De la bun început, trebuie să mărturisesc că sunt un fel de fană a lui Meghan și a lui Harry.

 

Spun „un fel de”, pentru că afecțiunea mea pentru ei s-a nuanțat puțin în ultimii doi ani.

 

În momentul în care cei doi s-au logodit, mi-a plăcut atât de mult dinamica lor, stilul relaxat al lui Meghan, felul în care se priveau, într-un cuvânt TOTUL, încât cuplul Meghan-Harry rămâne, probabil, singurul meu „crush adolescentin” produs la o vârstă adultă.

 

Dincolo de faptul că erau drăguți, îndrăgostiți, potriviți, i-am admirat pentru felul în care au reușit să revoluționeze o instituție seculară, aducând un suflu nou și un soi de relaxare și modernism care îi lipsea.

 

Aveau chimie, charismă, șarm, puterea incredibilă de a-i emoționa pe oameni. Păreau că au totul.

 

Poate tocmai de asta, momentul în care afecțiunea mea pentru ei a început să se „răcească” puțin a fost cel în care și-au anunțat, abrupt, ieșirea din familia regală.

 

Mi s-a părut, la momentul respectiv, că gestul doar confirmă tot răul pe care se străduiseră din răsputeri să-l contracareze în ultimii ani.

 

Toate cronicile negative, toate „bârfele” despre cum Meghan caută doar celebritatea și toate opiniile celor care spuneau, răspicat, că ei își doresc mai mult să-și monetizeze statutul regal decât să schimbe lumea.

 

Adevărul, cu siguranță, este undeva la mijloc, neștiut de noi, cei de pe margine, de aceea nici nu mă voi lansa în vreo analiză a acțiunilor lor.

 

Nu sunt „analist de vieți”, ei și-au făcut alegerile și, chiar dacă încă îmi pare nespus de rău că au plecat din „Firmă” (cum e botezată Familia Regală de către presă), în continuare îi urmăresc și îmi place mult de ei.

 

Nu mai e chiar crush adolescentin, dar îmi sunt dragi într-un fel în care, de la Lady Di încoace, nu mi-a mai fost nimeni din familia regală britanică.

 

Prin urmare, nu aveam cum să nu cumpăr cartea „Finding Freedom”, prima cronică a iubirii și a plecării lor din Familia Regală, anunțată și așteptată de atâta timp.

 

De fapt am pre-comandat-o, iar când a venit ziua cea mare m-am apucat de ea cu mare speranță.

 

Doar că, din păcate, cartea în sine este o dezamăgire.

 

De fapt, indiferent dacă îi iubești din toată inima pe Harry și Meghan sau îți sunt cei mai antipatici oameni din lume, cartea tot o dezamăgire este.

 

De ce?

 

Am încercat să grupez, în cele ce urmează, argumentele care m-au făcut pe mine să o consider o dezamăgire, urmate de ceea ce mi-a plăcut totuși la cartea lui Omid Scobie și a lui Carolyn Durand.

 

CE NU MI-A PLĂCUT?

 

FAPTUL CĂ E SCRISĂ… NEFIRESC

 

În primul rând, pentru că este foarte, foarte, FOARTE prost-scrisă.

 

Deși autorii sunt amândoi jurnaliști cu un CV remarcabil și au capacitatea de a scrie BINE – anumite pasaje din carte indică spre faptul că potențialul există – per total cartea este o telenovelă, cu scriitura aferentă unei telenovele.

 

Vă dau doar câteva exemple:

 

”Harry este un om greu de impresionat, dar aproape că a înghețat în picioare când a intrat în încăpere și a văzut-o pe Meghan. Știa deja că e frumoasă, dar în persoană era chiar mai răvășitoare. ”Wow”, urma să-i mărturisească unui prieten. „Cea mai frumoasă femeie pe care am văzut-o în viața mea”.

