Trebuie să lămuresc din start câteva lucruri: nu sunt nici ipohondră, n-am fost nici vreo fire excesiv de bolnăvicioasă, nu cred nici în conspirații ale marilor trusturi farmaceutice și nici în mesianismul legumelor verzi. Sunt un om echilibrat, din toate punctele de vedere, cel puțin asta încerc. În ultimul an, însă, am avut parte de un pic mai multe încercări decât eram obișnuită.

Poate că oboseala și-a spus cuvântul, poate erau chestiuni latente ori poate pur și simplu așa a fost să fie, cert este că am fost pe la doctori, am citit despre medicină și m-am interesat mai mult decât oricând de acest subiect.

Fără exagerare, a ocupat circa 40% din timpul meu în 2015, de aceea m-am și decis să scriu acest articol. Dacă nu aș fi trecut la rândul meu printr-o perioadă de învățăminte însușite ,,the hard way”, nu m-aș fi trezit să scriu acum un articol în care să-mi dau cu părerea despre granița dintre sănătate și boală.

În acea perioadă dificilă, am descoperit un personaj care s-a detașat dintre toți ceilalți: doctorul american Lissa Rankin. Mai întâi am vizionat o conferință TEDx pe care o puteți găsi la finalul articolului, după care am aflat că a scris o carte și mi-am comandat-o de pe Amazon.

Se numește ,,Mind Over Medicine“ și este o lucrare științifică, gândită deopotrivă pentru medici și pentru publicul larg, în care Rankin încearcă să explice, cu fundamente concrete, exemple și studii negru pe alb, de ce efectul placebo (și omologul său în sens negativ, nocebo) ar putea reprezenta noua frontieră în medicină.

 

Deși are o parte științifică foarte consistentă, se citește ca un roman, într-atât de bine este scrisă și, ca toate lucrurile potrivite, a venit în viața mea într-o perioadă în care realizam tot mai tare că inamicul meu numărul unu sunt eu.

Că degeaba merg la medici și aplic ceea ce îmi spun ei, dacă în adâncul sufletului meu nu sunt bine. Și nu eram.

Starea mea de spirit era proastă, nu mai aveam încredere și tragere de inimă să încerc mai nimic și, pentru prima dată în viața mea, începusem să provoc destinul să-mi arate fața lui urâtă.

Când mă trezeam dimineața, primul gând ajunsese: ,,Bun, să vedem ce o să se mai întâmple rău astăzi“. Și, în 90% dintre cazuri, destinul luase aminte și începuse să-mi realizeze așteptările.

Deși din afară n-am lăsat să se vadă prea tare, a fost o perioadă în care am trecut pe la mai-toate specialitățile medicale, de la reumatologie și hematologie la chirurgie cardiovasculară, gastroentorologie și ORL.

Pe la toate cam de două-trei ori, la medici diferiți, în clinici diferite. Într-o singură săptămână adunam câte 3 diagnostice diferite, toate începând cu ,,De mâine trebuie să/să nu mai…“.

N-am reușit să ies din cercul vicios până când nu am realizat că mă auto-sabotez și că mintea, tocmai punctul meu forte, nu mai era de partea mea în această luptă.

I-am început cartea de curiozitate și am citit-o în două zile. Ca și cea a lui Marie Kondo, despre care am scris AICI, este una dintre puținele care mi-au schimbat concret și cuantificabil viața și modul de gândire. Și, după aproape un an, mi-am adunat elanul să scriu despre asta.

Lansat pentru prima dată în 1955, în ,,Journal of the American Medical Association“, termenul a fost folosit de medicul Henry Beecher, concluzionând rezultatul unui studiu clinic: toți pacienții cărora li se dăduseră medicamente pentru o anumită afecțiune se simțeau mai bine. Dar o treime dintre ei continuau să se simtă bine și dacă li se dădea doar apă cu sare în locul medicamentului zilnic. Pentru prima dată, oamenii contemplau cu adevărat ideea că mintea ar putea să conducă corpul, și nu invers.

Dacă gurile rele susțineau, inițial, că efectul placebo funcționează doar la oamenii foarte creduli, unele studii recente arată că, din contră, oamenii cu IQ mai mare sunt chiar mai receptivi și manifestă rezultate și mai bune. Nu e, așadar, o chestiune de coeficient de inteligență, ci una de stare de spirit și de… credință. Da, de credință.

