Ziua mea a căzut fix de pandemie. 

 

La propriu.

 

Chiar pe 11 martie, Organizația Mondială a Sănătății a declarat pandemie de coronavirus, transformând o sursă de miștouri și meme-uri într-un pericol palpabil.

 

Pentru că afară era o vreme superbă și pentru că nu o să mai împlinesc niciodată această vârstă, am vrut totuși să ies undeva. Punctual, rapid.

 

Să beau o cafea la cafeneaua mea preferată, la parterul unui hotel din București. Unde, pentru prima oară de când merg acolo – adică de vreo 15 ani – nu era nimeni. Nimeni. Și așa a și rămas. 

 

Prin geamurile din fața mea, la doi pași de Ateneu, treceau autobuze goale, la ore de vârf. Mama mă suna rugându-mă să iau Vitamina C de la farmacie, când plec spre casă, și să mai fac niște stocuri de alimente pentru regimul meu medical, pentru două săptămâni măcar.

 

Pe telefon intra breaking news după breaking news și Instagramul era, subit, mai plin de recomandări de igienă decât de unboxing-uri. La radio, un VJ inspirat punea hit-uri celebre în calupuri de 20 de secunde, ca să familiarizeze oamenii cu durata recomandată a unui proces de spălat pe mâini.

 

Toate aceste lucruri mici, adunate, mi-au dat un fior, dar în același timp mi-au așezat lucrurile într-o perspectivă straniu de limpede.

 

Fac o paranteză necesară. Un lucru pe care-l știu puțini oameni despre mine este că iubesc filmele horror și filmele cu zombie și cu viruși mortali. Sunt specialitatea mea, n-am ratat niciunul în ultimii 10 ani. Fiecare cu plăcerile lui.

 

Iar după fiecare asemenea film, în care vezi eroul principal plimbându-se printr-o societate post-apocaliptică, concluzia din minte e aceeași: „Totul se poate schimba într-o secundă, suntem tare norocoși și habar n-avem”.

 

E o reacție umană firească.

 

Evident că nu putem compara ceea ce trăim acum cu filmele mele cu zombie, departe de mine acest gând, dar a fost prima dată când am simțit, în viața reală, că totul chiar se poate schimba într-o secundă. 

 

Trăim într-o lume aglomerată și haotică, dar până la acest coronavirus generația mea nu s-a confruntat cu perspectiva reală a unei societăți în care nimic din ceea ce consideram normal, garantat, uzual nu mai este așa. Subit, peste noapte.

 

O societate în care trebuie să uiți, temporar, de viața ta obișnuită de până atunci și să te adaptezi la ce vine. Astea erau așa, chestiuni din filme, chestiuni care li se întâmplă altora.

 

Acest coronavirus și toată panica din jurul lui au reușit să facă totuși ceva fantastic cu mințile noastre. Să le dezgolească.

 

Să dea la o parte, strat peste strat de tot ce e superfluu, inutil, banal, neimportant. Și, când ești pus față în față cu cele mai mari temeri ale tale, rămâne esențialul.

 

Rămâne esențialul pe care îl uităm în zilele obișnuite, cele în care ne putem plimba unde vrem, putem ieși cu cine vrem, putem participa la orice concert, conferință și adunare de câți oameni vrem, putem da mâna, ne putem pupa și strânge-n brațe cu cine avem chef și putem avea un frigider gol-goluț fiindcă n-avem chef să gătim și ne place să mâncăm în fiecare zi altundeva. 

 

În acele zile avem o grămadă de griji, dileme, neliniști. Atâtea alegeri, atâtea decizii, atâtea supărări, atâtea lipsuri, atâtea motive de insatisfacție, de nemulțumire. Mereu ne lipsește ceva. Ceva vital.

 

Confruntați cu o situație de forță majoră precum aceasta, trăim ceea ce trăiește un bolnav în fața unui diagnostic crunt sau ceea ce trăiesc oamenii aflați în situații-limită, pe care până acum îi știam doar din cărți. Ne vedem viața prin fața ochilor și, cu luciditate, ne dăm seama ce anume din ea contează și ce nu.

În timp ce priveam cum trec autobuzele goale prin fața cafenelei la fel de goale, am realizat ce binecuvântare poate fi simplul fapt că te poți plimba pe unde ai chef, liber.

 

Să poți să iei transportul în comun poate fi un privilegiu. Să poți sta în metrou, să privești oamenii din jur, să-ți iei un covrig din stație, să te uiți într-o vitrină, să nu te grăbești nicăieri. Să nu te temi de nimic. Să poți să-ți faci planuri de viitor, să visezi la o vacanță, să cumperi un bilet de avion, să aștepți cu nerăbdare un concert, să vezi un spectacol de teatru, să te urci în mașină și să pleci unde ai chef.

 

Puși în situații-limită, nu ne pare rău după lucrurile grandioase, ci după cele mici. Cele mai mici și mai simple. Și ne e teamă să le pierdem taman pe acestea.

 

Și am stat și m-am gândit în fața acelei ferestre goale la ce contează în asemenea momente.

 

Să știu că familia mea e sănătoasă, inclusiv Charlie, cățelușul meu drag.

Să am mâncare în frigider cât să mă simt confortabil.

Să am un loc cald și sigur, unde să mă simt acasă.

Să știu că am niște bani puși deoparte pentru zile negre.

Să știu că pot avea o comunicare cu oamenii care mă citesc. Că pot să scriu în continuare.

Să știu că am medicamentele de care am nevoie pentru tratamentul meu, în cantitate suficientă.

Asemenea lucruri. 

 

Și, prin paranteză, multe alte griji și acțiuni mi s-au părut stupide. Cheltuieli inutile de timp, de energie, de atenție. De nervi.

Sunt convinsă că acest coronavirus va trece și vom fi bine. Dar sper din tot sufletul că, deși el va trece, noi nu vom rămâne la fel. Că vom învăța ceva din această experiență.

 

Sper că vom cheltui mai puțin pe prostii, că vom irosi mai puțină mâncare, mai puține resurse, mai puțin din energia noastră, că vom avea mai puțină frenezie de a poseda, de a ne pansa nemulțumirile cu obiecte. Că vom petrece mai puțin timp cu cine nu ne place și nu merită, că vom avea mai puține discuții de complezență, mai puține întâlniri inutile, mai puține lucruri făcute „doar de dragul de a le face”.

 

Că vom reînvăța lucruri elementare de igienă care ar trebui să ne fie în reflex și când nu ne amenință vreo pandemie, că vom prețui lucrurile mici și le vom prioritiza în fața goanei de a face cât mai mult și cât mai repede.

 

Lucrurile care îți lipsesc cel mai mult zilele acestea, oamenii de care ți-e dor și pentru care ți-e teamă, golurile cele mai mari pe care le simți în acest moment în viața ta… acelea sunt lucrurile care contează cu adevărat. De care îți pasă. Și, chiar dacă acest coronavirus va trece, ar fi bine ca noi să ieșim din această pandemie puțin mai „goi” de inutilitățile și balastul din viețile noastre.

 

Acest moment dificil poate fi un cadou, o privire asupra vieților noastre din afară, ca atunci când privim prin gaura cheii într-o încăpere închisă ermetic. Putem vedea toate amănuntele, dar ceea ce facem cu ceea ce vedem… depinde numai de noi.