 

„Capacitatea și dorința lui Meghan de a-i ajuta pe alții și în același timp de a excela la învățătură i-a făcut pe mulți să o considere falsă. Colegii ei de școală considerau că nimeni nu poate fi atât de PERFECT cum este Meghan”

 

„Nu a existat niciun fel de presiune ca Meghan să lucreze în ultimele luni de sarcină, dar nu a putut sta deoparte. Ca să o ții pe loc pe SUPER MEG, așa cum a poreclit-o o prietenă, e nevoie de mult mai mult decât atât”.

 

Genul ACESTA de scriitură abundă pe parcursul cărții.

 

Chiar dacă sunt convinsă că între Harry și Meghan a existat un coup de foudre incandescent și că Meghan este realmente un om cu o disciplină a muncii remarcabilă, felul în care povestea este frazată face totul să semene cu un roman de Sandra Brown, dintre cele care circulau la începutul anilor 90, cu titluri de genul „Dragoste fierbinte” sau „Pasiune fără limite”.

 

FAPTUL CĂ SUBIECTUL ESTE TRATAT UNIDIMENSIONAL

 

Ca un cititor avid de memorii, biografii și autobiografii, mi-au trecut prin mână și multe cărți foarte proaste din acest registru.

 

Totuși, chiar și cele mai slabe ca scriitură încercau să păstreze un echilibru în prezentarea personajului. 

 

Era mereu un fel de penumbră, o pendulare firească între lucrurile bune și latura „întunecată” pe care fiecare om, chiar și cel mai bun și altruist, o posedă.

 

În cazul „Finding Freedom”, acest echilibru lipsește și nu am asemuit cartea cu o telenovelă în mod întâmplător.

 

Deși distractive, serialele tip telenovelă descriu lumea în alb și negru: cei răi sunt NUMAI răi, cei buni sunt NUMAI buni. 

 

Nu există nuanțe și, odată ce s-a decis că un anumit personaj e „băiatul bun”, el nu poate să pună un picior greșit stânga sau dreapta. E perfect, de la primul până la ultimul episod.

 

Exact, dar exact așa este această carte.

 

De la primele pagini, Meghan și Harry sunt prezentați în niște nuanțe atât de idealizate și fără cusur încât de la un punct ai impresia că toată cartea e o pledoarie pentru sanctificarea lor. 

 

Toate acțiunile lor, toate gândurile lor, totul are legătură cu binele umanității și cu dorința de a face din lume un loc mai primitor. De multe ori chiar cu aceste cuvinte. 

 

Ei nu se enervează, nu au simpatii sau antipatii, nu comit gafe, nu dau rateuri, nu, nu… Întotdeauna ei au cele mai nobile și altruiste intenții, iar cei din jur nu fac decât să le răstălmăcească.

 

Nu știu dacă intenția autorilor a fost să-i prezinte așa, dar asta reiese, pentru că în niciun paragraf din cele 600 de pagini ale cărții nu apare, măcar o singură dată, un „Harry a greșit când a zis cutare lucru” sau „Meghan a avut o atitudine nepotrivită în contextul cutare”.

 

De fiecare dată ei sunt impecabili și perfecți, iar restul lumii, de la curtieri până la Regină, tot restul lumii are o problemă cu ei.

 

Spre exemplu, cartea împinge inclusiv ideea potrivit căreia Meghan plănuia, încă dinainte să-l cunoască pe Harry, să renunțe la actorie pentru a se putea dedica unei vocații mai „încărcate de semnificație”, fiindcă toată viața își dorise doar să „facă bine”.

 

Pe de altă parte, fratele William și soția Kate sunt prezentați, aproape în toate paragrafele în care apar, într-o lumină strict negativă, cu atât mai evidentă dacă o punem în oglindă cu pasajele roz-bonbon despre ducii de Sussex.

 

Se scrie negru pe alb că William a fost snob în privința lui Meghan (pentru că i-a atras atenția fratelui său să nu se grăbească în relația cu „această fată”), că ducesa Kate nu a făcut eforturi să o ajute pe Meghan cu nimic (ideea asta se reia de cel puțin zece ori în carte, în feluri diferite), că la ultimul lor angajament public Meghan și Harry au fost evitați și sfidați de către William și Kate, ba chiar se ajunge la matematici concrete, de tipul „ducii de Cambridge i-au vizitat doar de patru ori în opt săptămâni, după nașterea lui Archie”.

