Citatul cu micile bucurii ale vieții este probabil cea mai des rostită, dacă nu chiar abuzată, sintagmă.

 

De cele mai multe ori este strict un clișeu, o vorbă care sună bine, la fel ca „Trăiește clipa”. Alt clasic.

 

Toți stăm cu micile bucurii pe buze, ca reflex, la fel și cu trăitul clipei, dar cel mai adesea nici nu ne bucurăm de micile momente și nici nu trăim clipa.

 

Ba chiar facem contrariul: ne fuge mintea ori la viitor, cu planuri grandioase, ori la trecut, cu regrete de neostoit.

 

Cât despre micile bucurii: câți ne bucurăm de o cafea băută pe tihnă, într-o zi de luni, considerându-ne norocoși că deținem acel moment, când gândul ne zboară la toate cele 536 de lucruri de care trebuie să ne apucăm și nu avem niciun chef?

 

Inclusiv eu mă declar prima vinovată de această meteahnă, fiindcă mulți ani am evadat din viața mea de zi cu zi.

 

Mai mult chiar, mă și lăudam adesea că trăiesc cu gândul la următoarea călătorie, următoarea aventură, următorul plan făcut cu migală.

 

Nu că ar fi ceva în neregulă cu planurile, ele reprezintă motorul vieții: trebuie să avem mereu ceva spre care să tindem, la care să sperăm, ceva ce să construim cu mintea. Doar că motorul vieții se află sub caroseria vieții, iar aceasta din urmă este compusă din existența noastră obișnuită.

 

Da, poate că ne mișcăm mai cu elan când știm că urmează ceva: lucrăm la un proiect important, visăm la ceva special, avem un eveniment pentru care ne pregătim, o vacanță pentru care strângem bani de un an sau orice implică un proiect mare din viitor.

 

Doar că, până să ajungem la acel proiect, ne mișcăm prin multe zile obișnuite, atât de obișnuite încât nu prea le oferim nicio șansă la glorie.

 

Puține zile primesc de la noi ocazia de a fi zile extraordinare, speciale, emoționante, grozave. De a fi zile normale, dar nicidecum banale.

 

Ideea acestui articol mi-a venit într-o discuție pe care o aveam cu cineva înainte de ziua mea, când nu eram sigură dacă vreau sau nu să plec undeva.

 

Dacă în alți ani gândul mi-ar fi fost clar orientat spre un „proiect”, adică o plecare, ceva special, o ieșire din cotidian, pentru prima dată m-am trezit că perspectiva unei săptămâni „în deplasare” îmi e tot atât de atractivă precum cea a unei săptămâni din viața mea obișnuită.

 

Chiar nu țineam morțiș să plec din cotidianul meu.

 

Ba chiar din contră, plecarea însemna să renunț la mici tabieturi pe care mi le-am făcut de la începutul anului încoace.

 

Tabieturi de pe lista mea de An Nou despre care am scris în articolul acesta (De ce nu ne ținem de hotărârile de Anul Nou?).  Tabieturi care nu sunt „rezoluții” de ianuarie, ci un nou stil de viață pe care mi l-am dorit și pe care l-am ales, la capătul unor ani grei, asezonați cu un burnout.

 

Acel moment în care m-am speriat puțin de ideea unei plecări spontane a fost primul semn că treaba asta cu stilul de viață mi-a reușit cu adevărat, poate pentru prima oară.

 

Spre deosebire de alți ani, în care plăcerile mele zilnice stăteau sub semnul lui ”Când am timp”, 2024 este primul an în care am trasat un program clar în care mi-am planificat timpul în jurul acestor plăceri.

 

Am început să reînvăț un firesc cu care NU eram obișnuită, fiindcă firescul meu era „munca întâi, plăcerea după”.

 

Mi-am creat ritualuri bătute în cuie care să aibă legătură cu bucuriile și interesele mele personale, nu doar cu partea profesională.

 

Am o zi pe săptămână (în afară de weekend) în care nu fac nimic de natură profesională, nici măcar la emailuri nu răspund, fiindcă e ziua mea liberă 100%, dedicată tuturor activităților care mă inspiră: plimbat, citit, vizitat, orice vreau eu.

 

Am scris aici despre asta: Ziua în care mi-am dat întâlnire cu mine însămi.

