Prin anii 2000 rula la televizor o campanie care a rămas întipărită în mințile celor care au prins-o: ”Casa de copii nu e acasă”. A fost un slogan reușit și de impact, dovadă că ni-l amintim și după 20 de ani și sute de alte campanii. Totuși, e doar un slogan. Uneori, atunci când nu există altă cale, casa de copii devine cel mai apropiat lucru de „acasă”, iar niște ghemotoace de copii învață, mai devreme decât ar trebui, să facă Rai din ceea ce au la îndemână. Uneori, din nimic sau aproape nimic.

În Centrul de Plasament Agârbiciu, de lângă Sibiu, un băiețel slăbuț, cu breton brunet și zâmbet larg, visează să devină Messi. Îl cheamă Claudiu, are 7 ani și iubește fotbalul „sută la sută”. Când avea doar 4 ani, un alt copil i-a dăruit un tricou pe care scrisese cu carioca „Messi”, fiindcă de mic era cel mai bun la învârtit mingea prin curtea școlii. A venit la centru la numai trei ani, bolnăvior și fragil, dar s-a pus încetul pe picioare, iar norocul lui a fost un alt coleg din plasament, Sebi, care juca fotbal la Gaz Metan Mediaș. 

În timp ce asista la unul dintre antrenamentele lui Sebi, antrenorul de la Gaz Metan l-a văzut bătând mingea cu poftă și a observat că „nu rupe firul ierbii” când șutează, adică semnul unui viitor fotbalist foarte bun. Acum Claudiu e în clasa zero, joacă fotbal la juniori la Gaz Metan Mediaș și visează să fie precum cel al cărui nume i-a fost mâzgălit cândva pe tricou. 

Celălalt fotbalist al centrului – Sebi – care are acum 17 ani și joacă în continuare la Gaz Metan – i-a făcut cadou de ziua lui un echipament inscripționat cu „Claudiu”. A strâns bani din alocația lunară pe care o primesc copiii aflați în plasament și a rugat-o pe directoarea centrului să-l ducă la Sibiu ca să-i cumpere lui Claudiu adidași, jambiere și tricou cu numele lui. Ca să-l strige oamenii din tribune pe nume atunci când dă gol.

Relațiile care se creează în sânul unui astfel de centru au o dinamică aparte de tot ceea ce suntem noi obișnuiți, și totuși seamănă nespus de mult cu cele dintr-o familie reală. O casă de copii poate nu-i acasă, dar în interiorul ei toți puștii care abia se împrietenesc cu viața încearcă să-și facă fiecare un „acasă” al lor. În acel „acasă” intră tot ce le este drag: oameni, pasiuni, dorințe arzătoare, prietenii și tricouri pe care scrie cu carioca numele unui vis.

Copiii de la Agârbiciu și fac cadouri între ei, se ajută, iar când se duc să-și viziteze părinții și frații – cei care încă îi mai au – își păstrează două-trei ciocolățele din porția lor, ca să le ducă celor din celălalt „acasă”. Au adoptat și un cățel de pe stradă, pe Maia, care vine la geam la ora mesei și fiecare copil îi păstrează câte ceva din porția proprie. Nu întâmplător se spune că aceia care au cel mai puțin sunt dispuși să dăruiască cel mai mult. 

Totuși, pe cât de legați sunt unul de altul în centrul de plasament, pe atât de tare îi împovărează  – atunci când se află în afară – ideea de a face parte dintr-un grup compact. „Nu vor să iasă în relief că sunt de la casa de copii, așa că atunci când plecăm în tabere încercăm să îi îmbrăcăm cât mai diferit și  dacă ne întreabă cineva spunem de școala la care merg, nu de centrul de plasament, fiindcă știm că îi apasă titulatura asta de <copil de la casa de copii>”, îmi explică Cornelia Dan, directoarea centrului din Agârbiciu.

Mama de împrumut

Cornelia Dan este o ardeleancă care conduce cu mână de fier locul, de când l-a preluat, în iunie 2013. La prima vedere are aerul unei mame aspre, dintre cele care cred că nu trebuie să-ți pupi copiii decât în somn, dar îi dau lacrimile când începe să-mi povestească de unul sau de altul. Când o întreb de vârsta unui anumit copil din istorisirile ei, îmi răspunde de fiecare dată cu precizie: „Are 17 ani împliniți pe 23 octombrie”, ”Celălalt face 7 ani pe 5 decembrie”, „Au venit prima oară la noi pe 14 ianuarie”.

La Cornelia Dan totul e despre date exacte: data la care a preluat centrul, data la care au început renovarea lui, data la care au plecat cu copiii în tabără la Costinești sau Sulina, una dintre multele activități pe care le-a făcut cu copiii. Dintre toate, cele mai importante rămân însă aniversările celor mici. „Dacă le uiți, ei știu și pun la suflet, se supără”, explică ea. „Acești copii sunt ca niște tipare: ei știu ceea ce au învățat și au trăit până acum, iar ca să ramifici și să dezvolți  altceva în ei trebuie să treacă timp. Dar eu am răbdare”.

În prezent, la Agârbiciu sunt 25 de copii. Erau 28 până de curând, dar trei au fost reintegrați în familia naturală, scenariul cel mai bun la care poate aspira un copil aflat în plasament. Cei mai mulți dintre ei au situații familiale complicate, cu părinți plecați în Spania sau Italia, cu mame care și-au refăcut viețile și nu vor să mai audă de ei sau cu familii prea mari, care trăiesc în condiții improprii și nu-și mai permit încă o gură de hrănit. 

