Unul dintre cuvintele preferate ale secolului nostru, pe lângă hipster sau influencer, este ,,disruptor”.

Om care dă de pământ cu tot ce înseamnă reguli, cutume, cu vechea ordine a lucrurilor. Un fel de creator de nou.

E un cuvânt pe care l-am auzit folosit în raport cu multe persoane, dar abia după întâlnirea cu Bibi van der Velden l-am înțeles cu adevărat. Bibi fiind, oficial, primul disruptor pe care l-am cunoscut în carne și oase.

 

Bibi este olandeză, este sculptor la bază, iar bijuteriile ei sunt cu adevărat mici sculpturi elaborate, ieșite din mixarea aurului cu diamante, cu pietre semiprețioase, cu ouă de struț, aripi de scarabeu, perle de Tahiti sau coarne de mamut de acum 40.000 de ani.

Nu, serios, chiar asta folosește.

Totul trebuie să fie sustenabil, aurul este fair trade, iar pietrele vin din mine pe care le vizitează personal înainte de a colabora cu ele, ca să se asigure că nu au condiții inumane de lucru.

Suprafața inelelor este asemănătoare scoarței de copac și cele mai multe se desfac în două piese, care pot fi purtate împreună sau separat, colierele au personaje ascunse, sculptate în dantelăria lor, iar Bibi a reinterpretat chiar și pandantivele clasice cu inițiala numelui, înlocuind literele latine cu sculpturi din limbajul semnelor.

Exemplu de inel care se ,,desface” în două inele:

Totul, absolut totul la Bibi este o poveste, de la jacheta în care a venit îmbrăcată la întâlnirea noastră – o creație proprie unicat, făcută din broderii vechi reciclate și reintepretate de ea – până la povestea ei de dragoste sau la casa în care locuiește, o fostă școală olandeză în care sala de sport a fost transformată în sufragerie, dar a păstrat spalierele și sforile, care constituie acum deliciul celor doi copii ai familiei.

 

Pe soțul ei, Thomas, l-a cunoscut la un festival în care fiecare trebuia să se costumeze în ceva inedit. Ea avea un păun imens pe umăr, iar Thomas se deghizase în zebră.

,,A fost dragoste la prima vedere”, râde Bibi. Acum au doi copii, o fetiță de patru ani și jumătate și un băiat de un an și jumătate, pe care vor să-i crească în spiritul… posibilităților.

,,Nu ne străduim cu nimic, tot ce facem este să le creăm copiilor un mediu în care să fie înconjurați de lucruri frumoase”, explică ea.

,,La noi în casă totul e posibil”. Inspirația lui Bibi vine din propria copilărie care, îmi povestește cu înflăcărare, a fost mai mult despre magie decât despre orice altceva.

,,De Crăciun, eu și părinții mei aveam în fiecare an altă temă și toată familia o punea în practică”. Temele puteau varia de la a reconstitui o pădure de 50 de brăduți în ghiveci în mijlocul sufrageriei până la pictarea casei integral în alb. Fără limite.

,,Vreau să le dau copiilor mei acel sentiment de libertate pe care l-am avut eu, de a căuta lucruri, de a crea lucruri. Cred mult în disciplină și organizare, dar vreau să crească cu sentimentul că viața nu e numai despre asta și că pot face absolut orice le trece prin minte”. 

De Crăciun, vor pleca trei luni, toți patru, în Australia și Noua Zeelandă, cu rulota. Tot un fel de temă: să te pierzi în natură fără niciun plan. ,,Când muncești în ritmul în care muncim noi în zilele noastre, e bine să te distanțezi de viața de zi cu zi, să pui ceva spațiu între tine și existența ta zilnică”.

Bibi poartă mereu la gât verigheta tatălui ei, dar și un inel vintage primit de la mama ei la nașterea fiicei sale.

,,Există bijuterii făcute să fie purtate ca o a doua piele și altele cu care te joci și explorezi”, zâmbește ea.

Când vede o anumită femeie intrând într-un magazin în care se vând creațiile ei, Bibi știe din prima ce i se potrivește și ce ar putea s-o surprindă sau s-o scoată din zona ei de confort. E o intuiție exersată de-a lungul timpului.

,,Bijuteriile nu sunt doar podoabe, sunt niște repere în viața ta”, crede ea. ,,Îmi place cum se transformă o femeie purtând o anumită bijuterie, fiindcă fiecare piesă lasă liberă o anumită emoție dinăuntrul nostru”.

FINE SOCIETY: Bibi, cea mai veche amintire a ta e despre piatră proaspăt-tăiată…

BIBI: Așa este. Mama mea e sculptor, iar când eram foarte mică petreceam mult timp în atelierul ei și îi lustruiam sculpturile, pipăiam acele forme organice… Am fost foarte norocoasă că am știut de mică exact ce vreau să fac în viață.

