Despre tot ce-i fin și fain

Ferestrele din imaginația mea: cum m-a învățat privitul pe geam să fiu creativă

By 13 noiembrie, 2018Emotions
read time 10 min
 
13 noiembrie, 2018

Ferestrele din imaginația mea: cum m-a învățat privitul pe geam să fiu creativă

Unul dintre hobby-urile mele este să fotografiez ferestre cu modele inedite. Am o colecție vastă din toată lumea, dar până de curând nu m-am gândit de unde vine fascinația mea pentru ele. Răspunsul se află hăt-departe, într-o iarnă geroasă de acum 30 de ani.

by

Când mă plimb printr-un oraș nou, primul lucru care-mi sare în ochi sunt ferestrele. Am o pasiune pentru ele, deși poate e un cuvânt prea mare pentru ceva atât de… funcțional. Și totuși, iubesc să le fotografiez și să le analizez dantelăriile, feroneria și toate detaliile pe care nimeni altcineva nu le bagă de seamă. Deloc întâmplător, pentru mine casa ideală este una cu multe ferestre prin care să privesc lumea.

 

Când cei de la VEKA m-au provocat să spun o poveste care începe cu o fereastră, am spus „DA” pe loc fiindcă în mintea mea a început să se deruleze un film vechi, pe care aproape că nu-l mai țineam minte. Un „film” despre prima poveste pe care am trăit-o într-o fereastră și din care, îmi dau seama acum, au pornit și toate celelalte. E o poveste care a rămas încremenită într-o iarnă geroasă, de acum 30 de ani.

 

Am fost mereu un copil sensibil, care răcea ușor și ajungea să stea acasă destul de des, consemnat cu siropuri și pufuri care să-l facă bine. Locuiam cu părinții mei și cu mamaie, bunica din partea mamei, care reușea să se joace cu mine până la un punct dar, dincolo de el, la fel ca părinții mei, începea să mă trateze ca pe un mic adult. Un lucru pentru care am fost recunoscătoare mereu, fiindcă m-a făcut mai matură și mai perspicace relativ rapid în viață.

 

Unul dintre „jocurile” mele preferate cu mamaie se derula în fereastra camerei ei, în apartamentul nostru micuț din Tineretului. Am copilărit pe o stradă liniștită, cu două blocuri „în oglindă”, ambele cu câte 10 etaje și cu câte o grădină minusculă în față. Eu stăteam la etajul al doilea al unuia dintre blocuri, iar în iernile geroase în care eram consemnată în casă pe motive de răceală, mamaie mă lua în fiecare după-amiază la geam… la povești. În fond, ce altceva puteai face cu un copil de cinci ani care n-are voie să iasă la joacă?

 

Mai întâi, așeza o pătură pe calorifer, pe care mă așeza pe mine. Și, punându-se cu coatele pe pervaz, începeam amândouă să privim și să ne imaginăm viețile celor de la ferestrele de vizavi. Unele dintre ele, foarte puține, erau reale, fiindcă mamaie mai știa pe unul sau pe altul, fiind o fire vorbăreață și sociabilă, celelalte erau reale cu o poveste suplimentară croșetată în jurul lor, iar altele, realizez acum, erau complet inventate. Mie, însă, îmi aprindeau imaginația în egală măsură.

 

La parter stătea o familie cu gemeni, ambii jucători de șah de performanță. La etajul întâi stătea un sportiv care călătorea mult în afara țării: ne dădeam seama, nu râdeți, după prosoapele colorate și pufoase pe care le atârna pe sfoară și care, la vremea respectivă, în anii 80, reprezentau un lux absolut, explicabil doar prin accesul la ceva comori occidentale. 

 

La doi stătea un domn pe care-l cunoșteam și care, se vedea prin geam, avea o bibliotecă frumoasă, pe care o priveam cu admirație. La trei stătea o familie care ne amuza la fiecare Crăciun, atârnându-și cârnații la uscat pe sfoară. A continuat cu acest obicei până când m-am mutat de acolo, pe la 20 de ani. 

