian s-a ridicat în picioare și i-a mărturisit lui Cristian Mungiu că n-a putut să doarmă toată noaptea, după premiera filmului, gândindu-se la un anumit detaliu din final.

 

Îl înțeleg perfect, fiindcă în ultima săptămână nu am putut să-mi scot multe detalii din minte, inclusiv două dintre melodiile din film: In the Mood for Love – Shigeru Umebayashi și respectiv Colindul celor de la Subcarpați, interpretat cu Surorile Osoianu.

 

Citind cronicile – majoritatea elogioase – ale jurnaliștilor din afară, am fost surprinsă de un amănunt, la care eu nu mă dusesem cu gândul în primă instanță. Că RMN – abrevierea pentru rezonanță magnetică nucleară – este o prescurtare de la România.

 

RMN. RoMâNia.

 

Nu știu dacă Mungiu și-a propus acest lucru, dar acesta este darul marilor filme: să găsești în ele, ca spectator, inclusiv nuanțe care n-au fost puse acolo de mâna regizorului. Să tot tai și să tai și să găsești alte nuanțe și fațete.

 

Totuși, după ce am citit această concluzie, trasă de un jurnalist ușor pierdut în traducere din cauza abrevierii RMN care are logică doar în română, am simțit că s-a pus un capac peste experiența mea. O concluzie.

 

Fiindcă da, chiar dacă raționamentul jurnalistului era, în esență, eronat, RMN este o scanare atât de profundă a României încât ar putea fi cu adevărat imaginea țesutului neurologic al acestei țări. România reală e cea din film, cu toate nuanțele ei.

 

Un străin poate percepe multe dintre fațetele poveștii, pentru că tot ce se întâmplă poate fi ușor extrapolat la Europa, America, la lumea întreagă, exact în stadiul în care se află azi.

 

Pentru noi, românii, însă, se mai adaugă un strat dureros de înțelesuri, subtilități și dureri personale. Ultimul strat, cel mai adânc și ermetic, e pentru noi și despre noi.

 

Fără să dau spoilere, acțiunea se petrece înainte de pandemie în Rimetea, un loc multietnic din Transilvania, despre care am povestit aici în detaliu.

În film, Rimetea nu e Rimetea, ci Recea, o localitate fictivă în care conviețuiesc sași, secui, români și, după cum aflăm rapid, o populație de țigani pe care locuitorii se mândresc că au reușit s-o alunge la un moment dat.

 

Firescul vieții din Recea este firescul oricărui cătun transilvănean în care vocabularul oamenilor conține și cuvinte nemțești adaptate (în copilăria mea mă amuza mereu „țucăr”, zahăr, pe care-l folosea des bunicul meu), și maghiară, dar și tot felul de regionalisme.

 

De altfel există o scenă emblematică a filmului, cea de la căminul cultural din sat, în care unul dintre personaje trasează clar relațiile dintre multiplele etnii. Întrebat în ce limbă va avea loc dezbaterea, el spune franc: „Fiecare să vorbească pe limba lui și ne înțelegem noi”.

 

În RMN fiecare vorbește într-adevăr pe limba proprie, iar ceea ce-i unește pe oameni se dovedesc a fi tocmai temerile lor profunde.

 

Sunt diferiți la nivel de cultură, istorie, convingeri, chiar și la nivel de religie, ba chiar există o scenă a unei serbări în care fiecare copil recită în altă limbă, dar toți se raliază rapid în fața a ceea ce consideră a fi o amenințare.

 

În cazul R.M.N., ceea ce declanșează drama este angajarea unor muncitori din Sri Lanka – exact cum s-a și întâmplat, de altfel, în viața reală – care devin, în cele două ore cât durează filmul, simbolul necunoscutului și al dușmanului comun.

Inclusiv personajul principal masculin, sasul Mathias (interpretat de Marin Grigore) – despre care aflăm rapid că a lucrat în Germania, unde a fost tratat cu dispreț și marginalizat – se raliază cu agresorii celor trei străini.

 

Nici măcar propria experiență de outsider nu-l poate face să simtă empatie pentru oameni asemeni lui, oameni care nu sunt de-ai locului, dar care vor să-și facă un rost.

 

Pentru mine aceasta a fost și cea mai dură parte a filmului: modul în care oamenii vorbesc și judecă alți oameni, folosindu-și propriile drame ca pe baioneta cu care să-i împungă pe alții.

