Despre tot ce-i fin și fain

Damascene Rose: viziunea despre viață și lume a unei damaschine din România

By 29 ianuarie, 2018People
read time 15 min
 
29 ianuarie, 2018

Damascene Rose: viziunea despre viață și lume a unei damaschine din România

”Damascene Rose” este proiectul cultural al Amirei Syoufi și e un portal de istorie contemporană redobândită. O tânără jumătate româncă, jumătate siriană știe că singurul mod de a ține în viață un loc pe care-l iubești este povestindu-le altora adevărurile tale despre el.

by

Din punct de vedere botanic, trandafirul de Damasc – „Damascene Rose”, Rosa Damascena – este un hibrid între alte două varietăți de trandafir: „Rosa gallica” și „Rosa moschata”. Cu Amira Syoufi, creatoarea platformei „Damascene Rose”, am auzit prima oară termenul de „hibrid” aplicat nu la plante, ci la oameni în carne și oase. Cu exact aceeași seninătate cu care ai analiza întâlnirea a două varietăți de floare, ambele unice în felul lor.

 

 

Amira este jumătate româncă, jumătate siriană, rezultatul unei povești de dragoste ca-n filme între mama ei și cel pe care-l numește cu infinită tandrețe „Baba”. Istoria personală i-a dat și dorința de a porni ”Damascene Rose”, devenind astfel depozitara unor alte istorii legate de același loc magic.

 

Amira n-a mai fost în Damascul copilăriei ei de când era în clasa a XI-a, dar unul dintre primele lucruri pe care le-am aflat despre ea, când am cunoscut-o cu ani în urmă, a fost că este „damaschină”. „M-am născut într-un oraș care nu mai există”, își începe ea povestea pe site, iar trandafirul de Damasc devine astfel simbolul unei lumi dispărute. Celebra roză a cunoscut gloria, uitarea, reamintirea, dar – la fel ca Damascul, cea mai veche capitală a lumii locuită continuu – nu s-a stins niciodată cu totul.

 

Trandafirul de Damasc este o floare prețioasă – extractul din petalele lui este considerat substanță tămăduitoare – dar e mai degrabă rezistentă decât pretențioasă: nu are nevoie decât de câteva ploi ca să crească și îndură condiții dure, din zone muntoase și austere. E delicată, dar niciodată fragilă.

 

Un kilogram de ulei de trandafir de Damasc ajunge la mii de dolari și se obține din câteva tone de petale, iar în urmă cu câțiva ani citeam o știre pe Reuters despre câțiva antreprenori sirieni care se încăpățânaseră să țină în viață trandafirul de Damasc, cultivându-l în munții Qalamoun, la nordul capitalei siriene. Într-un fel, și Amira face același lucru cu platforma ei „Damascene Rose”: vrea să țină în viață o lume din cărțile de istorie, păstrându-i vii focul și viața.

Damascul Amirei nu este însă cel din manuale, ci e căminul real al unor oameni care au trăit, au iubit și s-au format în interiorul zidurilor lui. Chiar dacă mulți au fost siliți să-l părăsească, Damascul trăiește în amintirile și poveștile lor și niciunul n-a renunțat la ideea că într-o zi se va întoarce. ”Locul în care m-am născut nu mai există, pentru moment”, îmi spune Amira. ”Dar își va reveni într-o bună zi și inshallah voi merge să îmi beau cafeaua acolo”.

Româncă damaschină, Amira a absolvit Facultatea de Limbi și Literaturi Străine din cadrul Universității București, secția turcă-engleză, cu opțional franceză și cu un masterat în „Culturi Încrucișate în Orientul Mijlociu”. A fost consultant pentru piețele externe în cadrul uneia dintre cele mai puternice companii de producție media din Turcia, locul în care și-a găsit până la urmă adevărata vocație: marketing-ul de nișă. Mai exact crearea și implementarea de concepte la 360 de grade pentru serviciile de  medicina integrativă.

 

În prezent, conduce Amira’s Boutique Services, un concept bazat pe medicină personalizată, de nișă: teste de intoleranță, testări genetice și intermedieri pentru tot ce înseamnă sănătate și frumusețe. Aceasta e lumea zilnică a Amirei, în timp ce „Damascene Rose”, un proiect visat de ani buni și creat acum câteva luni, este proiectul ei de pasiune. Dacă Amira’s Boutique Services e creierul, Damascene Rose e sufletul.

 

„Tot timpul am fost văzută ca fiind CEALALTĂ, the other, exotica, diferita, atât la Damasc, în perioada copilăriei mele, cât și în România, până în ziua de azi”, îmi povestește Amira. ”Adesea am fost respinsă, tocmai pentru că eram diferită, dar cred că am reușit să transform treaba asta în ceea ce numim noi astăzi nișă, fie că e vorba de un business de nișă, un blog de nișă…”.