 

Am o seară pe săptămână exclusiv pentru Ateneu, o activitate pe care am reluat-o și care-mi servește minții și sufletului mai mult decât o ieșire la spa.

 

Am cel puțin două zile pe săptămână de mers la teatru și planific cu o lună înainte care sunt spectacolele pe care vreau să le văd.

 

Aici m-a forțat puțin și contextul: dacă înainte găseam bilete din scurt, post-pandemie s-au trezit noi amatori de teatru și biletele dispar din primele ore. Așadar, trebuie să planific și asta e foarte bine.

 

Am o zi sau două pe lună în care merg la muzee din București, ca să mă reîmprietenesc cu orașul.

 

Am locul meu preferat pentru mic-dejun, în ziua mea liberă de vineri, înainte să mă duc să mă plimb, să fac turul librăriilor sau orice altceva am chef să fac.

 

Am o oră pe zi, dimineața devreme, pe care o petrec revizuindu-mi scopurile, planurile, scriind într-o agendă tot felul de idei și practic definind structura zilei care urmează, în loc s-o las pur și simplu să mi se întâmple alandala, cum vrea ea.

 

Oricât de agitată aș fi într-un anumit moment – sunt dimineți care încep ca un avion gonind pe pista de aterizare – nu sar peste ritualul meu matinal.

 

Înainte l-aș fi considerat pierdere de timp prețios și l-aș fi expediat cândva seara, după ce îmi termin treburile „importante”.

 

De fapt, după mulți ani și (prea) multe greșeli, am realizat că eu sunt treaba mea cea mai importantă.

 

Da, știu că sună motivațional, că sună sec, la fel ca „micile bucurii”, dar problema nu e la aceste expresii, ci la noi.

 

Adevărurile din spatele acestor cuvinte sunt palpabile, doar că noi nu mai avem răbdare să le trecem prin filtrul minții, așa cum nu avem timp de multe lucruri.

 

Însuși modul în care m-am raportat mereu la viață a fost total pe dos: munca era activitatea principală, iar tot ceea ce ținea de mine era „ceva pe lângă”.

 

Munca mea, vocația mea erau sâmburele a tot ceea ce eram eu, iar orice mai reușeam să fur pe alături era considerat bonus.

 

Știu că aproape toți gândim așa și că pare de neconceput că asta e greșit, dar este.

 

Poate că munca e activitatea din care ne câștigăm existența, dar și existența asta trebuie să aibă un sens. Să fie valoroasă pentru noi, să ne fie dragă, să o trăim cu bucurie, să nu fie ceva din care abia așteptăm să evadăm câteva zile pe lună sau pe an.

 

Deloc întâmplător, știu mulți oameni care sunt, la fel ca mine, freelanceri sau antreprenori, deci stăpâni pe propriul program, dar care își dau voie să aibă mai puține bucurii decât cei care lucrează de la nouă dimineața la șase seara.

 

Fiindcă nu timpul e de vină, nu programul, nu jobul, ci mentalitatea noastră.

 

Mentalitatea mea de angajat și cea de freelancer au fost, mulți ani, una și aceeași.

Deși inițial timpul meu nu-mi aparținea, iar apoi a devenit 100% treaba mea cum îl repartizez, am fost cel mai rău șef și cel mai zgârcit și drastic „drămuitor” al bucuriilor mele zilnice.

Poate aș fi putut învăța asta mai devreme, dar niciodată nu e târziu să îți iei viața înapoi și să îți recapeți dreptul de co-creator al existenței tale zilnice.

 

Da, co-creator, fiindcă nu trebuie să alunecăm în iluzia că ne controlăm viața minut cu minut.

 

Necunoscutul, imprevizibilul, miracolele zilnice trebuie lăsate și ele să se întâmple și să ne ducă pe căi poate mai bune decât cele pe care ni le putem imagina noi.

 

Nici sclav al hazardului, dar nici maniac al controlului, ci undeva la mijloc.

 

Acolo îmi doresc să mă situez sau măcar să încerc să o fac de acum înainte.

 

Și, de câte ori voi auzi expresia „micile bucurii ale vieții” de acum înainte, vreau să știu exact la ce se referă și să mi le pot enumera, în gând, pe ale mele.