Okay, pe parcurs a apărut și bijuteria în calea mea, s-au mai deschis și alte drumuri, dar în esență ceea ce fac a fost mereu ceea ce sunt. Munca mea vine din mine, e semnul de egalitate între noi.

Spun că sunt norocoasă fiindcă în lumea în care trăim în prezent sunt atâtea opțiuni care te paralizează într-un fel. Ai putea să faci și asta, și asta, și asta…

De exemplu, uneori când călătoresc îmi iau la mine tot felul de acuarele, caiete, agende, în ideea că o să fac și desene, să proiectez și niște bijuterii și tot așa.

Și, ironic, cele mai multe creații nu le fac în acele călătorii.

Ajung să creez mai multe atunci când plec trei zile undeva și iau cu mine doar un carnețel.

E vorba tot de opțiuni: prea mult nu e întotdeauna mai bun și uneori să-ți trasezi singur niște limite poate fi o binecuvântare pentru creativitatea ta. Te canalizează înspre ceva. Simplifică lucrurile.

Disciplina și creativitatea merg mână-n mână? Ai un program care să armonizeze un pic toate elementele diferite din care e compusă viața ta?

Da, viața mea e o jonglerie continuă.

Am activitatea mea ca bijutier, acum am și proiectul Auverture (o platformă online pentru tinerii designeri contemporani de bijuterii fine n. red), amândouă sunt, în esență, și niște afaceri, așa că trebuie să mă ocup și de partea de business.

De curând mi-am separat studiourile, atelierul de sculptură de atelierul de bijuterie. Sculptez o zi pe săptămână, uneori două, și având un loc separat doar pentru asta pot să mă pierd în munca mea fără să mă deranjeze nimeni.

Aș vrea să pot desena câteva ore zilnic, dar cu partea asta e mai greu.

Când sunt la atelierul de bijuterie, cu echipa mea, la 5 minute cineva mă strigă.

De asta călătoriile în Thailanda, locul în care realizez unele dintre piesele mele, sunt atât de minunate și de reconfortante: e un timp doar pentru mine, un timp în afara timpului. Când Olanda abia se trezește, eu am deja aproape o zi de muncă finalizată acolo.

Deci da, ca să-ți răspund la întrebare, îți trebuie multă disciplină ca să reușești.

Când am început să studiez arta, eram foarte îngrijorată, fiindcă aveam acea idee a artistului singuratic, în turnul lui de fildeș.

Și m-am gândit atunci, studentă fiind, dacă voi avea atâta disciplină încât să stau într-un studio și să îmi impun singură un program de creație.

N-a fost cazul, fiindcă iubesc atât de mult ceea ce fac încât mi-e greu să apăs pe butonul de OFF și să trag o linie de demarcație. Aș crea tot timpul. Dar am o familie, așa că încerc să păstrez echilibrul în tot ceea ce fac.

Cum simți că s-a schimbat în zilele noastre acea concepție a artistului în turnul lui de fildeș?

S-a schimbat în sensul că poți să fii orice. Un artist în ziua de azi nu trebuie să fie doar pictor, doar sculptor, să nu se închidă singur într-un pătrățel.

Există designeri grafici care pictează și pictori care experimentează cu mâncare… poți să fii liber să fii cine vrei tu să fii. Olanda e puțin mai conservatoare ca gândire și acolo oamenii încă te  mai întreabă ,,Dar tu ce ești? Sculptor, designer?”.

Cui îi pasă, de fapt? Poți să fii ce vrei.

Eu aș putea crea orice, ador să mă implic în proiecte inedite. Mi-ar plăcea să-mi propună cineva să desenez o mașină, de exemplu, ar fi grozav.

În proiectul Auverture avem tot felul de oameni creativi: Lydia Courteille e om de știință și a început să creeze bijuterii, Fernando Jorge a fost mai întâi desenator înainte să se apuce de creat bijuterie. Trebuie să experimentezi, să-ți dai voie să te joci cu simțul tău creativ.

Oamenii zilelor noastre încearcă să treacă granițele mediului lor și asta încerc și eu să fac cu bijuteria.

Bijuteria fină, fine jewelry, a fost foarte conservatoare vreme de mult timp. Piesele de fine jewelry erau foarte clasice și, oricât de frumoase ar fi fost, eu găseam asta un pic plictisitor.

Acum 10 ani exista o demarcație clară: aveai costume jewelry, bijuteriile-fantezie, care erau distractive și neconvenționale, dar din materiale neprețioase, și aveai fine jewelry, care era despre materiale scumpe, dar mereu conservatoare.

Mi-am dorit să fac aceste două lumi să se întâlnească la mijlocul drumului.

