Despre tot ce-i fin și fain

Chirurgul Nico Ferariu: „Medicul trebuie să-i dea omului direcția și reperele care să-l ridice din patul de spital”

By 12 septembrie, 2017Virtues
read time 15 min
 
12 septembrie, 2017

Chirurgul Nico Ferariu: „Medicul trebuie să-i dea omului direcția și reperele care să-l ridice din patul de spital”

Nico Ferariu a trecut de la cardiologie intervențională la chirurgie plastică și conduce o clinică medicală cu o altă abordare asupra esteticii. Crede în empatie, în puterea pe care i-o poate da medicul pacientului, dar mai ales în faptul că toți merităm să trăim viața din gândurile noastre. Toți merităm, dar nu toți suntem convinși de asta.

by

Am venit la Nico Ferariu așteptându-mă să descopăr medicina prin ochii unei femei care este deopotrivă cardiolog intervenționist și chirurg plastician (dar profesează doar în domeniul din urmă) și să vorbesc despre sănătate și proceduri estetice inovatoare. Am plecat ca după o ședință intensivă cu un coach motivațional, repetându-mi în gând că orice vreau este posibil. Dar nu ca pe o poezie citită din cărți, ci cu mai multă convingere decât dacă mi-ar fi spus-o Tony Robbins însuși, privindu-mă în ochi.

 

Un medic bătrân mi-a spus cândva un lucru pe care nu l-am mai uitat niciodată: „Doctorul e parte din medicament. Vindecarea omului ține de cât de mult îl poate face doctorul să creadă în el”. Am regăsit filozofia și în cartea „Mind Over Medicine”, de care am scris AICI, dar Nico a fost doar al doilea medic din viața mea pe care l-am auzit rostind aceste cuvinte și, mai ales, trăindu-le. Pe asta s-a bazat mereu relația ei cu pacienții: pe sfaturi medicale oferite la pachet cu energia și empatia ei. De multe ori, asta a făcut diferența.

”Tonul cu pacientul trebuie să fie autoritar și prietenesc în același timp. Să-i dai o direcție și un termen, el are nevoie de repere. De câte ori nu spunem că am vrea să facem cutare lucru, dar rareori spunem că până la data X îl vom face, ca să dăm forță dorinței. Asta făceam eu. Să zicem că venea un pacient cu infarct. După intervenție, veneam la el: «Domnule Ionescu, vă uitați la mine? Aveți încredere? Bun. Până mâine la prânz vreau să fiți ridicat la marginea patului. Până mâine seară vreau atâtea ture, pe lângă pat. Rugați asistenta să vă ajute dacă nu puteți singur, nu accept pretexte. Peste două zile urcăm la salon. Peste încă atâtea ne externăm, peste o săptămână facem testul de efort. Ați înțeles? Facem asta împreună?»”.

 

Îi spunea pacientului ce are de făcut și până când, lăsându-i puterea de a face concret acțiunea respectivă. Când medicul îți vorbește cu atâta siguranță, devii convins că poți cu adevărat să faci acel lucru. Altfel „domnul doctor” nu ți-ar spune-o, nu? Își amintește și acum de un pacient bătrân, fost profesor la arhitectură, căruia i-a livrat un program clar, pe ore și zile. Peste două săptămâni, omul avea reuniunea de 50 de ani de la terminarea facultății și era trist la gândul că n-o mai apucă și că nu mai iese viu din spital. Nico i-a spus doar atât: „M-ați auzit pe mine spunând că nu o apucați? O luăm treptat. Și peste două săptămâni, dacă totul merge bine, îl puneți pe fiul dvs. să vă ducă la întâlnire”.

 

I-a făcut un desfășurător clar: ce trebuie să facă, să mănânce și să pregătească. Câte ture, câte ridicări, ce fel de atitudine. La câteva zile distanță, a venit fiul, pus pe scandal: „Cu ce drept vă permiteți dumneavoastră să îi vindeți tatălui meu asemenea minciuni? Mai trăiește el să ajungă la reuniunea aia cu colegii? Nu vă e rușine?”.