Indiferent dacă ai citit sau nu despre placebo, dacă ai încredere sau nu ori dacă te numeri printre cei care consideră că e ,,autosugestie“ sau un artificiu de gândire pozitivă, nimeni nu poate ignora un lucru elementar: efectul placebo există. La fel și partea lui negativă, efectul nocebo.

Dr. Lissa Rankin (Foto: LissaRankin.com)

Dacă la placebo ai certitudinea că pastila pe care o iei te va face bine, iar vindecarea se bazează tocmai pe acest lucru, efectul nocebo este exact invers.

Când ai certitudinea că un anumit ingredient îți va face rău, chiar dacă acesta este inofensiv vei experimenta exact stările de rău care ți-au fost descrise cu lux de amănunte de către medici.

În timp ce eu scriu acest articol, în lumea asta mare sunt niște chei cărora le crește păr, niște hipertensivi cărora li se reglează tensiunea arterială, niște bolnavi de ulcer care se vindecă și mii de cazuri de colesterol scăzut miraculos, inflamații vindecate peste noapte sau analize de sânge trecute de pe zona ,,roșie“ în cea normală.

Și asta datorită unor pastile „miraculoase” formate din zahăr și apă. Aceleași pastile care, în cazul efectului nocebo, dau vărsături, grețuri, amețeli și alergii crunte, pe exact același principiu.

Mai mulți medici mi-au povestit cum, în primii doi ani de facultate – când studenții trebuie să treacă, în cadrul unor stagii practice, pe la toate specialitățile importante, de la neurologie la oncologie – mulți dintre ei deveneau ipohondri.

Citind atât de mult despre o anumită boală și fiind înconjurați non-stop de bolnavi cu acea simptomologie, aveau impresia că încep să manifeste ei înșiși acele simptome.

În cartea Lissei Rankin am găsit un studiu concret în acest sens, iar aceste reacții nu sunt o coincidență, ci un sindrom în toată regula, botezat de lumea medicală, mai în glumă, mai în serios,  ,,medstudentită“. Altfel spus, boala studentului la medicină.

,,Efectul placebo nu schimbă doar modul în care te simți. Îți schimbă biochimia corpului“, explică Lissa Rankin. Aici se trasează diferența fundamentală dintre simpla gândire pozitivă și efectul placebo.

Dacă mă doare gâtul și mă gândesc suficient de mult că de fapt nu mă doare, eventual mă și imaginez pe o plajă însorită din Caraibe, sunt șanse mari ca în câteva minute să simt o ameliorare.

Da, gândirea pozitivă m-a făcut să mă simt mai bine, dar după câteva ore durerea revine, fiindcă infecția e încă acolo. Cu placebo, infecția dispare. Cauza, nu doar efectul.

Momentul în care – dacă mai exista vreun dubiu cât de mic – am încetat să mă mai îndoiesc de puterea minții asupra corpului a fost citind în cartea Lissei Rankin despre cazurile concrete ale unor pacienți care sufereau de boli mentale grave.

Spre exemplu, o femeie internată la psihiatrie în America, cu personalitate multiplă. Când prima personalitate se afla în control, femeia avea convingerea că este sănătoasă și normală, iar analizele de sânge îi ieșeau impecabil.

A doua personalitate, însă, suferea de o formă avansată de diabet. În momentul în care se făcea splitarea de la prima la a doua personalitate, întreaga fiziologie a pacientului se schimba, iar analizele indicau un nivel al zahărului în sânge alarmant de mare și toți indicatorii uzuali de diabet. Nu doar la nivel simptomatic, ci chimic. Fiind convinsă că este diabetică, femeia respectivă devenea diabetică.

Cartea este plină de exemple de acest gen, fascinante prin concretețea cu care sunt explicate, iar cele ale personalităților multiple sunt cele mai elocvente. Cum altfel decât prin puterea transformatoare a gândului pot fi explicate schimbări radicale ale stării corpului dintr-un minut în altul, doar pentru că personalitatea și, implicit, convingerile profunde ale omului respectiv se schimbă?

Un alt pacient de psihiatrie, Timmy, avea mai multe personalități, dintre care una manifesta alergie gravă la sucul de portocale. În timp ce toate celelalte personalități puteau bea litri întregi de suc de portocale, când ,,Timmy cel alergic“ ieșea la iveală, pacientul intra instantaneu în șoc anafilactic la simplul contact cu o picătură de suc de portocale. Gâtul i se umfla, nu mai putea să respire și medicii erau nevoiți să intervină instantaneu. Să mai crezi în miracole sau accidente inexplicabile ori într-o cauzalitate clară a chimiei noastre interne?

