Despre tot ce-i fin și fain

Didi nu mai locuiește aici

By 14 martie, 2018Emotions
read time 10 min
 
14 martie, 2018

Didi nu mai locuiește aici

Când treci într-un nou capitol din viață, lași în urmă tot ceea ce nu ți se mai potrivește și tot ce nu mai ești. Și e cel mai eliberator sentiment din lume.

by

Am dormit dusă în zborul Chiang Mai – Doha, de cum m-am așezat pe scaun și până am simțit cum roțile avionului ating tarmacul pistei. În acest răstimp am visat că fusese deja ziua mea și ceva nu ieșise ceva așa cum îmi doream, nu țin minte ce, dar eram foarte supărată în vis. Nu era vorba de vreo petrecere ratată sau de vreun mărunțiș de genul ăsta, ci de niște nemulțumiri pe care le aveam. Țin minte că mă gândeam ”Fir-ar să fie, a trecut ziua mea și a ieșit atât de urât totul, nu voiam să fie așa”.

 

Când m-am trezit și am realizat că a fost doar un vis enervant, am răsuflat ușurată și am simțit o fericire eliberatoare. E fascinant cum funcționează mintea noastră: nu putem să ne bucurăm de ceea ce ni se întâmplă decât prin oglindire cu fricile noastre. Acea senzație de ușurare m-a urmărit toată ziua și mi-am dat seama, încercând s-o decodez, că unele dintre cele mai importante lucruri din viața mea le-am învățat pe calea grea, în oglindă cu temerile mele cele mai mari.

 

Multe dintre lucrurile care m-au schimbat și m-au modelat în 34 de ani au fost lucruri făcute pentru că așa m-a dus viața, pentru că a trebuit sau n-am avut de ales. Odată întâmplate, m-au făcut să mă descopăr pe mine și să-mi fie mai bine ca înainte. Toate m-au dus spre bine, dar adesea trecând prin rău: prin dezamăgiri, trădări, boli, întrebări fără răspuns.

 

În fiecare an, de ziua mea, fac un bilanț al lucrurilor învățate în ultimele 12 luni. Credeam că anul trecut a fost anul de maxim bilanț, fiindcă trăgând linia pe 11 martie totul era nou-nouț: un nou capitol profesional, un nou „job”, o nouă viață, noi aspirații. Acum realizez că acela a fost doar preambulul, încălzirea de dinainte de începutul cursei. Nu-mi pot explica altfel faptul că într-un an am schimbat la mine lucruri care mi se păreau de neschimbat, de la cele profunde până la „mărunțișuri” de importanță vitală.

 

Se spune că lucrurile mici nu contează, că sunt doar detalii. Ba da, contează enorm. La fel ca o pietricică strecurată în pantof, la un moment dat devin obsedant de iritante. Iar o astfel de „pietricică” în pantoful meu a fost, până de curând, porecla mea. Didi.

 

O bună parte din viața mea, toată lumea mi-a spus „Didi”. Nu știu când a început asta și de ce, prima persoană de care îmi aduc aminte conștient că mi-a zis asta a fost o colegă de liceu, Adriana. Cumva alintul-poreclă a prins, mi-a plăcut și mie foarte mult și a devenit alter-ego-ul meu.

 

Din liceu și până acum un an, am fost Didi. Am avut tricouri cu Dee-Dee din „Dexter’s Lab”, adresele mele de email au fost cu Didi, am purtat la gât chiar și un lanț personalizat cu „Didi”.Toți oamenii care m-au cunoscut între 18 și 33 de ani mă știu de Didi.

Săptămâna trecută am primit un email de la o fostă colegă de masterat din America, care începea cu ”Hello, Didi, I’ve missed you!”. Citind emailul ei, mi-am dat seama pentru prima oară cât timp a trecut de când m-am simțit cu adevărat Didi. Numele care m-a definit atâția ani îmi era acum complet străin.