Pe de altă parte, oamenii care fac lucruri cu adevărat remarcabile își gândesc creațiile în detaliu, e o sumă de elemente bine-alese, care compun o poveste nouă. Nu cred în a face ceva diferit doar de dragul de a fi diferit, de a șoca.

Crezi că și copiii tăi vor avea din atelierul tău amintiri similare celor pe care le ai tu din atelierul mamei tale?

Cred că da. Fiica mea sigur va face ceva artistic, pentru că e foarte expresivă, își compune cântece, joacă scene, ne exasperează uneori (râde).

Fiul meu e introvertit, dar iubește bijuteriile, într-un mod atât de amuzant. În olandeză avem un cuvânt care înseamnă ,,frumos”: ,,mooi”. Pentru el totul e ,,mooi”. Pune mâna, pipăie, simte.

Știi cum sunt copiii mici care te trag de cercei, de coliere? El niciodată n-a făcut asta, mereu pune mâna pe bijuterie, mângâie materialul cu atenție și exclamă apoi ,,mooi”. E absolut delicios.

Și e reconfortant să văd lumea prin ochii lui, fiindcă e la vârsta la care toate lucrurile mărunte i se par vrăjite și îl uimesc.

Și noi, adulții, știm că o floare e frumoasă, dar suntem puțin blazați. Când vezi cât de încântat e el să o privească, îți dai seama cât de grozavă este de fapt lumea.

Acest simț al combinării hainelor, bijuteriilor, al construcției unei imagini, l-ai avut mereu sau l-ai distilat în timp?

Amuzant sau nu, fiica mea de 4 ani și jumătate e foarte autocratică și anarhistă, exact cum eram eu cândva.

Spune mereu ,,Fac singură”, ,,Fac singură”. Vrea să decidă ea. Îmi place la nebunie, fiindcă e libertatea ei și asta îi dezvoltă personalitatea, așa se va găsi pe ea însăși. Dar uneori chiar nu vrei să ieși din casă cu un omuleț în colanți mov, jachetă verde și bluză roz. (râde)

Eu de la 13 ani am avut un stil foarte limpede și experimental, am testat de toate, inclusiv jachete vechi de armată purtate cu colanți din blană.

Ce port acum e aproape cuminte, prin comparație. Cred că mi-am găsit semnătura și iubesc contrastele, lucrurile neașteptate.

Caut materiale vechi și le croiesc, le cos, le dau un aer funky și le transform în piese moderne. Iau broderii de pe chimonouri vechi, refolosesc mătase englezească veche…

Dacă tot crezi că un artist poate face orice, te-ar tenta o colecție de modă cândva?

Eu fac aceste jachete unicat, asemeni celei pe care o port acum, și unele le vând. Nu mă văd făcând un brand de modă în adevăratul sens al cuvântului fiindcă nu îmi place lumea modei așa cum e ea în prezent.

Noi suntem o companie sustenabilă, facem lucruri durabile, colecțiile noastre durează 4-5 ani, timp în care mai adăugăm câte o piesă, mai scoatem câte o piesă.

Lumea modei e foarte tranzitorie: imediat cum apare ceva nou, colecțiile vechi sunt considerate brusc fără valoare, ca și cum n-ar mai reprezenta nimic.

E atâta risipă și, chiar dacă știu că e un termen foarte la modă, eu cred din tot sufletul în slow life și în sustenabilitate. Pentru mine nu e doar un termen pe care-l arunc în conversație.

Crezi că social media a contribuit la creșterea creativității prin faptul că oamenii au acces unii la munca altora și practic suntem toți o sumă de referințe și influențe?

E o observație foarte interesantă. Așa este. Până nu demult, eram educați în ideea că artistul trebuie să stea și să aștepte inspirația.

Acum, inspirația este un flow continuu și poate veni din cel mai neașteptat loc. O parte dintre piese le produc în Thailanda și când sunt acolo creez 24 de ore din 24, îmi vin în minte idei, apoi mă gândesc cum pot să fac partea tehnică și să le transpun în realitate.

Îmi place gândul ăsta, că orice poate fi începutul a ceva nou. Te face curios și adaugă o nouă dimensiune lucrurilor: probabilitatea de a te inspira. Te face prezent și conștient de multe lucruri.

Pe de altă parte, pericolul este că nu dai niciodată ,,log off”. Ești mereu conectat.

Eu una sunt o persoană de noapte, de la zece seara îmi vin toate ideile și mi-e greu să nu mă trezesc noaptea și să întind mâna după caietul de notițe. Dar e și o chestiune de adrenalină, asta mă hrănește.

Ca oameni ai secolului nostru, artiști sau nu, suntem cu butonul ON apăsat 24 de ore din 24, șapte zile din șapte. Suntem niște mamifere schimbate, evoluate în domeniul conectivității, cu tot binele și răul care derivă din asta.