Primii hateri pe care i-am avut în viață au fost adulți.

 

Eu eram copil, ei erau oameni mari.

 

Am fost un copil care a avut parte de bullying de timpuriu, pe modelul: „Ești urâtă, proastă și grasă”; ”Ești urâtă, proastă și slabă” (da, pe ambele le-am auzit); ”Nu înțelegi nimic”; „Nu ești bună de nimic”; ”Nu o să te suporte nimeni în viață așa cum ești”.

 

Când ai fost un copil abuzat verbal și ajungi un adult expus lumii prin prisma profesiei, hate-ul este cel mai rău lucru care se poate întâmpla, fiindcă vine peste un strat de rușine, de jenă, de ură față de tine însuți care se află deja acolo.

 

Când cineva îți zice PROASTO sau URÂTO, nu-l urăști pe omul ăla, ci te urăști pe tine pentru că te-ai simțit DIN NOU PROASTĂ și URÂTĂ în acel moment. 

 

Firește că hate-ul e dureros pentru oricine, chiar și cei care nu au la activ asemenea traume, dar când ai avut parte de hate offline toată viața, să ai parte și de el și online devine copleșitor.

 

E ca și cum intri într-o arenă de lupte deja învinețit, cu cicatrici pe tot corpul.

 

Normal că și cel mai mic ghiont o să te doară până în suflet.

 

De asta, hate-ul a fost lucrul de care mi-a fost cel mai teamă în viața asta. 

 

Mai mult decât de moarte și vorbesc serios.

 

Cu moartea am fost mereu împăcată ca inevitabilitate, pe când hate-ul e evitabil.

 

Poți să te ferești, să te ascunzi, să faci cumva să nu-i provoci, mai ales când știi senzația de smoală pe care o lasă în sufletul și corpul tău.

Primii mei bullies în lumea reală au fost profesorii – doamnele de fizică și de sport care într-o altă viață sigur au fost torționare și de la care am auzit de toate, de la „ești urâtă/proastă” până la ”nu te duce capul, nu ești în stare de nimic” – dar și familia.

 

Ca să fac o glumă: când primii adulți cu care ai avut de-a face ți-au fost și primii bullies, poți fi sigur că nimic nu te mai doboară în viață. 

 

În familie am avut parte de diverși „unchi simpatici” ale căror „tachinări” sau „glumițe” erau tot din sfera batjocurii. Umorul, pentru ei, era o eternă miștocăreală de cei mai mici și mai slabi, iar eu constituiam exponentul perfect.

 

De exemplu, am avut un unchi care făcea mișto de nasul meu, de gleznele mele, de părul meu, de ochelari, de sensibilitatea mea, de tot.

 

El nu știa să interacționeze cu un copil, așa că mă trata de parcă eram unul dintre amicii cu care ieșea la o bere.

 

Știți bărbații care „glumesc” între ei cu „Bă, dar ce-ai îmbătrânit, Gicule! Ce-ai chelit! Uite cum îți atârnă burta!” și se cred plini de umor?

 

Imaginați-vă același tip de umor, dar cu un copil care abia descoperă lumea. Pe deasupra și în public, inclusiv când aveam musafiri sau când se nimereau prin preajmă prietenii lui.

 

Când l-am întrebat, la mulți ani distanță, de ce mă umilea în felul ăsta, unchiul meu s-a uitat la mine cu o privire uimită și mi-a zis: „Cum adică? Dar noi ne înțelegeam atât de bine, eu doar glumeam cu tine, voiam și eu să te tachinez, să râd un pic de tine.”

 

Nu, Georgică, un bărbat de aproape 60 de ani care îi repetă obsesiv unei fetițe de 7 ani „ai nasul ca Mowgli din Cartea Junglei”, „ai luat 10 pentru că ești tocilară, nu fiindcă ești deșteaptă…”, „n-o să te iubească nimeni așa sensibilă și plângăcioasă” sau „fetele cu păr creț sperie băieții, uite ce pămătuf ai în cap”, astea nu sunt tachinări.

 

Sunt glume proaste la care râzi doar tu și pe care le și repeți obsesiv. 