O informație care mi s-a părut fascinantă, dintr-un studiu al biologului evoluționist Robert Trivers, este faptul că legătura minte-corp își are originile undeva în cortextul pre-frontal al creierului, adică în zona responsabilă de credință. Acolo se înmagazinează siguranțele, certitudinile, lucrurile de neclintit al existenței noastre. Ca dovadă, una dintre puținele boli la care efectul placebo nu acționează în mod eficient este Alzheimer.

Motivul: la cei suferinzi de această maladie, zona cortextului pre-frontal este afectată, ei pierzând astfel capacitatea de anticipare a viitorului. Când iei o pastilă (chiar dacă, fără să ai habar, ea este de fapt doar zahăr), proiectezi un viitor în care acea pastilă te va fi făcut bine. Credința în vindecare te vindecă. Un bolnav de Alzheimer nu mai poate, din nefericire, să proiecteze asemenea așteptări asupra viitorului sau să aibă proprietatea asupra credințelor și convingerilor sale.

Noi, restul oamenilor, avem norocul de a ne putea proiecta credințele și așteptările, însă de multe ori ne facem singuri un deserviciu anticipând doar cel mai rău și întunecat scenariu.

Această a treia revelație din carte m-a atins la un nivel foarte profund și intim.

Pe lângă medicii excepționali pe care am avut norocul să-i cunosc în viață, am avut și experiențe mai puțin fericite, ca să nu spun dezastruoase.

Medici care m-ar fi operat instantaneu de afecțiuni inexistente, care mi-au prescris medicamente nepotrivite pentru organismul meu sau care mi-au lăsat impresia că vorbeau cu o boală scrisă pe o pagină de compendiu medical, nu cu un om în carne și oase.

Menționez că e vorba, atât în cazurile fericite cât și în cele nefericite, de medici din sistemul privat de sănătate, deci nu există scuze valabile.

Lissa Rankin se referă la multe astfel de cazuri în cartea ei. Evident, nu doar la noi se întâmplă asemenea lucruri. Prin cartea ei, medicul recunoaște de altfel că și-ar dori să schimbe măcar puțin felul în care colegii de breaslă văd practica medicinei.

Nu doar fiindcă e mai plăcut și mai uman să intri în cabinetul unui doctor care te privește cu înțelegere, ci pentru că însăși vindecarea ta depinde de asta.

Studiile noi indică tot mai tare că placebo-ul adevărat nu este neapărat acea pastilă cu zahăr, ci… medicul care a prescris-o. Un medic care îi spune pacientului ,,Ia acest tratament, este cel mai nou și revoluționar și te va face bine“ și îi intinde acea pastilă cu zahăr este adevăratul responsabil pentru vindecare.

La nivel psihologic, avem nevoie să știm că ni se poartă de grijă, că există cineva care veghează asupra noastră, atât la nivel cosmic cât și în viața reală. Practic, agentul terapeutic în cazurile placebo este în primul rând medicul și abia apoi pastila.

Din păcate, foarte mulți medici reușesc asupra pacienților exact efectul ,,nocebo“, scoțând în față exact scenariul rău și nefast. Prin asta, își doresc să-și pună în gardă pacienții și să-i informeze pe deplin asupra stării lor de sănătate, dar efectul poate fi catastrofal.

Unul dintre cele mai impresionante exemple din carte este al medicului Clifton Meador, care – în 1974 – i-a spus unui pacient pe nume Sam Londe că are cancer la esofag în ultimul stadiu, că prognosticul este foarte prost și că nu există șanse de vindecare.

La câteva săptămâni după diagnostic, Sam Londe a murit. La autopsie, însă, medicii au descoperit că celulele canceroase erau în stadiu incipient și că nu erau în niciun caz suficient de multe cât să îl ucidă. ,,Pacientul murise CU cancer, nu DE cancer“, explică Lissa Rankin.

Vestea primită căzuse ca un fulger asupra lui, aruncând în haos toate celelalte procese interne ale organismului.