Am cunoscut-o pe Amira mai întâi în plan profesional, după care ne-am împrietenit. Așa am ajuns să avem întâlniri lungi, întinse pe ore, la care ea îmi aduce de fiecare dată trandafiri roz. Un gest care nu încetează să-mi umple sufletul de bucurie și care încă mă surprinde, de câte ori ne vedem.

 

Întâi am privit-o „la rece”, prin ochii jurnalistului care îi lua un interviu despre medicină personalizată, frumusețe bazată pe știință, analize și testări. Nimic subiectiv sau poetic. Abia după vreo cinci ani am început să dau la o parte „petalele” și să înțeleg de ce Amira a fost mereu „the other”. Nu doar pentru că e exotică prin imaginea și felul ei de a fi, ci pentru că poartă în ea două lumi, iar asta sperie uneori oamenii.

 

I s-a spus adesea, ca argument în discuții, „Dar știi că tu, aici, nu ești la Damasc, ești la București.” I s-a spus și că nu se adaptează suficient de rapid, dar „rigiditatea” pe care i-o văd oamenii uneori nu e rezistență la schimbare, ci respect pentru propria persoană.

„Viziunea mea damaschină spune așa: tu să fii ceea ce ești. Ce e în gușă, e și în căpușă, cum era în Midan. Nu poți să spui una și să fii altceva”. În arabă, „Assale” – descendența dintr-o familie aparte – înseamnă respect și onoare. Mai exact nu minți, nu pretinzi că ești ce nu ești și te comporți ca atare.

 

Din asta se construiește, în acel colț de lume din care vine ea, ceea ce numim „reputație”: „Deși trăiesc în Europa de la vârsta de 9 ani și mă bucur de această libertate, eu am trăit cu această responsibilitate. Sunt damaschina tatălui meu, în consecință o femeie orientală. Face parte din mine. Sunt mult mai tradiționalistă decât multe femei trăite în Orient, chiar dacă am o minte excentrică, pentru că îl moștenesc pe el, pe Baba”.

 

Amira e credincioasă într-un mod senin. Pentru ea și familia ei se potrivește mai degrabă un alt termen: pioasă, cuvânt care, etimologic, desemnează o formă de „afecțiune respectuoasă”. Crede în smerenie, iubire și în faptul că unghiul din care privești viața face diferența între lumină și umbră. Iar ea, de când se știe, caută lumina – ”Al Nur”. ”Eu am identitatea mea. Nu mă adaptez nimănui. Situațiilor da, că nu se poate altfel, însă nu fac compromis de la ceea ce sunt și ceea ce simt, niciodată”. 

 

CE ARE SPECIAL DAMASCUL AMIREI?

„Parcă totul e mai profund la Damasc: Damascul simte, vibrează și eu împreună cu ea”, zâmbește Amira. „Ea” este Damascul, ca în arabă. Gramatical, în română, nu ne referim la orașe la genul feminin, dar pentru Amira Damascul este iubirea ei, „habibti”, și este de-a pururi „ea”, nu el.

 

Poveștile damaschine ale Amirei se întorc invariabil la Al Midan, un cartier autentic și tradițional din Damasc, locul în care s-au organizat primele dezbateri publice lângă vechea cetate a Damascului și practic primul cartier construit acolo. Midanul e locul de unde provine tatăl ei și întreaga lui familie, una dintre cele mai vechi din Siria.

 

 

E conștientă că mama i-a influențat decisiv latura europeană și modul de a vedea feminitatea și stilul, dar tatălui ei îi datorează decisiv viziunea asupra a ceea ce ar trebui să fie bărbatul într-o relație și într-o casă. Un gentleman, nimic mai mult și nimic mai puțin.

 

”Tata și unchii mei din Damasc sunt bărbați foarte politicoși, manierați și cu un respect aparte pentru femeie. Ei mi-au influențat foarte foarte mult viziunea asupra bărbatului în genere, iar asta mă face să am așteptări de la viață. Știu că e posibil ceea ce îmi doresc, așa că îmi plac bărbații care se comportă frumos și încerc să mă țin deoparte de restul. Aici nu mă refer doar la bărbatul vieții, ci la amici, cunoștințe, la toți oamenii din jurul meu.

 

Deși e optimistă, râde mult și e plină de viață, Amira nu-și neagă nici momentele de întuneric sau umbră. În ultimii ani îmi tot spune că îi e greu să se adapteze unei lumi în care mercantilitatea a devenit laitmotiv. „Sunt timpuri grele, timpuri fără sentiment, parcă totul e un contract de vânzare-cumpărare. Uneori cam obosesc”, zâmbește ea.