Totuși, pentru mulți dintre copiii din plasament, chiar și cel mai sărăcăcios „acasă” este un vis frumos, pentru care sunt dispuși să facă orice. Literalmente orice. Chiar și să inventeze lucruri, pentru a-i îndupleca pe oficialii centrului și pe asistenții sociali să-i reintegreze în familii care nu sunt dispuse să-i primească sau n-au condițiile minime necesare. 

Asta e dorința cea mai mare a unui copil din centrul de plasament: mama. Mai concret, cineva care să îl ia în brațe și să-l iubească. Pentru asta ar face orice, inclusiv să inventeze case cu camere inexistente și să creadă în iubirea adesea falsă a unor părinți de ocazie. Deși se spune că dragostea părintească nu se compară cu nimic, poveștile pe care le auzi la Agârbiciu – și în orice centru de plasament – te fac să-ți pierzi un pic încrederea în „miracolul matern”. Un pic mai mult.

Pentru că fiecare copil care iese din plasament beneficiază de niște drepturi bănești, au existat cazuri, deloc puține, în care părinții au luat copilul din plasament pentru a beneficia de acești bani, apoi l-au reintegrat în centrul de plasament. Chiar și așa însă, copiii continuă să spere, până când se fac mari și părăsesc centrul, că mama și tata vor veni să-i ia acasă. 

Cei mai norocoși dintre ei ajung totuși la un „acasă”, chiar dacă nu în sânul familiei naturale. Așa s-a întâmplat cu trei frați, abandonați la o stână de părinții lor și aduși apoi la centrul din Agârbiciu. Cel mai mare, de 12 ani, nu mersese niciodată la școală, dar încetul cu încetul toți trei s-au dovedit a fi copii buni și au recuperat din mers anii de studiu pierduți. În cele din urmă, un cadru universitar care venise ca voluntar la centru s-a lipit de ei și a decis să-i ia acasă. ”A fost o doamnă care întâi a venit o dată pe săptămână, apoi ne-a cerut voie să vină de două ori și în cele din urmă ne-a spus că s-a creat o legătură sufletească prea mare între ei și că vrea să îi adopte”. 

Ei au fost dintre cei norocoși, dar cei mai mulți ajung să dea piept cu viața singuri, așa cum pot, iar misiunea cea mai importantă pe care o vede Cornelia Dan în aceste centre de plasament este să-i pregătească pentru viață, cu bune și cu rele.

„Copiii de la casa de copii”

La finalul interviului meu, i-am cerut voie micuțului Messi – Claudiu – să-l îmbrățișez. Timid la început, s-a lipit instantaneu de brațele mele și m-a lăsat fără cuvinte. Ce să îi spui unui copil pentru care fiecare cuvânt auzit poate fi o speranță sau o condamnare? Așa că am făcut exact ceea ce am simțit în acel moment: m-am întins spre geantă, am scos o carte de vizită și i-am oferit-o cu toată solemnitatea gestului. ”Când o să te faci mare și o să ajungi fotbalist, o să scrie revistele și ziarele despre tine. Îți dau cartea mea de vizită și poți să-mi scrii atunci, ca să povestesc și eu despre tine”. 

Am văzut chipul lui mic luminându-se și strângând cartea de vizită în mânuță, cu putere. Doamna Cornelia Dan mi-a zâmbit, complice: „Să știți că acea carte de vizită o voi capsa de dosarul lui și o va găsi acolo, o să-i rămână lui”. ”Știu, am vorbit serios cu ceea ce am spus”, i-am replicat eu. Nimic nu m-ar bucura mai tare decât să scriu, peste 10 ani, despre micul fotbalist de la Gaz Metan Mediaș, care iubea fotbalul „sută la sută” și care a ajuns mare. Și, spre surprinderea mea, m-am trezit punându-mi în gând dorința fierbinte ca acest copil, pe care-l văd pentru prima dată în viață, să ajungă mare. 

„Indiferent dacă e un copil dintr-o familie obișnuită sau un copil de la casa de copii, trebuie să știi când să-l împingi în direcția potrivită, să vezi lucruri în el”, crede Cornelia Dan. „Dar de multe ori oamenii arată cu degetul către <copiii de la casa de copii>”.

Chiar am vorbit serios și sunt convinsă că, într-o zi, acel copilaș slăbuț și pasionat de fotbal va ajunge ceea ce-și dorește să ajungă. Totuși, cei asemeni lui Claudiu sunt excepțiile, nu regula. Pe lângă cei doi fotbaliști de la Gaz Metan Mediaș, în centrul de la Agârbiciu mai sunt doi copii care au câștigat concursuri cântând la „Florile Târnavelor”, alții care sunt pe primele locuri la învățătură în școlile la care învață și unii care au făcut 18 ani și lucrează tot în județ, pentru a-și câștiga proprii bani. 

Cei mai mulți însă, în absența unei șanse care să-i individualizeze în fața celorlalți, trebuie să lupte, înainte de orice cu această etichetă de „copil de la casa de copii”. Abia apoi își pot arăta meritele sau pot spera că va avea cineva răbdare să le descopere talentele.

Societatea românească este obișnuită să judece, să marginalizeze, să arate cu degetul, iar înainte să schimbăm tiparele interioare ale acestor copii trebuie să ne schimbăm noi propriile tipare și mentalități defecte. Să întindem o mână în loc să ne ferim privirea și să nu mai lipim niciodată pe  niște suflețele mici etichete grele ca plumbul, pe care nici măcar noi, adulții, n-am fi în stare să le ducem cu capul sus.