 

Când mă prezentam înainte, spuneam „Diana”, adăugând de cele mai multe ori, „…dar prietenii îmi spun Didi”. Așa ajungeam să fiu mereu Didi, chiar și cu oameni pe care-i cunoșteam de puțină vreme. Acum câteva zile, fiind într-un grup de persoane cunoscute de curând, cineva a intervenit într-o discuție și a zis, în treacăt, „Da, așa cum a spus Diana adineauri, și eu cred că…”. 

 

„Diana”. Da, exact. De ceva vreme, sunt Diana și atât, și e perfect.  Poate că nu contează cum te strigă oamenii, dar contează cum răspunzi tu. Și uneori nu-ți vine să mai răspunzi la cine nu mai ești. Auzind „Diana”, mi-am dat seama că da, e Diana și atât. Și e suficient.

 

Desprinderea de „Didi” a coincis cumva cu momentul schimbării mele de job și de viața de dinainte, dar că acela a fost doar punctul culminant. Era un nume care îmi rămăsese mic și mă „strângea” de multă vreme, dar nu voiam să conștientizez schimbarea. Aveam prea multe investite în acest alter-ego și îmi era teamă că, pierzând-o pe Didi, nu m-aș mai recunoaște.

 

Fiecare dintre noi poate fi multe persoane diferite în aceeași viață. Când mă gândesc cum eram la 20 de ani, simt că privesc spre un străin pe care mi-e greu să-l accept ca fiind… eu. Gândeam atât de diferit, visam lucruri atât de diferite, aveam convingeri diametral opuse față de cele de acum și vedeam viața prin niște lentile teribil de distorsionate.

Știu că mintea de la 20 de ani e alta decât la 30, dar uneori am impresia că mi s-a implantat un creier complet nou, cu simțiri și gânduri noi. M-am așezat în mine și tot ce simt acum îmi pare atât de firesc încât nu pot să înțeleg cum de vreodată am putut gândi altfel. Ce s-a schimbat în ultimul an?

Didi nu se asculta pe ea însăși

În 34 de ani, am testat toate programele de sport și nutriție și am cheltuit ani, bani și energie pentru a găsi „formula perfectă” de sănătate, fitness și stil de viață. Am crezut în toate promisiunile și mi-am modelat stilul de mișcare și de mâncare de cel puțin 20 de ori. Întrebați-mă de orice dietă, antrenament, școală de fitness… pe toate le știu. Multă vreme m-am mândrit cu toate aceste încercări, le vedeam ca un semn al faptului că-mi doresc să mă dezvolt și să mă îmbunătățesc pe mine însămi.

 

A fost nevoie să am o serie de probleme de sănătate și de simptome misterioase ca să-mi dau seama că tot ce trebuia să fac în această viață era să-mi ascult corpul. Să înțeleg ce-mi face bine și ce nu. Ce mănânc de dragul altora (m-am născut într-o familie de carnivori convinși) și ce mănânc pentru că vreau eu. Ce mănânc pentru că scrie în cărți și ce mănânc pentru că simt că mă hrănește cu adevărat. Au fost ani buni în care luptam cu mine însămi pentru a NU mânca anumite lucruri fiindcă așa spunea un regim sau altul. Rezistam o vreme, apoi clacam. De vreme ce nu aveam kilograme de dat jos și chestiuni de viață și de moarte, voința se termina repede.

 

De când am înțeles că nu pot procesa anumita alimente și că pur și simplu corpului meu nu îi priesc anumite combinații și substanțe (surpriză, surpriză, exact cele pe care le mâncam fiindcă „așa trebuia”) a fost ca și cum o ceață s-a risipit din fața ochilor mei. Acum, când mă duc la supermarket, la restaurant sau în orice colț al lumii, toate lucrurile pe care nu le mai mănânc… nu se mai află acolo. Sunt background. Trec pe lângă ele fără nicio remușcare, fără să mă gândesc de două ori sau să simt vreun regret.

