În seara asta am avut bucuria de a vorbi despre noul volum semnat de Eric-Emmanuel Schmitt, în cadrul lansării de la Librăria Humanitas Cișmigiu.

 

Moderator a fost Denisa Comănescu, directorul editurii Humanitas Fiction, iar eu am avut ocazia să povestesc despre carte cu Amalia Enache și Cătălin Striblea.

 

Am citit „Poarta cerului”, de Eric-Emmanuel Schmitt la finalul unei perioade pe care am numit-o, ad-hoc, luna Eric-Emmanuel Schmitt.

 

La început de an, am simțit nevoia să mă scald în scriitura luminoasă și plină de emoție a lui Schmitt, așa că de la o carte am ajuns la alta și apoi la alta, până când am umplut cam toate golurile de cărți necitite din bibliografia lui.

 

Una dintre cărțile parcurse în această lună se numea „Noaptea de foc” și faptul că am citit-o la începutul anului mi-a pus într-o altă perspectivă întreaga serie „Străbătând secolele”.

 

M-a ajutat să-l înțeleg cu totul altfel pe Schmitt și motivele care l-au determinat ca, timp de 30 de ani, să documenteze o serie grandioasă de opt volume despre istoria omenirii și legăturile invizibile dintre popoarele lumii.

 

Concret, „Străbătând secolele” este modul în care Schmitt revizitează istoria umanității, de la Potop și până în vremurile contemporane, prin ochii unui personaj nemuritor numit Noam, aflat în căutarea iubirii lui, Noura.

 

Un fel de „Adam și Eva”, porniți din paradisul primordial și căutându-se apoi prin lume. De altfel Amalia Enache și cu mine am avut amândouă, la unison, acest comentariu: ne-a dus cu gândul la fascinanta carte „Adam și Eva” a lui Liviu Rebreanu.

 

Prima carte, ”Paradisuri pierdute”, merge de la sfârșitul neoliticului până la potopul biblic, iar cea de-a doua, „Poarta cerului”, este o panoramă a civilizației mesopotamiene și a fascinantului Babel, orașul având în centru un turn prin care un rege despotic visează să ajungă la zei.

 

Vor mai urma alte șase volume, care merg de la Egiptul faraonilor, Grecia și Roma sau Europa medievală până la Renaștere, marile descoperiri geografice, precum și la revoluțiile politice, industriale și tehnice.

 

Am citit primul volum anul trecut, m-a fascinat, dar dincolo de povestea lui Noam și a Nourei, am simțit fascinație pentru procesul creator al acestei serii.

 

Să petreci trei decenii documentând tacit o operă de o asemenea anvergură trebuie să vină din ceva mai mult decât interesul pentru istorie și dorința de a revizita trecutul omenirii.

 

Când am citit „Noaptea de foc”, a fost ca și cum o piesă de puzzle s-ar fi așezat la locul ei.

 

Nu o să divulg nimic pentru cei care nu au citit cartea, dar în esență ea este povestea unui moment autobiografic al lui Schmitt, petrecut în deșertul Sahara în 1989, când el s-a aflat foarte aproape de moarte, la confluența dintre cele două lumi.

 

„Prima oară m-am născut la Lyon, în 1960, iar a doua oară în Sahara, în 1989”, spune chiar el în „Noaptea de foc”. Acela este momentul în care, după propriile sale afirmații, a simțit că și-a câștigat cu adevărat legitimitatea ca scriitor:

 

„Fusese o experiență care-mi dăduse legitimitate. Talentul rămâne zadarnic dacă e pus doar în slujba lui însuși, fără alt obiectiv decât să se facă cunoscut, admirat și aplaudat; talentul adevărat trebuie să transmită valori care-l depășesc și-l susțin. Mi se părea că abia acum, după ce fusesem, pentru o noapte, receptaculul unei revelații, aveam dreptul să iau cuvântul”.

 

În seria „Străbătând secolele” se regăsesc referințe biblice amestecate cu geografie, astronomie, istorie, dar și cu teoria relațiilor intergeneraționale, totul documentat și așezat în straturi prin magia lui Schmitt, care poate face orice să pară interesant: de la descrierea unei străzi până la o poveste de iubire.

 

Este viziunea lui asupra lumii, ca și cum la un moment dat s-ar fi ridicat deasupra ei și ar fi făcut, de sus, o imagine pe care acum încearcă să ne-o explice tuturor, pe bucăți.

Deși este o radiografie a umanității prin ochiul unui personaj fictiv, înțelepciunile lui Schmitt sunt prezente la tot pasul în ”Poarta cerului”:

 

„- În depărtare este constelația Calului.

– Se numește constelația Scorpionului.

– Acolo de unde vin eu nu se găsesc scorpioni. Pe cer se vede ceea ce ai văzut mai întâi pe pământ, nu?”

***

 

„În fond, despre asta a fost scrisul întotdeauna: să pui eternitatea în acord cu efemerul. Oamenii scriu pe pământ, zeii scriu pe cer. Pământul și cerul sunt legate”

 

***

„Scrisul este arma nemuritoare a muritorilor (…) Astrele, zeii noștri din cer, nu trăiesc în același ritm cu noi. Nici în același timp. Este nevoie de generații după generații pentru a-i cerceta. Și aceste mii de date, scrisul ni le dăruiește”.

 

Sunt curioasă cum vi s-au părut vouă cele două volume de până acum, dacă le-ați citit, și ce așteptări aveți de la următoarele.

Aștept comentariile, mesajele și părerile voastre aici și pe pagina mea de Instagram.