Despre tot ce-i fin și fain

Cum mi-aș fi dorit să arate studenția mea

By 18 martie, 2016Myself
read time 12 min
Foto: Vali Bărbulescu
 
18 martie, 2016

Cum mi-aș fi dorit să arate studenția mea

Am scris acest text în luna februarie 2005, pe când eram studentă în anul III la Facultatea de Relații Economice Internaționale din cadrul ASE. Cu el am câștigat un premiu la concursul, unic și irepetabil, „Gânduri despre Academia de Studii Economice”. L-am regăsit într-un teanc de foi cu eseuri din facultate și mi s-a părut mai actual ca niciodată. Naivitatea și entuziasmul meu de atunci îmi trezesc duioșie și totuși, la 11 ani distanță, încă îmi dau dreptate.

by

De studenția despre care scriam aici am avut parte mai târziu, peste mări și țări, la masterat, printre străini care îmi semănau mai mult decât m-aș fi așteptat vreodată.

 

Am rămas însă cu nostalgiile facultății românești și cu regretul că – generația mea cel puțin – nu a construit acel gen de amintiri cu care se laudă părinții noștri din tinerețea lor. N-am înțeles nostalgia lor față de studenție și emoția cu care povesteau despre ea până când n-am ajuns în America, apoi la Londra, și tot așa. Și, recitind ceea ce scriam în 2005, îmi dau seama că voi trăi pentru totdeauna cu acel mic regret, că studenția mea n-a fost chiar tot ce ar fi putut să fie.

 

Iată și eseul meu de acum 11 ani:

Monologul unei siluete reflectate într-o ușă de sticlă

Se spune că un viitor diplomat, așa cum aspir să fiu eu când voi absolvi Facultatea de Relații Economice Internaționale, este acea persoană capabilă să prezinte o stare de fapt într-un mod suficient de neutru cât să nu lezeze orgolii și suficient de direct cât să se facă înțeles în mod ferm de către interlocutorii săi.

 

Eu aș adăuga, însă, că un diplomat adevărat este acea persoană care știe să distingă între momentele în care trebuie să aleagă calea ocolită și cele în care se cuvine să elibereze adevărul din chingile cuvintelor alese cu grijă. Tocmai fiindcă sinceritatea înseamnă putere, simt că trebuie și că vreau să aleg a două variantă.

 

De câte ori întru pe ușa mare, de sticlă, a clădirii ASE-ului, îmi vine în minte tot entuziasmul pe care îl aveam cu trei ani în urmă, venind să mă înscriu la admitere și trecând pragul aceleiași uși, cu o mulțime de emoții și un sac întreg de așteptări.

 

Mă așteptam să găsesc niște oameni asemănători mie, care simțiseră că acesta este drumul lor și care doreau să-și urmeze calea. Niște oameni care nu făcuseră această alegere pentru că era la modă să înveți Finanțe sau Relații Internaționale, ci pentru că se simțeau atrași și intrigați de acest domeniu aflat într-o continuă schimbare.

 

Unele așteptări mi s-au împlinit, altele nu. În definitiv, e vorba de viață, nu de un calcul de profit și pierdere. Dacă viața ar fi fost asemeni unui cont în care creditezi pierderi și debitezi câștiguri… poate echilibrul ar fi fost mult mai ușor de atins. Dar așa, mai degrabă nu.

 

Cu toate astea, ceea ce mă întristează de câte ori trec pragul acelei uși de sticlă este că nu mă simt aproape niciodată printre ,,ai mei”. De cele mai multe ori mă trezesc stingheră printre oameni care vin și pleacă fără să se simtă cu nimic mai bogați. Doar mai grăbiți și mai nerăbdători să obțină acea banală bucată de hârtie, pe care să scrie cuvântul magic: ,,ABSOLVENT”.

 

Mă întristează să stau în amfiteatru și să-mi privesc colegii, simțind că tot ceea ce ne unește în vreun fel este acea ștampilă din carnetul de student, care certifică apartenența noastră la facultatea de Relații Economice Internaționale. Mă întristează că ne privim unii pe ceilalți, dar rareori avem timpul sau răbdarea de a ne vedea cu adevărat, de a discuta și a ne cunoaște măcar un pic.