 

Imaginea balconului cu pricina devenise deja un element vestitor al Crăciunului, la fel ca luminițele de pe străzi și brăduții decorativi din magazine. Când vedeai că apar primele șiraguri de cârnați pe sfoara domnului de la trei, îți dădeai seama că se apropie sărbătorile de iarnă. Într-unul dintre ani, de Revelion, a răsărit în același balcon minuscul și un grătar pe care proprietarul a pus la încins o parte din acei cârnați.

 

Privind pe geam la desfrâul culinar de pe balcon, eram deja suficient de mare cât să fac altfel de asocieri și râdeam gândindu-mă cât de cinematografic este întreg cadrul. Un regizor s-ar fi simțit fericit să poată privi pe fereastra mea în acel moment. Și nu, n-am privit niciodată în batjocură demersurile domnului de la trei, doar m-am amuzat, fiindcă era un soi de solidaritate între vecini, chiar și între cei care doar se priveau din fereastră în fereastră.

 

Și acum, dacă închid ochii și vizualizez blocul pe care l-am privit pe geam toată copilăria mea, îmi aduc aminte aievea fiecare poveste. Fiecare „intrigă” pe care mamaie o crea în jurul fiecărei ferestre, deși – realizez acum – o făcea doar ca să-mi umple mie timpul ce părea infinit, așa cum pare el în copilărie.

 

Și, atunci când poveștile de la fereastră se terminau, priveam oamenii pe stradă și ne imaginam unde se duc și cine sunt. Doamna cu palton negru e o profesoară care tocmai și-a terminat de predat orele de geografie, la școală, a dat o teză copiilor și acum merge spre apartamentul ei, cu un buchet de crizanteme în mână. Domnul care are două vafe în mână se duce acasă, la copiii lui, un băiat și o fată, probabil de vârsta mea. Doamna cu umbrelă verde are o rochie pe care am văzut-o în vitrină la Romarta și probabil i-a cumpărat-o soțul cadou de Crăciun.

 

Toate astea par mărunțișuri, dar pentru mine sunt unele dintre cele mai vii amintiri din copilărie. Îmi dau seama tot acum, ele mi-au dezvoltat și stimulat imaginația în mod instinctiv, fiindcă la un moment dat croisem în mintea mea scenarii clare despre viețile oamenilor de vizavi. Niște mici filme care, dincolo de stimularea imaginației, nășteau o complicitate aparte între mine și mamaie. Eram doi „regizori” care povesteau împreună și își alimentau împreună scenariile. 

 

Realizez acum, ar fi fost mult mai simplu pentru mamaie să se joace cu mine cu un cerc sau un animăluț de pluș, dar ea se simțea mai confortabil povestind în rama unei ferestre. Alimentându-mi imaginația altfel decât cu două mașinuțe și trei păpuși pe covorul din sufragerie. Îi voi fi mereu recunoscătoare pentru asta.

 

La mulți ani distanță, când am văzut „Fereastra din spate” a lui Hitchcock – filmul despre un bărbat imobilizat în scaun cu rotile care nu face decât să privească curtea din față pe geam și ajunge să investigheze și să demaște o crimă – am zâmbit în semn de recunoaștere. E atât de simplu să-ți imaginezi lucruri atunci când privești pe geam. E un exercițiu de mindfulness, de fantezie și de spirit de detectiv în același timp.

 

Deloc întâmplător, de câte ori plec undeva în lume îmi aleg o cameră cu vedere cât mai spectaculoasă. Iubesc să privesc pe geam locuri frumoase, care mă fac să visez și să-mi imaginez lucruri. Rareori îmi mai creionez scenarii cap-coadă, dar mi s-a întâmplat să mă fure somnul chircită pe un pervaz, privind domul din Koln sau domul din Milano, admirând lacul Maggiore din Italia sau uitându-mă cum trec mașinile prin fața Harrods-ului londonez.

 Când dau de o fereastră frumoasă, nu mă mai dau dusă, fiindcă aștept „filmul” care se derulează în fața mea. Îl privesc, îl sorb cu nesaț și mă las inspirată de el. Nu știi niciodată ce te așteaptă când te afli în fața ferestrei potrivite.

Toate #PoveștileLaFereastră precum cea de mai sus vor fi colectate pe pagina VEKA România și le puteți găsi AICI.