Nu mi-au plăcut niciodată trandafirii în mod special. Chiar dacă sunt considerați florile nobile ale iubirii, ceva inexplicabil m-a făcut mereu să-i admir, dar nu să-i iubesc. Să-i contemplu, dar să nu mă îndrăgostesc de ei până peste cap. Cel puțin nu așa cum mă îndrăgostesc, periodic, de câte un mănunchi de zambile roz, de un braț de frezii sau de un buchet de bujori corai.

Astăzi, în timp ce priveam o fotografie cu buchetul de bujori roz primit de la mama mea anul trecut pe vremea asta, mi-am dat seama subit de ce iubesc bujorii în detrimentul trandafirilor. Pentru că semănăm mai mult. Trandafirii sunt iritant de perfecți, cu petalele ordonate după o geometrie fascinantă, dar care mă intimidează puțin.

Bujorii, în schimb, sunt imprevizibili: nu seamănă niciodată unul cu celălalt, iar petalele lor par mereu răvășite, ciufulite, bătute de vânt, răspândite în toate direcțiile, parcă după toanele de moment ale bobocului din care s-au născut.

Oricât m-aș fi străduit de-a lungul timpului să ating imaginea mea despre perfecțiune, sunt mai degrabă ca un bujor: lucrurile pe care le trăiesc mă modelează în diferite direcții și încerc să transform vârtejul trăirilor în ceva frumos. Să ordonez haosul și să-l transform în poezie.