 

Practic, dacă la Meghan și Harry totul este descris în nuanțe de auto-sacrificiu, dedicare și iubire necondiționată față de toți cei din jur, William și Kate nu reușesc să facă nimic bine, în toată cartea.

 

Deși, repet, eu îi plac mult mai mult pe Meghan și Harry decât pe William și Kate, o asemenea prezentare nu face niciun bine cuplului ”H&M”.

 

Nu face decât să dea apă la moară criticilor care îi consideră pe cei doi un cuplu fals și fățarnic și să dea și mai multă muniție tabloidelor și bârfitorilor.

 

Prin urmare, deși elogioasă, după părerea mea cartea le face mai mult rău celor doi.

 

FAPTUL CĂ NU ADUCE NIMIC NOU

 

Cartea este un puzzle din toate știrile, Breaking News-urile și reportajele care s-au făcut în ultimii ani despre Harry și Meghan. 

 

Reia toate articolele, toate titlurile de primă pagină, toate momentele importante din relația lor, așa cum au fost reflectate de către presă, ceea ce – pentru cineva care a urmărit fenomenul – poate fi plictisitor la un moment dat. 

 

Ai senzația că recitești, într-o formă mai închegată și cu conexiuni făcute retrospectiv, cronica ultimilor trei ani de articole de presă despre Familia Regală.

 

Realist, nu aduce mari elemente de noutate, cu excepția unor detalii până acum necunoscute, precum numele pe care Harry și Meghan l-au dat labradorului lor adoptat (și care a fost sursă de glume în presa românească), clarificarea unor momente importante (de ce a luat Harry decizia să dea în judecată tabloidele britanice chiar la finalul unui turneu de succes în Africa de Sud), precum și multe, foarte multe amănunte  de „formă”.

 

Spre exemplu, dacă vreți să știți cum a arătat baby shower-ul organizat la New York pentru Meghan de către prietenele ei, cu tot cu nuanța florilor de pe masă, felul unu și felul doi, culoarea recipientelor aurii în care desertul a fost așezat pe cristale de zahăr sau borcanul de mini-gogoși multicolore fără gluten… cartea este o sursă inepuizabilă de asemenea amănunte.

 

La fel și dacă vreți să știți cum arată locul în care se țin bijuteriile reginei sau cum arată cortul din Botswana, cu terasă și prosoape din bumbac egiptean, în care și-au petrecut cei doi a treia întâlnire.

 

Genul acesta de amănunte există din plin în carte și, la drept vorbind, ele mai salvează un pic lectura de ansamblu, aducând măcar factorul divertisment, dacă nu altceva.

 

Ce mi-a plăcut?

 

FAPTUL CĂ VOLUMUL E CRONICA UNEI EPOCI

 

Peste 50 de ani, „Finding Freedom” va fi poate mai plăcut de parcurs de către cei care nu au prins începutul epocii „Harry & Meghan” decât de noi, cei care am fost martori la toate breaking-news-urile.

 

Cineva care va lua și va citi povestea cap-coadă, retrospectiv, va savura probabil asemenea amănunte așa cum noi nu putem s-o facem în acest moment.

 

Așadar, va rămâne în istorie drept o cronică, fie ea și excesiv de romanțată, a felului în care au decurs lucrurile în povestea celor doi duci de Sussex.

 

MICILE AMĂNUNTE DESPRE ”INTERIORUL” FAMILIEI REGALE

 

Pentru fanii unor seriale precum „The Crown”, probabil că elementul de noutate nu e foarte pregnant în acest sens, dar chiar și așa, cartea lămurește bine dinamica relațiilor de la curte.

 

Cum ar fi faptul că eminențele cenușii sunt curtierii, respectiv staff-ul familiei regale, cei fără de care nu se poate face nimic, care sunt omniprezenți la toate discuțiile și care ajung adesea să sifoneze informații și amănunte către presă.