Încet-încet, organele începuseră să cedeze la fel ca în cazul unui cancer în stadiu terminal. Dacă nu ar fi aflat diagnosticul și și-ar fi continuat viața obișnuită, ar fi murit probabil de cancer, dar la fel de bine ar fi putut să mai trăiască luni sau ani de zile.

La decenii distanță, doctorul Meador încă este urmărit de acel caz nefast, iar numeroasele cazuri similare din toată lumea au fost baza unor cercetări științifice elaborate despre mecanismele prin care medicii contribuie cu adevărat la vindecarea sau, dimpotrivă, la înrăutățirea situației pacientului.

Cea mai tristă concluzie: deși o considerăm doar o expresie fără sens, în realitate chiar se poate ,,muri de frică“. La propriu.

Firește, medicii au pacienți pe bandă rulantă, au propriile lor probleme, griji și neîmpliniri, sunt uneori grăbiți, alteori blazați, de multe ori au pur și simplu o zi proastă. Sunt oameni și este utopic să ne imaginăm cum fiecare medic vine, te ia de mână și îți spune cuvinte blânde pentru a-ți alina durerea.

Ar fi frumos, dar nu mereu posibil. Ceea ce este posibil și realizabil, însă, și ceea ce propovăduiește Lissa Rankin, este un comportament orientat spre vindecare și alinare, nu unul de simplă diagnosticare și omologare a unei boli.

Nu ar consuma mai mult de două minute în plus în economia unei consultații și ar putea schimba viața – sau moartea – unor oameni.

Nu sunt genul de pacient care merge la medic și începe să-i spună ce diagnostic și-a pus singur de pe Google, dar experiențele din cei 32 de ani de viață m-au convins că, înainte de a merge la doctor, trebuie să-ți fii propriul doctor.

Să-ți asculți corpul, să monitorizezi simptomele, să vezi ce îți face rău și ce nu, să observi în ce momente se declanșează anumite simptome, să citești prospectele cu atenție, să faci legătura între stările pe care le ai. Un medic nu va avea niciodată timpul și răbdarea să-ți asculte tot istoricul medical, cel mai probabil te va întreba de domeniul său de expertiză.

De multe ori, nepunând în perspectivă starea ta cu restul corpului poți ajunge să-ți faci chiar mai rău.

Mi s-au prescris medicamente pe care nu aș fi putut să le iau, fiindcă m-ar fi afectat în alte părți pe care le știam slăbite și de care doctorul n-ar fi avut habar dacă nu i-aș fi spus chiar eu. Am căutat răspunsuri la dilemele sau nelămuriri din analizele mele de sânge și am refuzat să mă mulțumesc cu răspunsuri seci, de tipul ,,N-aveți ce face, așa sunteți dumneavoastră!“.

Abia după mulți ani am ajuns la un medic care mi-a interpretat analizele de sânge – perfecte, de altfel – și mi-a spus că, într-adevăr, coroborând mai multe valori diferite, existau indicatori ai unei probleme cronice. Nu una gravă, dar una care se cerea tratată într-un fel.

M-am simțit ciudat ca un medic să-mi confirme la 32 de ani diagnosticul pe care mi-l pusesem singură la 16 ani (în urma unor simptome observate concret), după ce alți colegi de-ai lui de breaslă mă trimiseseră acasă în toți acești ani, fie cu o bătaie pe umăr și un ,,N-aveți nimic“, fie cu o rețetă pentru un cu totul alt diagnostic.

În ciuda experiențelor negative, am și voi avea mereu încredere în medici. Mă voi duce la ei cu inima deschisă. Dar niciodată nu voi lăsa pe cineva, nici măcar un medic, să mă contrazică în legătură cu ceea ce îmi spune corpul meu. Iar pentru asta trebuie mai întâi să-l ascult și să-l înțeleg, cu toată capacitatea mea de înțelegere, la nivel de ne-specialist în medicină.

Am întâlnit mulți pesimiști care pozau drept ,,realiști“ și care se străduiau să mă convingă că optimismul este o stare superficială, un fel de pereche de ochelari roz care ascunde adevărurile lumii, și că nu este decât un mod de a te minți pe tine. Nimic mai greșit! Oficial, știința a dovedit nu doar că optimiștii au o putere de reacție mai bună în situații dramatice, ci și motivul pentru care se întâmplă acest lucru.

Pesimiștii, în schimb, nu doar se așteaptă la ce e mai rău, dar situațiile negative le confirmă convingerea că nu dețin controlul asupra propriei vieți și, în consecință, alunecarea pe o spirală negativă este rapidă și adesea ireversibilă.