 

Cred că suntem generația de studenți care și-a însușit cel mai bine, aproape că o deviză pentru toată viața, pragmatica sintagmă ,,Time is money”. Nu ne gândim însă niciodată că, asemeni banilor în numele cărora abia așteptăm să absolvim, că să-i putem produce nestigheriți, și visele își pierd valoarea odată cu trecerea vremii. Ba chiar inflația lor e și mai dureroasă.

 

Așa cum valoarea de azi a unei bancnote este invariabil mai mare decât cea de mâine, și valoarea de astăzi a unui vis este mai mare decât cea de mâine. Tocmai de asta ar trebui, poate, să ne gândim la ceea ce vrem cu adevărat de la lumea pe care toți declarăm, în CV-uri și scrisori de intenție, că am vrea s-o facem ,,mai bună”.

 

Valoarea zilei de azi e mai mare decât a celei de mâine pentru că ,,astăzi” înseamnă cursuri, seminarii și profesori. ,,Mâine” înseamnă serviciu, program de la 9 la 5 (în cel mai bun caz), conferințe și protocoale. Astăzi este o zi petrecută printre colegi și prieteni, mâine va fi o zi printre superiori și subordonați.

 

Întotdeauna am crezut că, atât cât trăiesc, oamenii trebuie să crească. Pentru ei înșiși în primul rând. Să se descopere întâi pe sine înainte de a încerca să revoluționeze lumea. Tocmai de asta, mă simt stingheră într-o mulțime de tineri care nu mai au dorința de a visa ci, dimpotrivă, de a termina cât mai rapid cu tot ce înseamnă visare. Când încă ai timp să citești și să afli, poți descoperi lucruri importante, despre tine în primul rând. Îți poți găsi adevăratul drum sau măcar un indicator către el.

 

Adesea mă minunez de cât suntem cu toții de mulțumiți în suficiența noastră tacită. Mă uimește cu câtă seninătate ne plimbăm printre semestre, vacanțe și ani, făcând calcule matematice ale creditelor care ne despart de restanță și resemnandu-ne cu permanența încetățenită a cinciului ieșit din patru cincizeci. Cu câtă lipsă de complexe învățăm că prima regulă în viață este ,,scopul scuză mijloacele” și cu câtă lipsă de modestie ne închipuim deja în postura viitorilor exponenți ai clasei diplomatice românești sau ai clasei de business, cei care vor ,,schimba ceva”, deși astăzi nu ne deranjează în niciun fel greutatea copiuțelor ascunse în buzunarul hainei și nici examenul luat la re-re-reexaminare.

 

Și poate, din când în când, mă miră și greutatea cu care reușim să fim sinceri, față de ușurința cu care ne-am însușit deja, la nici 25 de ani, lecția ipocriziei. Ipocrizia față de profesori, asistenți, colegi și, în final, față de noi înșine.

 

Anul viitor voi ieși prin acea ușă de sticlă a clădirii botezate, generic, ,,Clădirea Comerțului”, cu o diplomă în mână. Nu voi avea dubii privind corectitudinea drumului pe care l-am ales. Știu că, la momentul respectiv, a fost drumul bun pentru mine. Mă voi întreba, însă, oare unde s-au ,,rătăcit” toți acei tineri ca mine, pe care mi-aș fi dorit să-i am tovarăși de drum.

One Comment

  • Roxana spune:

    Interesanta antiteza: „Și poate, din când în când, mă miră și greutatea cu care reușim să fim sinceri, față de ușurința cu care ne-am însușit deja, la nici 25 de ani, lecția ipocriziei. ” Sinceritatea si ipocrizia – 2 trasaturi de caracter total opuse care coabiteaza nestingherite in aceiasi fiiinta. Cu ce costuri de comportament, as adauga….

    Legat de studentia ta peste „mari si tari”, as adauga experienta personala (de la Univ. Politehnica Timisoara – specializari de tin de la latura „reala”, nu „umanista”), care vine sa imi confirme „bezna” in care persistam de ambele parti ale baricadei: studenti si profesori. Dupa un unic semestru in anul 4 de Facultate in Madrid, mi-am dat seama de diferentele colosale intre „aici” si „acolo”. De la atitudinea profesorilor, studentilor, interactiunile dintre cele 2 categorii pana la chibzuinta organizarii materiilor – nicidecum impovaratoare si axate pe memorat, ci pe aplicatii practice, si intelegerea materiei predate. Si traiectoria nu merge nici azi in directia reabilitarii diferentelor…ci dimpotriva… si au trecut fix 10 ani de atunci…

    Articolele tale…o placere! 🙂

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.