 

Până când a murit, unchiul meu a fost convins că el e „cel mai simpatic și amuzant din familie”, deși toate glumele pe care le-a făcut în viața lui terestră au fost, în majoritate covârșitoare, din registrul celor de mai sus.

 

Pentru oamenii care se cred amuzanți și nu sunt, făcând tot felul de glumițe stupide, am mereu aceeași replică: „Ca să fie glumă, trebuie să râdem amândoi.”  

 

Revenind, însă, când oameni care au fost bullied ajung să activeze pe internet e ca și cum ai schimba curtea școlii sau sufrageria de acasă cu lumea întreagă.

 

Nu mai pot arunca doar trei oameni cu piatra, ci efectiv poți fi îngropat în pietre aruncate din toate direcțiile.

 

Acela e momentul în care ai de ales: tu sau hate-ul?

 

Vorbeam de curând cu un prieten care fuge de social media de ani de zile, deși asta l-ar ajuta să treacă la nivelul următor în profesia lui. 

 

La toate îndemnurile mele de a-și face un cont de Instagram, fiindcă are informație și conținut real interesant, m-a închis din două mutări.

 

Nu, nu vrea să posteze prea mult și să ajungă viral, fiindcă apar hateri. Și nu poate gestiona hate, pentru că nu poate. Deci nu.

 

Nu am avut replică, pentru că știam că nu am nicio soluție realmente pe placul lui. 

 

Când cineva se teme de hate, vrea o soluție din categoria „Iată secretul, dacă faci ASTFEL, nu vei avea parte de hate absolut deloc.”

 

Ori asta nu există, nici dacă ești Maica Tereza, nici dacă un copil, nici măcar dacă ești mort. A se se vedea comentariile oribile pe care oamenii le lasă inclusiv la postările cu copii dispăruți sau cu persoane decedate.

 

Nu există soluție-minune despre cum „Să nu ai hate”, dar există, în schimb, soluții din categoria „Cum să postezi ce simți tu și să accepți hate-ul ca parte din proces.”

 

Fiindcă, sincer vorbind, să alegi între vocea ta și teama de hate și să câștige hate-ul e ca și cum te-ai da bătut la… viață.

 

Când spui „Nu vreau să îmi expun talentele și meseria public fiindcă voi primi hate”, e ca și cum spui „Nu vreau să strălucesc prea tare, așa că o să rămân cât de mic se poate ca să nu supăr pe nimeni și să nu se ia nimeni de mine. Stau aici, îmi văd de treaba mea…”

Multă vreme m-am lăudat cu ”norocul” de a nu avea bullies în online

 

Dacă în offline am luat hate pentru două vieți, în online n-am prea avut parte de hate  și chiar mă lăudam cu asta, dar de la un punct încolo am înțeles că tocmai asta era problema: faptul că scopul meu nu era să cresc, să strălucesc, să-mi dau voie să fiu cine sunt.

 

Nu, scopul meu era să nu supăr pe nimeni, să nu mă urască nimeni, să mă placă toată lumea.

 

Fără exagerare, dacă ar fi putut să-mi îndeplinesc o singură dorință, ea ar fi fost: „Să mă placă toată lumea!”

Absolut toată lumea, de la doamna de la ghișeul ANAF, până la ultima persoană care se nimerește pe profilul meu.

 

Nu bani, nu iubiri, nu diamante. Nu.

 

Să nu fie nici măcar o singură persoană care să nu mă placă.

Fiindcă, o bună perioadă din viața mea, m-am simțit imposibil de plăcut și nu voiam să mă mai simt așa niciodată.

 

Problema la acest raționament este că, pentru a te feri de hate, ajungi să te privești prin ochii celui mai rău critic al tău: „Ce-ar gândi despre acest text cineva care nu mă suportă?”, ”Ce-ar putea critica la această poză cineva care mă urăște?”, „Cum să formulez asta astfel încât nimeni să nu mă poată ataca?”

 

Fără să-ți dai seama, vocea din capul tău, glasul tău autentic, e înlocuită cu o voce care filtrează totul prin ochi de hater.

