Despre tot ce-i fin și fain

Filmul ELVIS: spectacolul fantastic și sfâșietor al vieții lui Elvis Presley

By 11 august, 2022Culture
read time 8 min
 
11 august, 2022

Filmul ELVIS: spectacolul fantastic și sfâșietor al vieții lui Elvis Presley

Nu există regizor mai potrivit decât Baz Luhrmann pentru face film din spectacolul vieții lui Elvis Presley și nici poveste care să merite mai mult să fie văzută pe ecran mare. Despre un film care m-a făcut simultan să plâng și să dansez în scaunul de cinema.

by

Dacă îți place muzica lui Elvis Presley, vei adora acest film.

 

Dacă nu-ți place muzica lui Elvis, după acest film va începe să-ți placă, fiindcă o vei înțelege la un alt nivel, după cele două ore și jumătate în sala de cinema, cufundat în lumea celui mai bine-vândut artist solo din toate timpurile și în atmosfera din America anilor 50-70.

 

Elvis al lui Baz Luhrmann este un film fabulos, din toate punctele de vedere: ca realizare regizorală, ca imagine, ca soundtrack și ca prestație actoricească. Și, tocmai de asta, este exact genul de film pe care trebuie să-l vezi la cinema ca să-l poți „trăi” pe deplin.

 

Fiind semnat de același regizor care a mai creat „Moulin Rouge”, ”Australia”, „Romeo+Juliet” sau „The Great Gatsby”, este un film-spectacol, fiindcă Luhrmann este un showman desăvârșit.

 

MARELE ECRAN AMPLIFICĂ TOTUL

 

Filmele lui Baz Luhrmann sunt făcute pentru ecranul mare, de cinematograf, pentru sunetul surround și pentru întunericul sălii de cinema care nu te lasă să te concentrezi pe nimic altceva decât pe povestea care se derulează în fața ochilor tăi.

 

 

În ”Elvis”, mai mult decât în alte filme, totul se succede cu viteză amețitoare, iar montajul seamănă pe alocuri cu ritmul filmulețelor de Tik-Tok, care nu te lasă nici să clipești.

Are o energie atât de palpabilă și de copleșitoare încât în multe momente te face să vrei să te ridici de pe scaun și să dansezi. Eu, recunosc, am bătut din tălpi la unele scene, fără nici cea mai mică rușine.

 

Deși am văzut filmul la ultima proiecție de noapte de la cinema și am ieșit mult după miezul nopții, aveam atât de multă energie după el încât aș fi dansat pe holurile cinematografului.

 

În mașină, primul lucru pe care l-am făcut a fost să conectez pe telefon Elvis Presley 30 #NO1 Hits și să-l ascult până acasă, pentru a-mi consuma această energie.

 

Scriu toate astea despre un film care m-a făcut să plâng la două dintre scene și m-a lăsat cu un nod în gât care persistă la două zile după vizionare.

 

Un paradox? Nu, doar că emoția și spectacolul nu au conviețuit niciodată mai armonios decât în filmul lui Luhrmann.

 

POVESTEA, PE SCURT

 

ELVIS nu este o biografie clasică și inclusiv alegerea povestitorului este una neconvențională.

 

Naratorul imaginar din „Elvis” este colonelul Tom Parker (interpretat de Tom Hanks) impresarul lui Elvis Presley și omul acuzat că l-a distrus profesional pe superstar, ducându-l până la moarte.

 

Parker a fost cel care l-a obligat pe Elvis să lucreze fără oprire, legându-l în contracte cu hotelul International din Las Vegas; el l-a găsit pe Dr.Nick, pseudo-medicul care i-a administrat cantități enorme de calmante și somnifere în ultimii ani de viață, și tot el este cel care l-a manipulat să renunțe la turnee internaționale și la ambiții profesionale în favoarea unor proiecte mediocre, dar profitabile.

 

Tom Parker este un Mefisto contemporan. Aceasta este senzația pe care o ai pe tot parcursul filmului, pe măsură ce el explică, în vocea lui Hanks, modul în care l-a dirijat și l-a manipulat pe Elvis în momentele-cheie ale vieții lui.

 

 

Elocventă este scena în care, prezentându-i mărunțișurile inscripționate cu numele lui, precum căni, pernuțe, ursuleți și alte lucruri ieftine și aducătoare de bani, Parker îi arată lui Elvis o insignă cu „I HATE ELVIS”, pe lângă cea cu „I LOVE ELVIS”.

La mirarea superstarului, Parker răspunde realmente mefistofelic, cu discursul unui comerciant absolut: „Normal! Vor fi și oameni care o să te urască, dar ce valoare are ura asta dacă e pe gratis?”.

 

Tom Parker se prezintă, din start, ca un „snowman” – noțiune care, în argou, denumește un escroc fermecător.

 

Genul de om care reușește „să te facă să-ți placă lucruri care știi că nu ar trebui să-ți placă”, pentru a face bani de pe urma ta (sau „Snow”, așa cum spune Parker, un fel de „lovele” în argou).

 

Elvis este, în America segregată rasial a anilor ’50, acest gen de plăcere vinovată și aducătoare de bani: un băiat alb care cântă muzica oamenilor de culoare și care combină ritmurile Country cu R&B-ul „interzis” – mișcându-se provocator pe scenă.

 

 

Tom Parker îl vede pe Elvis ca pe produsul suprem de oferit maselor și îl oferă acestora cu o lăcomie care crește distructiv pe parcursul carierei superstarului.

 

Elvis este fantastic interpretat de Austin Butler, care reușește nu doar o asemănare uimitoare cu Presley, ci transmite și emoția lui și trezește o sfâșietoare tristețe.

 

 

Luhrmann împachetează drama vieții lui Elvis într-o explicație care poate fi aplicată multor vieți celebre, încheiate tragic: Elvis se hrănea cu iubirea oamenilor, cu efectul pe care îl avea asupra publicului. Singurul loc în care era realmente fericit era scena.

 

Tocmai de asta, când luminile scenei se stingeau, între un spectacol și altul, avea nevoie să-și umple golul interior cu ceva. Cu băutură, cu droguri sau cu diferite medicamente care să-l țină pe linia de plutire.

 

 

Nu există niciun fel de scenă explicită de beție sau de injectare a respectivelor substanțe în film, e o peliculă foarte „curată și cuminte” din acest punct de vedere, prin urmare este un film pe care l-aș recomanda și familiilor cu copii adolescenți. E o lecție incredibilă de viață!

Foto: ELVIS The Movie