 

Unul dintre personaje enunță, de altfel, într-una dintre scene, oful colectiv al poporului român: „Nu ne-a făcut Uniunea Europeană țigani, cu fiecare ocazie?”. El este și primul care face o petiție pentru a-i da afară din sat pe cei trei muncitori care, or fi ei oameni cinstiți și nevinovați, dar „n-au ce căuta aici”.

 

Scena de la căminul cultural este probabil scena mea preferată din film, iar în economia RMN-ului lui Mungiu, este partea în care aparatul de rezonanță magnetico-nucleară ajunge cu scanarea în dreptul capului. Ajunge la țintă.

 

În acea scenă de o infinitate de nuanțe se concentrează spiritul tuturor celor care locuiesc pe teritoriul acestei țări, dar și situația lumii în care trăim. O lume în care fiecare om sau comunitate are adevărul său de necontestat, pe care îl apără împotriva oricui.

 

Aceasta este și partea dureroasă a R.M.N.-ului lui Mungiu: nu are un rezultat concludent, ca o tumoră pe care o vezi clar reflectată cu alb pe fundalul negru al unei radiografii. Nu e atât de clar cine e bun și cine e rău, pentru că la un moment dat liniile se estompează.

 

Ți-e milă în primă instanță de Mathias, personajul principal, apoi vezi latura lui brutală și lipsa de empatie.

 

Csilla, personajul principal feminin, este ființa cea mai deschisă la minte din tot filmul, dar are propriile umbre și secrete.

 

Preoții – de mai multe rituri – ai satului propovăduiesc despre bunătate, până când le închid ușa în nas „străinilor” (dintre care unul chiar catolic) și se raliază cu agresorii.

 

Proprietara fabricii care îi angajează pe muncitorii din Sri Lanka este doar un antreprenor care vrea să facă o afacere cinstită, pe fonduri europene, și care nu găsește oameni dispuși să muncească. În același timp, însă, nu plătește decât salariul minim pe economie, „deși are Mercedes”.

 

”Radicalii” satului, „vehemenții”, sunt oameni pe care-i urăști în primele scene, după care liniile de demarcație între bun și rău se pierd, mai ales când încep să-și dea replici unii-altora cu detalii din istoria personală.

 

Deși nu are decât o propoziție de rostit, copilul din film – Rudi – este un personaj-cheie, care livrează la final una dintre cele mai răvășitoare concluzii ale filmului.

 

Tot filmul, Rudi se teme de ceva ce a văzut în pădure și despre care refuză să vorbească. De fapt, nu mai vorbește deloc din acel moment.

 

La final, rămâne o întrebare răscolitoare, asemeni celei care l-a făcut pe jurnalistul străin să nu mai doarmă: ceea ce a văzut Rudi a fost o viziune, o premoniție, o repetiție, o coincidență? Pot exista coincidențe într-un astfel de loc?

 

Și, mai ales, cine e bun și cine e rău, la final? Aceasta e o concluzie cu care pleacă acasă fiecare spectator. Eu încă nu mi-am dat un răspuns clar și poate el nici nu există.

 

Toți actorii fac un joc extraordinar, însă favorita mea rămâne Judith State, interpreta Csillei, directoarea fabricii de pâine de la care pornește povestea.

 

Forța ei interpretativă este contrabalansată de eleganța și delicatețea din viața reală, iar cea mai bună dovadă a impactului pe care l-a avut asupra mea este faptul că, în seara în care am cunoscut-o, m-am dus la hotel și am vizionat ”Sieranevada” (filmul în care și-a făcut debutul, în 2017) până la 3 dimineața.

 

De altfel, Judith nu este doar o actriță desăvârșită, ci la bază este un coregraf și un dansator contemporan de mare clasă.

 

O altă revelație a fost interpreta Anei, Macrina Bărlădeanu, care a reușit să facă dintr-un rol mic, jucat mai mult în șoaptă, un personaj care nu trece neobservat.

 

Totodată, ea a fost o revelație și pentru publicul și presa de la Cannes, prin apariția sa pe covorul roșu.

 

Vă las, la final, cu această melodie din film, care răsuna în boxele de la Palais des Festivals când am ieșit cu toții de la proiecția de la Cannes. O să vă răsune în cap multă vreme:

 

Avanpremiera filmului în România va avea loc pe data de 2 iunie la Sala Palatului din București de la ora 19:00 și va fi deschisă publicului.

 

 

Biletele pot fi achiziționate prin rețeaua Eventbook.ro, la Agenția de bilete a Sălii Palatului și pe SalaPalatului.ro. Dacă achiziționați un bilet pe 1 iunie, primiți un al doilea bilet cadou.