 

”Damascene Rose”, portalul ei de povești adevărate și redobândite despre Damasc o încarcă atunci când are nevoie să se întoarcă la esență. Râdem amândouă, făcând o analogie între Damascul ei și Tara lui Scarlett din „Pe aripile vântului”.

 

Chiar dacă Scarlett e un personaj, iar Amira o femeie în carne și oase, de câte ori o aud vorbind despre Midan și Damasc, nu pot să nu mă gândesc la Tara și la discuția dintre Gerald O’Hara și Scarlett, când tatăl ei îi spune „De ce crezi tu, Katie Scarlett, că pământul nu înseamnă nimic pentru tine? Pământul e singurul lucru din lume pentru care merită să lupți și să mori, fiindcă el e singurul care durează”.

În viziunea Amirei despre dragoste și despre relațiile dintre oameni n-am regăsit „lupta”, ci exact această dorință de durabilitate, de certitudine. ”Eu nu-mi deschid inima oricui. Trebuie să simt că îți bate inima cu adevărat pentru mine și că ești sincer. Altfel cum să ne facem o Tara numai a noastră? La mine iubirea e profundă și autentică, nu există altă variantă”.

 

Amira vorbește adesea despre „stofa” din care e făcut omul și fără de care nu poate exista acea durabilitate pe care o caută în orice. E despre bunătate, căldură și „cumsecădenie”, despre datoria față de părinți („Ai grijă de părinți, orice ar fi și oricum, așa e educația”), despre pasiune și despre faptul că, uneori, oricât de departe ai fi de un loc, îți vine în minte o amintire, un miros, o imagine, un moment. Și atunci, cum spune Amira, simți prin venele tale cum „țâșnește sângele”.

 

Damascul Amirei e despre grădina cu trandafiri creată de tatăl ei, cu alți doi tați de la scara blocului, despre prietenul ei cel mai bun cu care alerga prin soarele Siriei, despre mâncare bună și dulciurile alese pentru care e renumit Midanul („Ciocolata cu fistic, împachetată în hârtie aurie, ți se topea în gură. La fel croissantele cu zaatar, pufoase cât casa, calde și aburinde. Vata de zahăr roz – ghazle”).

 

E despre albul iasomiei, despre negru, crem, roșu tare și roz ciclam înfocat, despre atmosfera de sărbătoare din timpul Ramaddanului, despre hârtie de ziar vintage, cărți și înghețată de vanilie. E despre Floarea Maicii Domnului și iasomia de care nu-și mai amintește clar, dar care erau acolo. Și mai ales despre grădina ei de trandafiri, la care se întoarce mereu, deocamdată doar cu mintea.

 

CUM VEDE O DAMASCHINĂ VIAȚA?

M-a fascinat mereu viziunea Amirei despre viață, fiindcă – deși e europeană în fapt – nuanțele orientale ale personalității ei sunt foarte puternice, mai ales în punctele esențiale, unde e vorba de respect, asumare, moralitate. Pentru o femeie damaschină, spațiul personal nu este un dat – în lumea arabă concepțiile despre cât de mult poate sta și umbla o femeie de una singură sunt stricte – dar pentru Amira libertatea și independența sunt valori personale de bază.

 

A locuit singură la Istanbul, ca bursieră masterandă, locuiește singură, de ani buni, în București și recunoaște că a descoperit treptat cât de important este să petreci timp cu tine și să ai mai întâi o relație privilegiată cu propria persoană, înainte de a te aștepta ca restul lumii să aibă o relație cu persoana ta. „Cum să știu să fiu fericită cu cineva, când eu nu știu cine sunt eu însămi? M-am ales pe mine, de fiecare dată, în ciuda a tot… Aceste contraste pe care le-am trăit mă determină să apreciez mult mai mult tot ce am și să îmi doresc să creez și să muncesc pentru ceea ce nu am”.

 

Amira nu judecă oamenii care nu privesc viața la fel ca ea, dar analizează și trece totul prin filtrul minții. Apoi decide: i se potrivește această viziune sau nu? Dacă nu, trece mai departe și atât. Unele lucruri nu le înțelege defel, dar nu fiindcă e tradiționalistă, ci tocmai pentru că, fiind o femeie orientală, prețuiește mult libertatea și o consideră un dar prețios: ”Nu voi putea niciodată să înțeleg și să accept ca o femeie să se umilească pentru a fi cu un bărbat. Țara, cultura, religia, legislația, toate îți permit să NU fi cu el, să îți iei soarta în mâini, iar tu în loc să te bucuri de această libertate, îi cazi la picioare? Nu ești constrânsă de nimic și totuși… de ce?”.