 

Fără să-și piardă calmul, Nico i-a expus atunci logica simplă din spatele tuturor dialogurilor pe care le are cu pacienții: „Avem două posibilități. Prima e ca tatăl dumneavoastră să nu trăiască, dar în fiecare zi pe care o mai are să trăiască mai fericit, în speranța că ar putea să-și vadă colegii. A doua: tocmai pentru că are această speranță, să lupte mai mult și chiar să ajungă să îi vadă. Eu l-am legat de o speranță ca de o sfoară. Dacă am o sfoară să-l ridic din patul ăla de spital, eu o voi folosi”. Omul și-a cerut scuze cu jumătate de gură, iar tatăl a ajuns până la urmă la acea reuniune.

 

Nico nu vinde niciodată minciuni, dar îi simte pe oameni și, acolo unde vede posibilitatea, licărul, se agață. Știe că jumătate din vindecare ține de cât de puternic reușește să se ancoreze acolo, în sufletul omului. Râde mult, vorbește tare și istorisirile ei au o puternică amprentă vizuală. Reușește să descrie cu plasticitate și acuratețe momente, stări, persoane, de parcă ai vedea un film care se petrece numai în mintea ei. Trăiește mult în prezent, iar când îți povestește ceva e toată acolo.

E prezentă sută la sută în moment, un lucru pe care-l creditează pentru forța ei. „Oamenii care trăiesc în prezent, ceea ce numesc unii mindfulness, reușesc să dea altora din puterea lor. Cei din jur îi simt și se apropie. La fel e și energia oamenilor panicoși și negativi, de care ceilalți fug și ei habar nu au de ce”.

 

Își descrie emoțiile și stările concret și convingător, deși cam tot ceea ce face vine din instinct, nu din cărți. Medicina a învățat-o în ani de studiu și mii de pagini, dar felul de a relaționa cu oamenii – pacienți sau nu – l-a avut în sânge, dintotdeauna. Doar că nu a fost întotdeauna conștientă de el: „Felul meu de a fi de acum l-am avut mulți ani doar în prejma pacienților, m-am trăit pe mine cu adevărat doar cu ei, prin empatia medic-pacient. Acasă eram mamă și soție, în public trebuia să fiu într-un anumit fel, aveam o mască pentru fiecare împrejurare. Doar între patru ochi, cu pacientul, eram eu însămi”.

 

În postura de cardiolog, venea dintr-o poziție de putere – știa bine ce are de făcut, își iubea meseria și o responsabiliza faptul că oamenii aveau nevoie de ea. În cei 14 ani în spitalele Universitare de Urgență din București, la ea nimereau oameni parcă „aleși”: ciobanul care făcea infarct și cădea pe câmp, omul simplu căruia nu i se mai dădea nicio șansă, bătrânii amărâți care nu mai aveau pe nimeni. ”Toată lumea vrea pijamale de mătase și papuci de piele, știu”, zâmbește Nico. ”La mine nimereau oameni și povești atipice, dar acum îmi dau seama că nu ajungeau aici întâmplător, așa trebuia să fie”.

 

A tratat toți pacienții importanți de la spitalele în care a lucrat – așa-numiții pacienți VIP – dar tot la ea trăgeau și fix acele cazuri pentru care nu se bătea nimeni. În gărzi, nimerea mereu câte un bătrân  amărât și singur, cu lacrimi în ochi, convins că acela îi e sfârșitul. „Îl așezam pe marginea patului și îl întrebam ce are. <Eu în noaptea asta plec, tată, mai mult ca sigur mă duc…>. Mă așezam lângă el și îi spuneam, foarte serios: <Până acum, pe mine nu m-a părăsit niciun bărbat în mijlocul nopții. Nu știu de ce ai îndrăzni să faci asta dumneata>. Omul râdea. <Bun. Deci rămânem împreună până dimineață, părăsim garda asta împreună, fiindcă dumneata mai ai de stat pe aici>”. Zâmbește când povestește, dar în același timp se și încruntă un pic: „Unii dintre ei simt că se duc și o spun. Simt când se apropie…”.

