Despre tot ce-i fin și fain

Când nu mai știi cine ești de fapt, amintește-ți ce visai în copilărie

By 5 octombrie, 2016Culture, Learning
read time 5 min
 
5 octombrie, 2016

Când nu mai știi cine ești de fapt, amintește-ți ce visai în copilărie

Dacă ar trebui să ne reducem existența la reperele esențiale și să tot simplificăm până ajungem la miezul lucrurilor, am avea surpriza să descoperim că acolo stau, bine-păstrate, toate visurile naive și mistuitoare din copilărie. Demonstrația a făcut-o deja un profesor de la Universitatea Carnegie Mellon.

by

Zilele acestea, m-am gândit mai mult ca de obicei la copilărie. Astăzi plec într-o călătorie care mă va duce, pentru prima dată, în simulatorul de zbor în care se pregătesc piloții unei mari companii aeriene. Având în vedere pasiunea mea de-o viață pentru aviație, moștenită de la bunicul meu și forjată și pe cont propriu, este ca și cum i-ai da unui copil cheia de la dulapul cu bomboane și i-ai spune să se înfrupte după voia inimii.

 

lastlecturecoverDin copilărie visam să pilotez avioane (dacă aș fi fost bărbat, sigur eram aviator), iar această ocazie de a-mi vedea (oarecum) visul cu ochii m-a dus cu gândul la emoția pe care încă o au asupra mea lucrurile pe care mi le doream când eram mică. Cu cât un vis a rămas mai mult timp alături de mine și a supraviețuit anilor și evoluției mele ca persoană, cu atât mai prețioasă este acum îndeplinirea lui.

 

Asta mi-a amintit de o carte citită cu exact 10 ani în urmă, care mi-a atins sufletul în moduri pe care nu le credeam posibile. Aveam 22 de ani, pragul de 30 părea departe, aveam acea seninătate ușor naivă a primei tinereți, și chiar și așa cartea scrisă de profesorul Randy Pausch, de la Carnegie Mellon, mi-a pus un nod în gât.

 

Întâmplător, am cumpărat-o în spaniolă, din aeroport, și am citit-o integral în avion, de la Barcelona la Viena, unde locuiam pe atunci. Și am plâns. Aveam 22 de ani, nu mă gândeam la lucruri de viață și de moarte, dar ultimele pagini le-am citit cu lacrimi în ochi.

Tradusă la noi ,,Ultima prelegere”, cartea a fost scrisă de Pausch la vârsta de 48 de ani, cu câteva luni înainte de a muri de cancer pancreatic. A scris-o ca revelație lucidă în fața morții, dar și ca testament pentru copiii lui, cărora nu avea să le fie alături când vor ajunge la vârsta întrebărilor.

E o carte simplă, sinceră, sfâșietoare și totuși plină de bucurie, fiindcă ascunde unul dintre cele mai frumoase adevăruri despre viață. În puținul timp care îi rămăsese, Pausch a decis să-și îndeplinească cele mai dragi visuri și, cu limpezimea din cel de-al douăsprezecelea ceas, a realizat că ele sunt, de fapt, exact marile dorințe ale copilăriei. În ele stă până la urmă fericirea (respectiv nefericirea) noastră, iar cartea este, practic, o trecere în revistă a parcursului său către realizarea fiecărui vis.

Visurile de copil ale lui Pausch se dovedesc a fi intime, originale și încă strâns legate de personalitatea lui, chiar și la vârsta 48 de ani. Sunt mai complexe sau mai serioase, după caz, dar la fel de relevante în economia unei vieți, de la visul de a scrie un post în World Book Encyclopedia sau a lucra ca inginer la Disneyland până la fantezia unei colecții de animale de pluș. Pausch a ținut să-și îndeplinească până și acest din urmă vis, oricât de copilăresc, iar relatarea momentului îți va pune un nod în gât. Fiecare împlinire îl învață câte ceva, iar el dă ,,ceva”-ul mai departe către copiii lui și către restul lumii.

Cele mai frumoase 5 idei din cartea lui Randy Pausch:

,,Zidurile sunt acolo cu un motiv: să ne dea voie să demonstrăm cât de mult ne dorim anumite lucruri. Zidurile sunt acolo ca să-i țină departe pe oamenii care nu-și doresc lucrurile suficient de mult, cu îndeajuns de multă ardoare. Pe CEILALȚI oameni. Și da, uneori zidurile sunt făcute din carne și oase”.

,,Nu lua lucrurile în tragic atunci când oamenii te critică. Dacă nimeni nu-ți spune nimic, înseamnă că au renunțat deja la tine și te consideră o cauză pierdută”

,,Experiența este ceea ce primim când n-am primit ceea ce ne doream din tot sufletul”

,,E super-cool să-ți cunoști eroii din copilărie, dar e chiar și mai grozav ca ei să vină să vadă lucrurile cool pe care TU le-ai realizat”

,,Dacă aștepți îndeajuns de mult, oamenii te vor impresiona în mod sigur cu ceva. Când ești dezamăgit de un om, așteaptă. Poate că pur și simplu nu i-ai acordat suficient timp…”

Trăgând linie, îmi dau seama că îmi trăiesc unele visuri din copilărie, pe altele le-am realizat în trecut, iar altele se află pe lista scurtă și nu plănuiesc să renunț la ele. Cea mai mare bucurie a fost revelația că nu m-am înstrăinat de ele și că mă reprezintă în continuare. Ele sunt esența a ceea ce sunt, a ceea ce îmi place și suma tuturor instinctelor și intuițiilor mele aparent inexplicabile.

Când eram mică, eu îmi doream următoarele:

  • să ajung jurnalistă sau – oricare ar fi titulatura – să am ca activitate principală scrisul;
  • să scriu o carte;
  • să fiu abonată la toate revistele mele preferate (cititul lor era un adevărat ritual și mi se părea fantastic să le primesc acasă și să nu mai fiu nevoită să le caut la chioșc, cu emoție, în ziua apariției);
  • merg cu trenul în fiecare săptămână;
  • să zbor cât mai mult, ca bunicul meu, sau să fiu chiar pilot de avion;
  • să cresc mare și să mă îndrăgostesc, ca Marc și Sandy Bell;
  • să văd locurile din filmele mele preferate: parcul din ,,101 dalmațieni” (care s-a dovedit a fi Regent’s Park din Londra, fix parcul în care se afla facultatea mea), castelul familiei Guldenburg, Londra din Sandy Bell și toate locurile care se legau de poveștile mele favorite;
  • să merg la Disneyland;
  • să pot să merg în Ardeal, de unde era bunicul, sau la Botoșani, de unde era mamaie, oricând vreau eu și de oricâte ori pe an, fără să-mi stabilească nimeni programul;
  • să îmi cunosc actorii preferați din filmele copilăriei, iar pe unii chiar am ajuns să-i cunosc și să-i intervievez. Nu au fost întotdeauna surprize plăcute, dar mi-am trăit visul;
  • să joc într-un film;
  • să petrec măcar un an la Iași, orașul despre care îmi povestea cu duioșie mama mea;
  • să vorbesc cât mai multe limbi străine, mi se părea senzațională ideea de a te înțelege cu oricine de pe Glob;
  • să fiu independentă. Nu mă întrebați de unde acest vis, dar mereu m-a fascinat ideea de a mă descurca singură în orice situație, oricât de complexă.

Tu ce visai când erai mic? Și când te-ai gândit ultima oară la asta?

5 Comments

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.