La finele anului 2011, disecam cu un consultant de imagine din Franța atitudinile defectuoase ale femeilor și ale bărbaților din zilele noastre, de la burta ascunsă sub costume Dior și până la forma aflată în totală discordanță cu fondul. La insistențele mele de a afla care este cea mai mare greșeală pe care o fac femeile din ziua de azi, comentariul francezului m-a „scurtcircuitat” puțin: „Unele femei își doresc atât de mult să demonstreze că sunt egale cu bărbații, încât au început să-i depășească la masculinitate”.

Mi s-a părut o idee interesantă și actuală, dar n-am conștientizat-o cu adevărat decât la vreo săptămână distanță, când, îmbrăcată elegant și emanând feminitate prin toți porii – credeam eu! – am fost cât pe ce să trimit direct la Urgențe, cu degetele fracturate de balamaua unei uși, un bărbat nevinovat care comisese delictul de a-mi deschide ușa la ieșirea unui restaurant. Două zile mai târziu, era să dau cap în cap cu un coleg de serviciu care se aplecase să mă scutească de apăsarea unei clanțe și mult n-a lipsit s-ajung la ceartă cu un altul care insista să-mi aducă un scaun, pentru a nu sta două minute în picioare în timp ce-i explicam o chestiune măruntă. Și, cu tot regretul, era să-i trântesc o ușă de sticlă peste ochi și vecinului care se aflase-n treabă să fie cavaler cu mine.

Declicul final s-a produs când am fost martoră, în parcare, la o scenă aparent banală: el și ea, pe cale să se urce în mașină. Se întind amândoi să deschidă portiera din dreapta, iar domnișoara iese câștigătoare: o smucește zdravăn, urcă în mașină, după care, sub privirile neajutorate ale băiatului – care, cu mâna pe aceeași portieră, așteaptă s-o închidă – o smucește din nou din mâna lui și o trântește cu satisfacție.

Firește, fata a făcut inconștientul gest dintr-un reflex adânc înrădăcinat, după care i-a zâmbit galeș sărmanului băiat, sincer contrariat de lipsa de ecou a încercării lui de a fi un gentleman. Nici nu-i de mirare, așadar, că bărbații se întreabă, de secole: „Ce-și doresc, de fapt, femeile?”. Iar realitatea este mai simplă decât cred ei.

În fiecare dintre noi trăiește o Zoe care poate nu știe prea bine ce și cum vrea, dar care a luat de bun sfatul lui Tipătescu și al lumii întregi: s-a înarmat cu stoicism și a făcut exact ce așteptau cei din jur de la ea. A devenit „bărbată”. Chiar prea bărbată.

Nu vrem să fim protejate, pentru că asimilăm răsfățul cu slăbiciunea. Vrem să fim tratate ca egale ale bărbaților, dar fără partea cu berea, uitatul la meci și glumele de prost gust. Vrem să fim iubite, dar nu ne dăm seama că un bărbat are tot atâta spațiu de manevră cu noi cât are un șofer care vrea să întoarcă un jeep într-o garsonieră. Volan dreapta, perete. Volan stânga, perete. Volan înainte, nicio șansă. Singura variantă: datul înapoi.

Încercările bărbaților de a ne impresiona se lovesc de zidul încăpățânării noastre de a nu fi, sub niciun chip, impresionabile. Ba chiar mai mult, se ciocnesc frontal de încercările noastre de a ne demonstra că nici nu vrem să fim defel impresionate, în schimb am prefera să-i impresionăm noi cu faptul că pur și simplu… nu avem nevoie de ei. Suntem fericite, independente, ne deschidem singure ușile, ne ținem singure hainele, ne tragem singure scaunul, ne plătim, bineînțeles, singure nota. Ca la fotbal: noi centrăm, noi dăm cu capul, noi apărăm golul. Și ne apărăm și pe noi însene de orice amenințare la adresa statutului nostru de femei independente.

Nu mă va face mai deșteaptă, mai abilă sau mai femeie. Mă va face, în schimb, mai maniacă într-ale controlului, îmi va șifona inutil hainele și mă va obosi fără niciun rost. Așadar, l-am interpelat cu îndrăzneală pe vecinul de scaun din avion, cu rugămintea de a-mi plasa valiza în compartimentul alocat. „Sigur”, mi-a răspuns numaidecât, cu un zâmbet. Și, hop!, valiza mea era sus, dintr-o mișcare, fără să mă poticnesc, fără să-mi zvâcnească tâmplele și să mă lupt corp la corp cu un bagaj de 10 kilograme, peste capetele tuturor celorlalți pasageri.

Da, există lucruiri pe care bărbații le pot face nu neapărat mai bine, ci mai ușor decât noi. Așa că… de ce să nu le dăm voie? Să ceri ajutor unui bărbat, fie că e vorba de o valiză, de o ușă sau de o inimă rănită, e un gest de mare curaj pentru o femeie a secolului XXI.

„Zoe” din vremurile noastre ar putea să fie „bărbată” în alte moduri: susținându-și convingerile în fața lumii, conducând o companie cu mână de fier, dar fără a-și pierde sensibilitatea și empatia – cele două daruri prețioase pe care bărbații nu le au – nelăsând pe nimeni să-i submineze încrederea și, nu în ultimul rând, cerând ce i se cuvine: să fie respectată, iubită și da, protejată atunci când trebuie. Chiar răsfățată. Nu cu bijuterii și haine de firmă, ci cu ceva infinit mai prețios: cu iubire sinceră și grijă autentică.

Timpul m-a ajutat să înțeleg că egalitatea cu bărbații sălășuiește undeva în circumvoluțiunile noastre, nu în birourile, mașinile sau bagajele pe care le purtăm cu noi prin viață, nici în îndârjitele noastre strădanii de emancipare. Pentru a fi cu adevărat „bărbată”, Zoe ar trebui să înceapă prin a redeveni femeie. Acesta este supremul curaj.