Înainte de a fi medic chirurg în cadrul Clinicii de Chirurgie Plastică și Microchirurgie Reconstructivă a Spitalului Clinic de Urgență București, Nico a fost cardiolog intervenționist, acea ramură a cardiologiei care se ocupă de coronarografii, angioplastii și tot ce ține de dilatarea arterelor. Mai ales pentru o femeie, cardiologia intervențională este un domeniu de risc maxim, fiindcă se lucrează sub raze X, iar sânul, axila și capul nu sunt niciodată protejate.

 

Tocmai de asta, mulți cardiologi dezvoltă în timp diferite forme de cancer sau alte patologii cu finalitate cel mai adesea tragică. După un diagnostic greșit, care i-a dat viața peste cap, Nico și-a dat seama că nu poate sta mereu cu sabia deasupra capului. Cu un copil și un soț acasă, nu putea trăi gândindu-se mereu că ea ar putea fi următorul caz și că data viitoare diagnosticul s-ar putea dovedi corect.

 

A făcut un viraj spre medicina estetică, un domeniu în care simțise mereu că s-ar potrivi, fiindcă implică lucrul cu mâinile, dar care însemna să lase în urmă toată munca și experiența acumulate în ani și s-o ia de la zero, cu o nouă specialitate. A făcut-o și n-a regretat niciodată alegerea. Primăvara aceasta, după 4 ani intenși și 1.500 de ore strânse în sala de chirurgie de la Floreasca, a deschis Soma Clinic, alături de medicul Khalid Al-Falah, unul dintre cei mai buni chirurgi plasticieni de la noi, cu 14 ani de experiență. Printre operațiile inovative care se fac la Soma se află și așa-numitul Body Sculpting: liposucția la finalul căreia pacientul pleacă cu… pătrățele pe abdomen.

 

Dacă vă pare cunoscută și nu știți de unde, Nico este realizator și prezentator al emisiunii medicale „Medici de gardă”, la TVR 1 (unde prezintă cazuri spectaculoase și noutăți medicale, pe înțelesul tuturor). Am stat de vorbă cu Nico despre medicină, relația cu pacienții, viață și cum să obții mereu ceea ce vrei, fără să te cramponezi de asta.

 

Fine Society: Când vorbești cu oamenii emani o siguranță de sine totală. E ceva ce ți-ai educat în timp sau ai avut-o mereu?

Nico Ferariu: Așa am fost mereu. Am crezut că un lucru pe care îl dorești cu adevărat se împlinește, cu condiția să nu te îndoiești. Să nu spui „Vai, mi-aș dori cutare lucru, DAR eu…”. Fără „dar”. Mi s-a spus de multe ori că sunt nebună, pentru că n-am prea avut îndoieli în viață. Când te uiți înapoi și vezi ce ai trăit, legi lucrurile între ele și îți dai seama că ai primit ce ți-ai imaginat că vei primi. Chiar dacă e de bine sau de rău. Nu o zic doar eu, o zic niște oameni care au studiat științific treaba asta.

 

Tot ce am făcut în viață am făcut plecând de la convingerea asta. Țin minte că la un moment dat am trecut pe lângă o casă frumoasă, pe unul dintre bulevardele elegante ale Bucureștiului, și mi-am zis, în gând: „Vreau și eu un apartament care să fie așa, cu terasa așa, și cu parchet cum se vede aici…”. În acel moment conturile noastre erau aproape goale, deci nu e ca și cum aveam un milion de euro în bancă și am zis „Vreau un apartament”, iar a doua zi m-am dus și l-am cumpărat. Nu așa funcționează lucrurile. Deci noi nu aveam nimic: renovasem o casă la curte, care ne adusese la sapă de lemn, fiindcă băgasem de două ori mai mult decât bugetasem. Soțul meu își schimbase jobul, iar eu aveam salariu de rezident de 600 de lei pe lună. Și, în acest context, eu trec pe bulevard și îmi spun în gând „Vreau și eu așa un apartament”. Fără partea cu ”Dar eu niciodată nu o să… și nu o să….”.