Un exemplu interesant din carte este al unui azil de bolnavi în stadiu terminal, unde pacienții de la parter și cei de la primul etaj au fost supuși unui experiment. Tuturor le-a fost oferit un meniu cu ouă la micul dejun, cu seri tematice de scrabble și spectacole și cu seri de film.

Deosebirea a fost făcută astfel: cei de la parter aveau posibilitatea să aleagă dacă vor ouăle omletă sau ochiuri, dacă vor seară de film joia sau vinerea și dacă vor scrabble sâmbătă sau luni. Cei de la etaj aveau un program stabilit din start: omletă lunea, ochiuri marțea, seară de film joia, seară de scrabble vinerea.

Chiar dacă pare o diferență insesizabilă, testele făcute de medici pe ambele eșantioane de pacienți au relevat o prăpastie considerabilă între etajul unu și parter.

Cei de la parter, care aveau posibilitatea de a alege, chiar și în privința unor lucruri minime ținând de programul zilnic, erau considerabil mai veseli, mai tonici, cu sănătatea mai bună și prezentau o ameliorare vizibilă a simptomelor.

Faptul că – în vârtejul unei boli crunte – încă mai păstrau controlul asupra unei bucățele din viața lor reprezenta cea mai bună terapie pentru sufletul lor. Simpla întrebare ,,Omletă sau ochiuri?“ le schimba așteptările și, la scară mică, putea ajunge să le schimbe viața.

Nu întâmplător, unele boli vin în momente ale vieții noastre în care avem probleme de suflet sau în care gândirea negativă a obținut controlul asupra minții noastre. Există chiar o carte, scrisă de un psiholog pe nume Ruediger Dahlke, numită ,,Boala ca șansă“.

Oamenii care își revin după anumite boli își revin, implicit, și după perioade în care viața lor nu era exact cum trebuie, chiar dacă nu-și dădeau seama de asta. Tocmai de aceea, datoria noastră e să fim bine cu noi înșine în fiecare moment. Să fim liniștiți și împăcați cu sine sau, dacă nu suntem încă acolo, măcar să tindem către asta, să fim într-un proces activ de îndreptare CĂTRE acea stare.

Așa cum Dumnezeu ne-a dat liberul-arbitru, tot El – sau ceea ce unii oameni preferă să numească ,,natura“ – ne-a dat posibilitatea de a ne influența în bine sau în rău și sănătatea. Firește că efectul placebo are limitele sale și că, în momentul în care te decizi să mănânci cartofi prăjiți cu carne de porc dimineața la prânz și seara pentru tot restul vieții, nicio pastilă miraculoasă înghițită cu maximă convingere nu te va salva de un potențial infarct.

Mi-a rămas însă în minte una dintre afirmațiile Lissei Rankin, care e nespus de adevărată: toți ne naștem cu niște gene, cu un ADN pe care nu-l putem schimba. Fiecare dintre noi este predispus la anumite boli și are slăbiciuni și puncte nevralgice pe care alți oameni nu le au. Fiecare cu ale sale.

Nu putem schimba ADN-ul cu care am venit pe lume, dar putem folosi puterea nesfârșită a minților noastre pentru a controla modul în care acel ADN se manifestă. Prin stilul de viață și mai ales prin ceea ce gândim. S-a dovedit că doar 2% dintre bolile atribuite condiționării genetice – fibroză chistică, boala Huntington sau altele similare – sunt rezultatul unor gene defectuoase.

De asemenea, doar 5% dintre cazurile de cancer și de boală cardiacă sunt într-adevăr ereditare. Restul, după cum indică tot mai mult studiile științifice, pot fi explicate printr-un cumul de factori de mediu la care sunt expuse celulele, nutriție, schimbări hormonale, stare de spirit sau calitate a vieții. Nu suntem, așadar, strict victimele ADN-ului nostru. Nu atât de literal precum credem, cel puțin.

Firește, există componenta de destin, adesea nedreaptă, pe care nu avem cum să o controlăm. Se pot întâmpla lucruri îngrozitoare asupra cărora nu avem controlul și nici explicațiile necesare. Totuși, de modul în care alegem să trăim și de ceea ce așteptăm (sau nu) să ni se întâmple în viitorul apropiat depinde calitatea vieții pe care o trăim. Atâta câtă este.