Chiar și de departe, Damascul Amirei îi dă o lecție despre umanitate și putere în fiecare zi. „De când a început războiul, nu am auzit ceva negativ ieșind din gura lor. Forța de viață a damaschinilor stă în smerenie și recunoștință: orice ar fi, te trezești și faci slavă Cerului pentru tot ce ai. Unchiul meu de acolo, de câte ori vorbesc cu el, îmi spune doar Alhamdulillah, adică „Îi mulțumim bunului Dumnezeu”. Când vorbesc cu el, e un val de bucurie care mă învăluie, ca și cum aș fi pășit pe pământul Damascului pentru o clipă. Nu e o simplă poftă de viață, e un spirit de luptă înnăscut, care face vorba mai dulce și sufletul mai larg. Dar nu se învață, e ceva care izvorăște din inima lor”.

 

Damascul din amintirile Amirei este, ca un verset din Coran pe care-i place să și-l amintească, „despre echilibru și câte puțin din toate”: timp pentru familie, pentru rugăciune, pentru gătit, pentru plimbare, pentru studiu, pentru orice vrea sufletul tău. Este însă strict Damascul depozitat în memoria ei, fiindcă prezentul e despre supraviețuire, despre război, despre faptul că locurile de care-mi povestește cu atât de multă pasiune nu mai au apă și electricitate. E despre lucruri la care Amira încearcă uneori să nu se gândească, fiindcă doare prea tare.

 

Când rostește cuvântul “damaschin”, Amira ține să-mi precizeze că se referă la „vechea gardă”. Modelele ei sunt unchii despre care povestește cu atât de multă dragoste și familia Syoufi în general. O familie cu tradiție, despre care a descoperit că a fost înscrisă ca a cincisprezecea familie în recensământul care datează din perioada dominației otomane în Damasc.

 

Rădăcina numelui de familie al Amirei este „Sayf” – sabie – sursele orale atestă faptul că familia Syoufi deținea secretele meșteșugului sabiei damaschine, pe care o creau pe vremuri pentru padișahi. Când Imperiul Otoman a renunțat la folosirea acestei săbii, a fost un moment de turnură pentru familia Syoufi, aceasta fiind doar una dintre multele povești care se vor regăsi pe site-ul „Damascene Rose”.

Dacă ar trebui să relatez aici măcar 20% dintre poveștile Amirei, auzite în anii de când ne cunoaștem și ne vedem, acesta ar semăna mai puțin a articol și mai mult a roman foileton. Mi-am dorit să fac preambulul poveștii Amirei despre Damasc, damaschini și trandafiri, lăsând-o să-și ducă singură istoriile și amintirile, pe platforma ei, unde și-a asumat deja statutul de depozitar de povești și „bibliotecar” prin trecut.

 

Scopul acestui articol este să vă deschid ușa către ea, dar să-i las ei bucuria de a povesti despre tot ce înseamnă „Damascene Rose”: istorie adevărată și povești inspirate din realitate, scrise cu condei și cu sinceritate, dar care se citesc aidoma unui roman.

 

Chiar dacă e sub semnul trandafirului de Damasc, platforma Amirei este, ca și ea, despre toate locurile și influențele care și-au pus amprenta asupra vieții ei. Despre Damasc, dar și despre București și Istanbul. Despre iubire și viață, dar și despre pierdere, regăsire și despre ceea ce rămâne atunci când ai impresia că n-a mai rămas nimic. E un loc în care veți regăsi o Sirie care nu apare la știri, nici în cărțile de istorie care relatează doar fapte și ani, într-o înșiruire seacă de bătălii și concluzii la capăt de rând.

 

„Damascene Rose” este, într-un fel, o poveste a celor „1001 de nopți” contemporane, din care fiecare poate lua ceea ce îi trebuie la momentul potrivit. Unii vor pleca cu gustul Baclavalelor și al Knafeh-ul pentru care era atât de faimos Midanul Amirei. Alții cu parfumul discret al unei povești de iubire și cu istoriile oamenilor care încă trăiesc și speră acolo. Alții cu senzația că au citit o bucată de istorie, trăită la prima mână.

 

Cei mai mulți vor pleca însă cu o senzație pe care am trăit-o și eu, pe măsură ce m-am împrietenit cu Amira și am început să dau la o parte petalele trandafirului de Damasc: senzația plăcută că „ceilalți”the others – ne pot face să descoperim lucruri despre noi, prin alăturare și contrast, prin lumini și umbre.

 

Orașul Amirei nu mai există, într-adevăr, decât în amintirile ei, dar până va ajunge să-și bea din nou cafeaua la umbra palmierilor de lângă grădina ei cu trandafiri, ne poate face părtași la povești și emoții care altfel nu ar fi ajuns să ni se întâmple niciodată.

Foto: Damascene Rose