 

După 2 săptămâni, vine soțul meu acasă: „Auzi, hai să închiriem casa, fiindcă mama ne-a făcut o surpriză: ne-a cumpărat un apartament. Și știu ce o să spui, că n-avem bani să mai renovăm ceva, dar e tot renovat, cu parchet. Nu ne trebuie nimic. Ah, și e la bulevard”. Țin și acum minte că mă uitam la locul ăla și mă simțeam de parcă intrase cineva în capul meu și descărcase de acolo informația: cum e parchetul, dușumeaua, pereții.

 

E doar un exemplu din multele astfel de lucruri trăite de mine. Toți merităm așa ceva, merităm să primim lucrurile pe care ni le dorim, dar puțini fac traseul conștient către ele. Eu n-am câștigat la Loto, nu mi s-a triplat salariul, dar am reușit să împlinesc acel vis cu apartamentul și încă multe alte vise. E ca un mecanism pe care îl pornești, iar oamenii și oportunitățile apar la momentul potrivit și așază lucrurile.

 

Pe vreme când făceam cardiologie, mă uitam la interviuri și îmi doream să fiu în sală cu profesorul Lascăr. Nu să operez cu el, pe vremea aia eram de altă specialitate, dar să fiu și eu acolo. Și când m-am trezit cu profu în sală, în primul an de rezidențiat pe estetică, o oră și jumătate i-am mulțumit în gând Domnului că m-a ascultat. Toată lumea era panicată, eu eram zen, în capul meu spuneam doar „Mulțumesc, mulțumesc”. Realizam că am ajuns acolo unde îmi dorisem, de pe vremea când aveam altă specialitate și un alt drum în viață și când șansele mele erau teoretic zero. Acum eram în sală cu profesorul Lascăr.

 

FS: La fel de sigură ai fost și cu medicina, ai știut din prima că asta vrei și că asta vei face?

Nico: Da, mi-am dorit-o mereu, deși mama spunea că o să fiu avocat, pentru că vorbesc mult (râde). Ai mei erau siguri că o să fac Drept internațional sau limbi străine. Mă pregăteau pentru Drept, iar eu am venit acasă într-o zi și le-am zis că eu fac Medicină. Eram olimpică la biologie, dar mă duceam fiindcă iubitul meu de atunci mergea și el la olimpiadă. Îmi mergea creierul bine pe partea de genetică, iar profesoara mea observase asta (Nico este și autoarea unui registru național de afecțiuni de cauză genetică, n.red). După olimpiadă, ne-a dus cu clasa la Facultatea de Medicină, să vedem cum arată o ședință de disecție. M-am dus de curiozitate, fiindcă până atunci nu văzusem decât doi decedați: un vecin al bunicăi, când eram foarte mică, și pe bunicul meu.

 

Mama s-a bucurat că mă duc, spera că o să mă sperii și că renunț la ideea de a da la Medicină. Țin minte și acum acea sală, la disecție era o doamnă. Am început să o observ, văd și acum totul în detaliu: era slabă, micuță, avea unghiile făcute cu roșu și părul vopsit. Se făcea o disecție la gât, iar jumătate din cei din sală au ieșit afară. Ei, și imaginează-ți că în acea sală în care mirosea a formol, cu cadavrul pe masă, mie… mi s-a făcut foame!

 

Mi-a venit în minte ciorba de găină pe care o făcea mama. Și am sunat-o la pauză, ea săraca aștepta panicată să-i spun că gata, nu mai merg la Medicină, că m-am răzgândit. Am sunat-o și i-am zis: „Auzi, mamă, știi ciorba aia de găină pe care o faci tu? Cu un pic de grăsime, așa, și cu mult leuștean? Eram aici la disecție și mi-a venit o poftă nebună de ciorbă”. (râde). Mama a închis telefonul bombănind de una singură și până în ziua de azi le povestește tuturor de acel moment: „Asta-i nebună! E fata mea, dar e nebună cu totul. Auziți, m-a sunat ea din sala de disecție să-mi spună că îi e foame. Mi s-a făcut rău…”.