În aparență, e o protecție – „Mă feresc de probleme, mai bine am grijă din prima să fie totul neutru” – dar în realitate cel mai mare hater locuiește în capul tău și îți dictează toate mișcările.

 

Alegerile tale nu mai sunt libere, ci sunt făcute cu grijă să nu fii penibil, ridicol sau „cringe”. Să nu le dai oamenilor mânere de care să te apuce.

 

Și dacă pur și simplu… nu ți-ar mai păsa?

 

O colegă de breaslă mi-a spus cândva ceva care m-a șocat pe moment: „Dacă public ceva și nu vin măcar trei oameni să mă înjure, înseamnă că nu am ajuns virală și nu e bine”.

 

Mi s-a părut ceva de neconceput atunci, dar în ziua de azi există conturi întregi ale unor oameni care fix pe asta se bazează, pe rage-bait: spui o inepție sau ceva controversat, pentru ca oamenii să vină să te combată, să te facă în toate felurile, și așa să crești pe social media.

 

Ba chiar există creatori de conținut care recunosc deschis că își lasă singuri comentarii urâte de pe alte conturi, ca să incite la engagement din partea comunității. 

 

Sinistru, dar asta e lumea în care trăim și trebuie să recunosc că oamenii care fac rage-bait m-au ajutat să mă desensibilizez în fața hate-ului.

 

Să-i urmăresc a fost ca un cantonament emoțional: să vezi cele mai urâte fraze aruncate de oameni către alți oameni și să te lase rece.

 

Să ți se pară încă o zi obișnuită pe internet.

 

Nu-mi doresc să ajung virală cu orice preț, dar am acceptat că într-adevăr riscul popularității, indiferent de domeniu, este să se nimerească și Mirel din Turnu Măgurele, vorba unui cântec la modă, care să arunce cu noroi în tine doar pentru că poate. 

 

În caz că nu știați, vă reamintesc că oamenii pot să vă facă albie de porci și dacă postați despre o carte, și despre un spectacol, și despre un apus de soare. 

 

Și tocmai aici e „cheia”.

 

Aici se rupe filmul, aici se duce vraja pe care o are hate-ul asupra noastră: când vezi că oamenii aruncă cu mizerie în absolut orice, deja NU MAI E VORBA DESPRE TINE.

 

E despre ei. 

 

E o realitate care devine evidentă, dar nu la modul acela motivațional și psihologic, ci concret.

 

Când cineva te face idioată fiindcă ai pus o poză cu valurile mării într-o zi senină, cum să nu te bufnească râsul? Cum să nu te gândești cât de trist e acel om încât furia lui față de lume și tot să dea pe-afară în asemenea hal? 

 

Cum spuneam mai sus, te desensibilizezi și realizezi că oamenii pur și simplu debordează de furie, de traume, de bagaje nedespachetate, și că asta n-are legătură cu tine.

 

Între a-și trăi emoțiile neplăcute și a le deversa către tine sub forma unui hate terminat cu „Te expui pe net, deci îți ASUMI că pot să te înjur”, normal că a doua variantă e cea mai convenabilă. 

 

Hate-ul a devenit încă o dependență, la fel ca alcoolul, mâncarea în exces sau drogurile.

 

Generează dopamină instantanee care pe unii îi face să se simtă mult mai bine cu viețile lor. ”Ce i-am zis-o eu nenorocitului/nenorocitei ăleia!”. 

 

În acest moment, niciun fel de hate nu mă mai atinge și o spun cu un sentiment de liniște pe care nu credeam să-l experimentez vreodată.

 

Dar, pentru asta, a trebuit să-mi repar eu „golurile” interioare, pentru ca ele să nu mai constituie mânere de care să mă apuce alții.

Ce poți să spui despre mine ca să mă rănești?

 

Că sunt urâtă? Proastă? Că scriu prost? Că scriu prea lung? Că scriu prea scurt? Că sunt ridicolă? Ce?