 

Nu pentru că îngrașă, nu fiindcă mi-a zis nutriționistul că nu ar trebui să le mănânc, nu pentru că am citit undeva. Pentru că ȘTIU că îmi fac rău și mi-au făcut mereu, pentru că înțeleg efectul lor asupra corpului și răspunsul este… NU. Nu mai trebuie să-mi vând ideea, să mă conving de ceva sau să strâng din dinți, știu deja răspunsul corpului. Este NU. Și, în mod straniu, mi se pare că așa ar fi trebuit să fie dintotdeauna, nici nu-mi mai amintesc cum era înainte.

 

Nu e nicio magie, e doar auto-ascultare. Până acum încercam să-mi conving corpul să facă ce-i dictam eu. Acum îl ascult eu pe el și e mult mai bine. Nu m-am simțit niciodată mai bine decât acum. Iar dacă veți sta cu mine la o masă, nu vă așteptați să vorbim despre asta. Nu dau lecții, nu învăț pe nimeni nimic, nu propovăduiesc nimic, e suficient că am înțeles cum funcționează mașinăria numită corp și, odată cu asta, multe dintre problemele mele s-au risipit.

Didi dădea „snooze” la intuiție

Partea cu ascultatul nu se aplică doar la ceea ce introduci în corpul tău, ci și la minte sau mai ales acolo. Am un șirag lung de momente în care am simțit că n-ar trebui să fac un lucru și totuși l-am făcut. Am crezut în oameni în care nu trebuia să mă încred, am plecat în călătorii în care simțeam că nu vreau să merg, am zis „Da” la lucruri pe care nu voiam să le fac. Era ceva subtil: o voce șoptită îmi spunea să mă țin deoparte, dar zgomotul de fond era prea mare și vocea prea firavă. Așa că ea se pierdea și eu rămâneam să ascult zgomotul.

 

Chiar în ultima săptămână, am ales să spun NU unor situații și opțiuni extrem de atrăgătoare, dar care știam că mă vor complica inutil. După ce am spus NU, am simțit o descătușare de energie, ca și cum cineva mi-ar fi luat un bolovan de pe piept. Asta înseamnă să te asculți. Și viața e prea scurtă ca să nu te asculți.

Didi era workaholică

Nu știu dacă am scris vreodată despre asta, dar într-o vreme îmi făcusem un obicei din a pierde nopțile lucrând. Ajungeam târziu acasă, mă așteptau 3-4 articole de terminat și mă gândeam, instantaneu: „Lasă că fac noapte albă și le termin”. Nopțile albe erau rezervorul meu secret de timp, mi se părea că descoperisem o mare comoară: când nu aveam timp, ciupeam de la somn. Ce, 4 ore pe noapte nu sunt de ajuns? Nu, nu sunt de ajuns.

 

În ultimele luni, am început să dorm 8-9 ore pe noapte: mă culc la 22:00 și mă trezesc foarte devreme. Mama spune că nici atunci când eram bebeluș nu dormeam mai devreme de miezul nopții, deci vă dați seama ce schimbare a fost. Am citit cartea Ariannei Huffington – „The Sleep Revolution” – și mi-am dat seama că multe dintre stările mele de oboseală, nervozitate și anxietate veneau din lipsa de somn pe care o glorificasem atât de tare.

 

E incredibil cum funcționează mecanismul declicului la oameni: am știut mereu cât de importante sunt cele 8 ore de somn pe noapte, dar nu am aplicat niciodată teoria. Era informație care intra pe o ureche și ieșea pe cealaltă. În momentul în care am decis că am nevoie de un nou regim de somn, m-am trezit la 22:15 panicată că am pierdut 15 minute din somnul pe noaptea respectivă. Repet, panicată că e prea târziu. Eu care adormeam cu capul pe laptop la 3 dimineața.

