Vinul nu e teorie, nu e tehnică, e emoție.

 

De câte ori citeam asta, în documentările mele jurnalistice pe aceasă temă, zâmbeam ca la o metaforă frumoasă. Emoție, toată lumea vrea emoție, desigur.

 

Pentru mine, vinul era orice, mai puțin emoție.

 

Era poveste, era lecție de business, era un subiect palpitant de articol. Dar nu emoție.

 

În primul rând, nu am fost niciodată o mare băutoare, prin „mare băutoare” înțelegând că – în afara degustărilor în context profesional – patru pahare consumate integral într-un an reprezenta deja un record în palmaresul personal.

 

Îmi plăcea să aud povești despre vin, să fac interviuri cu oameni ai vinului și una dintre cele mai frumoase experiențe jurnalistice a fost o călătorie la podgoriile deținute de frații Wertheimer, proprietarii brandului Chanel.

 

Am învățat să degust vinuri, să le deosebesc și să înțeleg, rațional și tehnic, ce înseamnă „note de migdale amare” sau „note de fructe de pădure” într-un lichid făcut din struguri.

 

Am citit și m-am educat în „tehnica” vinului, ca s-o pot povesti, însă am fost mereu sinceră cu mine și cu alții.

 

„Nu înțeleg vinul”, glumeam adesea. Adică îl înțeleg rațional, dar nu-l „ÎNȚELEG”, nu în sensul de simțit, de iubit, de emoție. „Poate-mi lipsește mie ceva”.

 

Așa cum sunt oameni care parcurg o poezie și nu „trec” de sintaxă și de rime, cuvintele respective nu trezesc nimic în adâncul lor, poate așa sunt și eu cu vinul. Așa credeam.

 

Până când, la mijloc de 2019, medicul meu m-a pus pe un regim medical strict, despre care am povestit de mai multe ori, și mi-a zis, printre altele, că nu am voie alcool.

 

Nicio problemă, mi-am zis. Oricum nu beau. Problemele mele cu regimul erau legate de pâine, zahăr, lucruri la care râvneam de obicei. Dar alcool? Nicio grijă!

 

Timp de un an, nu am avut voie să mă ating de vreo picătură de alcool, nici măcar în variantele lui alimentare, și exact în acea perioadă, ca și cum viața și-ar fi propus să-mi râdă în nas, am simțit pentru prima oară emoția unei băuturi care îmi era acum interzisă: vinul.

 

Un jurnalist francez mucalit, cu care m-am intersectat în 2011 la un eveniment în Paris, mi-a spus  ceva ce mi-a rămas în minte: „Știi, sunt tipuri de băuturi pe care oamenii le pot bea inclusiv pe furiș, înghesuiți într-un colț întunecat, dintr-o sticluță băgată în buzunar. Le beau pentru senzația de după sau le beau ca să uite. Vinul, în schimb, nu-l bei ca să te-mbeți și nu-l bei de unul singur. Îl bei cu oamenii dragi. E despre relația cu ei mai mult decât despre alcool”.

 

Am ținut minte definiția lui, fiindcă avea în ea emoție, dar acea emoție a ajuns la destinație abia niște ani mai târziu.

 

Mai precis într-o seară de august, înainte de pandemie, când am ieșit cu câțiva prieteni la un vin. Ei la un vin, eu la o apă.

 

Și, pentru prima oară, am simțit dorința și reflexul surprinzător de a bea un pahar. Pentru că mi-era drag locul, mi-erau dragi ei și în ciocnitul lor de pahare, înainte de fiecare înghițitură, era mai mult decât un tabiet social, era un ritual de prietenie.

 

Până la finalul serii cei mai mulți nici nu-și terminaseră paharele, dar nu despre băut era vorba.

Un an mai târziu, tot într-o seară de vară și parcă pentru a închide un cerc, am băut primul vin pe care „l-am înțeles”.

 

Încheiasem partea strictă a regimului și, la masa noastră de două persoane, distanțată social de restul lumii de la terasă, într-o nouă normalitate cu care abia ne împrieteneam, ne-a venit ideea să bem un vin. ”Lasă-mă să-l aleg eu”, am zis.

 

Niciodată n-am simțit nevoia să aleg eu un o băutură alcoolică din meniu, dar atunci simțeam că trebuie să găsesc ceva. Nu știam ce caut, dar știam că e acolo.

 

Acel „CEVA” a fost vinul „Iacob” de la DaVino. Iacob era numele bunicului meu, cu care eu am avut mereu o relație specială, dincolo de ani, de cuvinte și de lumea asta sau cealaltă.

 

Când am văzut numele lui în listă, am simțit că trebuie să încerc acel vin. Fără să știu nimic despre el.

 

Și, pentru prima oară, l-am savurat și m-am bucurat de el dincolo de noțiunile tehnice, fără să mă gândesc la buchet, la arome, la gust, la ceea ce aș fi pus cândva într-un articol.

 

A fost un moment simbolic care mi-a rămas în minte. A fost emoție. Chiar a fost.

 

Nu am avut niciodată un proiect special despre alcool în istoria site-ului, dar când cei de la eMag mi-au povestit despre serialul lor online despre vin și despre consumul responsabil, mi-a venit în minte paharul de „Iacob” și povestea lui.

 

O poveste care merita spusă și care astfel și-a găsit momentul de a fi împărtășită, laolaltă cu o idee importantă. Cea de a bea RESPONSABIL.

 

O să mai spun și altceva ce poate părea straniu: mulți ani nu înțelegeam cum poate cineva să bea „iresponsabil”. De ce să bei în exces? Unde e plăcerea? Era de neînțeles pentru mine.

 

Odată cu vârsta, am înțeles însă că oamenii caută uneori supape pentru ceea ce simt sau ar vrea să simtă și asta îi duce uneori pe teritorii pe care nu le stăpânesc pe deplin.

 

Ideea nu e să-i arătăm cu degetul, ci să promovăm contrariul. Cumpătarea. Vinul ca tabiet, nu ca sport. Vinul ca pretext, nu ca scop.

 

Tot în acest context, cei de la eMAG au lansat un serial online despre Alex, un alcoonaisseur, adică o persoană care vrea să învețe despre băuturi, pentru a le putea consuma cu cap și fără să-l doară capul. La propriu și la figurat.

 

Pe site-ul eMAG există o gamă vastă de băuturi alcoolice, iar odată cu primul episod al serialului putem găsi și o selecție de vinuri și spumante la un preț bun, în „anticamera” Valentine’s Day, Dragobete, 1 martie și tot ce mai urmează.

 

Pentru acest șirag de sărbători de primăvară, care mie mi-au plăcut mereu, în ciuda tuturor criticilor și teoriilor despre ele, am comandat și eu ceva. Un „Iacob” simbolic, în cele trei variante: roze, alb și roșu.

 

În afară de cel alb, pe celelalte două nu le-am încercat niciodată, dar până în martie avem tot timpul.

 

Odată cu pandemia, ideea unei vizite la o podgorie sau a unui reportaj despre vin pare teribil de îndepărtată, dar știu sigur că, dincolo de poveste, de business și de partea tehnică, următoarea dată când mă voi afla în „locul nașterii” unui vin, voi înțelege mai mult decât ceea ce se vede în jurul meu.

 

Și voi simți concret „metaforele” din cărțile pe care le citeam despre povestea vinului. Nu, nu sunt metafore, acolo chiar este emoție.

Și nu uita:

 

BEA RESPONSABIL. SAVUREAZĂ. BUCURĂ-TE ÎN TIHNĂ. UN PAHAR DE VIN ESTE UN TABIET, NU UN SCOP ÎN SINE.