 

Acum ceva timp, să aud asta ar fi declanșat în mine teama de „Dar dacă sunt așa? Dar dacă au dreptate? Dar dacă sunt… toate astea?”

 

S-a terminat.

 

Orice ai spune, eu știu cum sunt și ce sunt.

E ca și cum eu aș vedea cerul că e albastru și tu mi-ai zice „Cerul e roz”.

Nu, îl văd foarte clar cum e.

Acum îl văd foarte, foarte clar.

 

Singurul moment în care aș fi putut să cred că acest cer albastru este roz era când… și mie îmi era teamă să privesc în sus, de teamă să nu fie într-adevăr roz.

 

Dar am privit în sus și nu e. E albastru toată ziua…

 

Claritatea asta m-a costat ani de lucru cu mine, de săpat și de descoperit lucruri despre mine, dar mai ales de extras influențele din jur ca și cum ai scoate din tine niște corpuri străine care ți-au fost implantate și care se adânciseră în tine până-n carne.

 

Dacă și pe tine hate-ul te crispează, gândește-te așa: „Care e cel mai rău lucru pe care l-ar putea spune cineva despre mine?”

 

Toți ne temem de ceva anume, fiindcă toți am avut niște vânătăi care s-au bătătorit cândva și care încă dor.

 

Ne temem de acele lucruri pe care le-am auzit atât de des încât ne e frică să nu cumva să fie adevărate.

 

Pentru mine, era să-mi spună cineva că sunt urâtă. Era butonul meu, dar nu mai este.

 

Știu femei extrem de frumoase, dar care se temeau să nu le spună cineva că sunt proaste, că nu e nimic de capul lor decât fizicul.

 

Alte persoane se temeau să nu fie considerate „impostoare” pe domeniul lor, ca și cum nu știu destul ca să vorbească despre lucrul respectiv.

 

Persoanele cu defecte – reale sau imaginare – se temeau să nu fie ridiculizate pentru defectul lor, ca și cum restul lumii ar fi perfectă.

 

Toți avem câte un „mâner” de care ne e teamă să nu fim apucați, mâner pe care ni l-a creat vocea de hater căreia i-am dat voie să ne locuiască în cap.

 

Fă-ți lista lucrurilor pe care ți-ar fi teamă să le auzi dacă mâine ai începi să te expui public, indiferent de domeniu.

Prin expunere mă refer la orice, chiar și să îți susții o părere în fața colegilor, să aperi o cauză, să te arăți lumii așa cum ești, să pui o poză din vacanță, să faci orice ai vrea să faci, dar ți-e teamă că „vor apărea haterii”.

 

Te asigur că, odată puse pe hârtie, fricile tale vor părea ridicole, ca niște monștri desenați cu creta pe asfalt.

 

Ridicoli, schițați de un biet copil naiv.

 

Nu mai suntem copiii care pot fi răniți ușor, suntem adulții de care am fi avut nevoie să ne apere cândva, iar acum a venit vremea să ne apărăm… noi pe noi.

 

Dacă puteți lua din tot acest blog un singur lucru care să vă însoțească pentru restul vieții, aș vrea să fie acesta: nu lăsați niciun hater, real sau închipuit, să vă facă să rămâneți mici, mici de tot, închiși într-o cutiuță „neutră” și sigură, în care să fiți siguri că nu supărați pe nimeni.

 

Cel mai bun lucru care vi se poate întâmpla, dacă ieșiți din cutiuță, este să vă împliniți visurile și să ajungeți să vă conectați în mod real cu niște oameni care să rezoneze cu viziunea voastră.

 

Cel mai rău lucru care vi se poate întâmpla este… ca un Mirel anonim sau o Maricică necunoscută, din străfundurile internetului, să își descarce niște frustrări în direcția voastră, pentru că asta va da, pe moment, mai mult sens existenței lui.

 

Prăpastia de însemnătate dintre cele două scenarii este vizibilă.

 

Băgați-i în „cutie” pe Mirel și Maricica și închideți capacul, iar voi ieșiți în lumea largă liberi, fără nicio teamă decât aceea că visurile voastre nu sunt suficient de mari. Asta e tot ce contează.