Didi era maximalistă

Am început să cumpăr tot mai puține lucruri și mai anevoie, în sensul că trebuie să mă îndrăgostesc până peste cap de ceva ca să spun ”Da, uite aici cardul meu”. Mă gândesc de 10 ori ca să cumpăr o singură dată, dar o singură achiziție din prezent mă face de cel puțin zece ori mai fericită decât mă făceau cele multe din trecut. Înainte cumpăram așa cum mâncam uneori: compulsiv. Umpleam niște goluri. Acum nu mai umplu nimic, doar mă bucur de lucruri care știu că merită un loc în viața mea.

Didi era mai superficială

Chiar dacă îmi doream să protejez mediul și să-mi aduc aportul la o lume mai curată, astea erau activități de background în mintea mea. Dacă cineva îmi cerea să ajut cu un proiect, să fac o donație sau ceva punctual, sigur că da, cu drag. Doar toți vrem pace-n lume, oceane mai curate și mai puțin plastic în pânza freatică. Doar că, în 99% din timp, nu prea mă gândeam la toate astea, adică ratam exact lucrurile mici.

 

Încetul cu încetul, am început să observ și să aplic. Să aleg materiale organice și „fairtrade” în detrimentul altora, să consum mai „local”, să pun pe lista neagră companiile care fac experimente pe animale, să consum mai puțin plastic. Mi-am pus un filtru de apă la bucătărie, ca să termin cu risipa de sticle de plastic. Nu mai mănânc lactate (pe care le iubeam), după ce am văzut niște documentare sinistre. Și tot așa. Lucruri mici, care mi se potrivesc MIE și pe care nu încerc să le bag pe gâtul nimănui. Dar care au devenit atât de firești și de logice în viața mea încât nu-mi pot imagina să fie altfel.

 

Dacă stai cu mine la masă, nu-ți voi vorbi despre ele, nici n-o să ai habar. Când ești convins de ceva, nu simți nevoia să faci „prozeliți”. Prozelitismul se întâmplă de regulă când ai nevoie de martori că ești pe calea cea bună. Eu știu că sunt și dacă pentru mine funcționează asta, fiecare om din jurul meu e liber să trăiască așa cum vrea el, nu cum vreau eu.

Didi voia ca toată lumea s-o iubească

Da, și acum aș vrea ca lumea să mă placă – cine are ca scop să fie antipatic oamenilor? – dar chiar nu mai este o miză pentru mine. Prefer să fiu antipatizată pentru lucrurile în care cred decât oamenii să-mi zâmbească frumos pentru ceva ce eu NU sunt.

Didi era mai egoistă

Deși am iubit mereu să ajut oamenii, când era vorba de timpul meu personal și de viața mea personală am fost egoistă. Nu concepeam să sacrific activitățile mele și hobby-urile mele pentru nimeni și mă mândream cu asta.

 

Până când l-am cumpărat pe Charlie, cățelul meu, fără să mă gândesc de două ori. L-am văzut, l-am iubit instantaneu și l-am luat, într-unul dintre cele mai aglomerate și aparent nepotrivite momente din viața mea. Abia ajunsă acasă am început să-mi dau seama că viața mea nu va mai fi niciodată la fel… și că asta e minunat.

 

Mă întreabă lumea dacă roade, dacă e pretențios, dacă îmi ia mult timp. Da, roade, e hiperactiv, îmi ia timp și răbdare să-l educ și să-l iubesc. E primul lucru pe care-l fac dimineața: mă joc cu el, îi dau de mâncare, o să-l scot în parc când se face vreme frumoasă și își termină vaccinurile. Dar mi se pare extraordinar tot procesul, cu toată munca din spate.

 

Viața mea ar fi fost mult mai simplă și ușoară fără el, iar în ultimii ani am căutat să-mi simplific la maximum viața. Doar că viața nu e despre a simplifica de dragul simplificării, ci despre a simplifica balastul, ca să-ți rămână mai mult loc pentru fericire.

Foto: Shutterstock

2 Comments

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.