 

Apoi, în anul I de facultate, când a trebuit să cumpăr un schelet, mi l-am cumpărat pe Mitică. Așa l-am botezat, asta mi-a inspirat când l-am luat. M-a ajutat foarte mult, dar alor mei le-am spus inițial că e mulaj, nu os adevărat, de om. Stătea pe un stativ special, iar din acel moment ai mei n-au mai intrat în cameră. Părinții mei au fost mereu curioși, îmi cotrobăiau prin sertare, voiau să știe tot. Atunci s-a terminat cu asta, definitiv. Plecam de acasă, puneam un cearșaf alb pe Mitică… cine crezi că mai intra în cameră? (râde)

 

FS: De ce ai trecut de la cardiologie la chirurgie plastică?

Nico: M-am dus spre cardiologie fiindcă voiam să fac partea de intervențional. Cred că am fost primul rezident care a intrat în sală, la Elias. Toți ceilalți se temeau de radiații. După aceea au început și ei să caute coronarograful și să întrebe de proceduri. Se lucrează sub raze X, în câmp deschis și, chiar dacă pui pe tine îmbrăcămintea de plumb și gutiera de tiroidă, tot rămân axila, sânii, capul, ochii… astea nu sunt protejate de nimic.

 

Eram însă fascinată de ceea ce făceam, de faptul că puteam dilata arterele unor oameni care altfel n-ar mai fi avut nicio șansă. Cardiologia e fascinantă: vezi inima 2D, dar în mintea ta e 3D, vezi cum se contractă totul, cum funcționează fiecare milimetru. E superb, dar pentru mine partea fascinantă era partea de coronarografie: să intri prin artera femurală, cu ghid, și să-i deschizi omului o arteră închisă, să plece pe picioare și cu o nouă șansă la viață. E ceva fenomenal.

 

După 2 ani de făcut așa ceva, am fost diagnosticată cu adenom hipofizar (tumoră la hipofiză, glanda situată la baza creierului n.red). Aveam migrene, am făcut un RMN cerebral și mi-au dat acest diagnostic. Am căutat un neurochirurg să-mi scoată adenomul dintre cele două emisfere cerebrale și, documentându-mă, am aflat că rata cea mai mare de incidență la astrocitoame de lob stâng (o altă formă de tumoră, cu speranță de viață de maximum 6 luni) este la cardiologii intervenționiști din America. Și începi să te gândești: chiar vreau să fac asta? Să stau cu sabia deasupra capului în fiecare zi?

 

După încă 6 luni de chin, am aflat că diagnosticul inițial fusese eronat, nu aveam adenom. Nu știam dacă să plâng sau să râd. A fost un episod mai greu din viața mea, dar nu a fost întâmplător. M-a scos din sala de intervenții, așa trebuia să fie. Am cunoscut în acea perioadă o doamnă doctor care făcuse, ca și mine, cardiologie intervențională, până în momentul în care se îmbolnăvise de cancer la sân. Și mi-a zis: „Nicio femeie din lume n-ar trebui să treacă măcar pe lângă sala de cardiologie intervențională. Femeile au glande, iar în sală stai efectiv cu sânul lângă tubul de radiație”. Asta mi-a confirmat ideea că trebuie să renunț la intervențională și am trecut la imagistică. Doar că m-a plictisit groaznic, nu era pentru mine. Să stau cu sonda în mână și să dictez: „Ventriculul stâng, mișcare de pereți…”. Nu era pentru mine, dar pe de altă parte eu alesesem cardiologie și era munca mea. Ce puteam să fac?

 

Am ajuns la Regina Maria, apoi am început emisiunea la TVR: ”Medici de gardă”, dar tot mi se părea că mă plictisesc. Și într-o zi îi spun soțului meu, într-o doară: „Știi… toată viața mi-am dorit să știu să fac partea asta de medicină estetică”. Iar el îmi răspunde, pe loc: „Tu știi că întotdeauna m-am întrebat de ce nu ai făcut ceva cu mâinile tale? Ai fi foarte bună la asta”.

 

Atunci mi-a venit ideea să mă înscriu la a doua specialitate. Am depus dosarul, am ajuns la Floreasca. Acolo l-am cunoscut pe Khalid Al-Falah, care inițial nu m-a plăcut și pe care nici eu nu l-am plăcut. Ne-am antipatizat (râde). Nu a vrut să mă ia la o rinoplastie și țin minte că am plâns o oră la telefon, cu soțul meu. I-am zis „Vezi cum e lumea asta? Nimeni nu vrea să te învețe… Ce era dacă mă lăsa și pe mine să mă uit?”.

 

Într-o zi, Khalid a venit și mi-a spus atât: ”Nico, am văzut că vrei să faci estetică. Mâine la 7:30 eu sunt cu pacientul pe masă. Dacă vrei, vii. Dar numai dacă vrei”. Din acel moment am început să operăm împreună, iar când am făcut cabinetul, m-am dus să-l întreb dacă nu vrea să fim parteneri. Eram convinsă că o să mă refuze, dar voiam să fiu eu liniștită că l-am întrebat și că nu fac treaba asta pe la spatele lui. Și i-am zis „Uite, eu vreau să fac un cabinet și m-am gândit, dacă ai vrea să îl facem împreună…”. Mă și gândeam: eu sunt de 2 ani în Floreasca, venită din cardiologie, omul ăsta are 14 ani de chirurgie plastică și estetică, ce să vrea el de la mine? Și omul zice „Da, Nico, vreau”. La care eu mă blochez (râde). Zic „Stai așa. că eu am venit pregătită pentru NU, pentru DA nu știu ce să zic, nu am pregătit nimic, revin mâine”. Așa a început totul.

 

FS: Care sunt trendurile acum în estetică? Există o aplecare mai mare spre naturalețe sau e doar o impresie?

Nico: Se fac în continuare tot felul de intervenții: mărire de sâni, rinoplastii, liposucții. Eu sunt fascinată și de body sculpting, tehnica prin care scoți omul de pe masă ca și cum ar face sală. Îi scoți cu pachețele, adică poți defini liniile drepților abdominali, ale oblicilor… În America asta costă 10.000 de dolari și e ceva de extremă noutate, fiindcă oamenii vor muscle fit. De asemenea, nu mai e vorba doar de sâni, acum se poartă fundurile frumos sculptate, Kardashian Style. În estetică ies „din modă” anumite părți ale corpului, periodic, nu e ceva nou.

 

Rămân interesante și fillerele cu acid hialuronic, care mențin hidratarea și volumul pielii. Liposucția bărbiei Face-Tite și Neck-Tite: o tehnologie specială de liposucție unde se produce un efect de strângere a pielii și de lifting. Se elimină excesul de grăsime și piele și se conturează mandibula.

 

FS: Ești o femeie puternică, mână de fier chiar. Cum ai văzut asta în relația ta cu bărbații cu care ai lucrat de-a lungul vremii?

Nico: Chiar de curând am avut discuția asta cu un prieten (râde). Și i-am spus argumentele mele, de ce femeile românce sunt în general puternice și mână de fier în familie. Istoric, bărbatul român și-a lasat femeile să se descurce și singure. În timpul năvălirilor, bărbații se retrăgeau în munți, lăsând în urmă femeile, copiii și bătrânii. Mai otrăveau și fântânile și lanurile, ca să fie treaba gata. Ei, și dacă vizualizezi imaginea reală a acelor vremuri, aveai o armată dușmană luată de prin sate, încolonată cu biciul, care ajungea aici cu opincile rupte, moartă de foame și obosită.

 

Și ce găseau aici? Femeia româncă, rămasă șefă în sat. Ea trebuia să aibă grijă de bătrâni și de copii, ea se ocupa de tot. După secole de-a rândul, normal că tăria asta s-a păstrat. Chiar și când sunt mai sensibile sau fragile, româncele sunt puternice. Au ospitalitatea, au diplomația, dar au și forța necesară. Eu una nu mă gândesc niciodată dacă un lucru e greu, mă gândesc doar dacă mi-l doresc suficient de tare.

Foto: Soma Clinic

One Comment

  • Dana spune:

    Ce frumos, Diana, sa vorbesti despre asemenea oameni 🙂 Interviul asta m-a facut sa plang, de cat de puternica e Nico si cat de frumoasa trebuie sa fie viata cand esti asa hotarata. Multumesc!

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.