 

Tocmai din acest motiv, familia regală este mai puțin familie în sensul clasic și mai mult instituție, având în vedere că membrii ei nu vorbesc lucrurile importante decât în prezența unor străini, ceea ce îngreunează procesul și uneori cauzează neînțelegeri.

 

Și, trebuie să recunosc, citatul meu favorit din carte este unul din Prințesa Margaret, care spunea despre actuala Regină că este „singurul om care-și poate pune o tiară pe cap cu o mână, în timp ce coboară scările”.

 

Am zâmbit, fiindcă – lăsând ironia și amuzamentul – asta spune multe despre felul în care obiceiurile noastre definesc ceea ce suntem și despre cum normalitatea noastră poate fi total anormală pentru alții.

 

Totodată, eu una nu știam că Prințul Charles a fost un ecologist convins încă din anii 70 și că, în vacanțele cu William și Harry, îi ducea pe cei doi să strângă gunoaiele aruncate de alții, ca să învețe să respecte natura. Foarte frumos!

 

DISCURSUL LUI HARRY

 

Partea mea favorită din carte, de departe, este spre finalul celor 600 de pagini.

 

De fapt, chiar dacă la un moment dat evaluam dacă merită să termin această carte, mă bucur că am făcut-o, fiindcă partea a doua este mult mai bună decât prima. Mai interesantă, mai bine-scrisă, mai autentică.

 

După ce Harry și Meghan își anunță decizia de a părăsi familia regală, iar lui Harry i se iau titlurile și onorurile militare, el ține un discurs la o cină privată în onoarea uneia dintre asociațiile pe care le patrona, Sentebale.

 

Discursul lui se încheie cu o afirmație plină de semnificații și trimiteri spre trecut, care pe mine m-a emoționat în context:

 

„Voi continua să fiu același om care își iubește țara și care susține asociațiile, cauzele și comunitățile militare care înseamnă ceva pentru el. Voi toți, împreună, mi-ați oferit o educație despre viață”

 

În decembrie 1993, Lady Diana își anunța retragerea din viața publică, tot în cadrul unui discurs la o cină caritabilă.

 

Discursul se încheia așa:

„Mi-ați dat ocazia să fiu părtașă la visurile și gândurile voastre, la dezamăgirile și fericirile voastre. Mi-ați oferit de asemenea o educație, învățându-mă mai multe despre viață și despre trăit decât ar fi putut s-o facă orice carte sau profesor”.

 

Se pare că similitudinile dintre cele două discursuri nu sunt accidentale, iar Harry a consultat cuvintele mamei sale în procesul de realizare a propriei sale schițe de discurs.

 

Așa cum spun Omid Scobie și Carolyn Durand, în poate cea mai frumoasă concluzie a cărții: „La vârsta de 36 de ani, aproape aceeași vârstă pe care o avea mama sa când a murit, Harry a primit același tip de EDUCAȚIE”.

 

 

ȘI O PRECIZARE IMPORTANTĂ

 

Presa din marea Britanie poate fi cu adevărat mizeră și, să nu uităm, aceiași paparazzi britanici sunt cei care au hăituit-o pe Prințesa Diana până în ultima clipă a vieții, fiind considerați vinovați moral pentru moartea ei.

 

Prin urmare, departe de mine gândul că tot ceea ce s-a scris despre Meghan și Harry în tabloidele britanice este adevărat.

 

Sunt sigură că nici măcar 10% nu este adevărat.

 

În același timp, înțeleg perfect de ce Harry și-ar dori să-și protejeze soția în fața unui „asediu” mediatic precum cel pe care l-a suferit mama lui.

 

Cartea, din păcate, evită să facă însă lumină taman în subiectele delicate pe care le-a scormonit presa în ultimii ani, precum faptul că Meghan era considerată autoritară și că trata personalul în mod despotic, asta ca să dau un singur exemplu.

 

Nu este făcută nicio dezmințire argumentată în acest sens – și nici în multe alte subiecte – tema fiind atinsă doar tangențial, când se precizează că una dintre membrele personalului a plecat amiabil și că i s-a trimis inclusiv un buchet de flori în ultima zi la serviciu.

 

Ca o carte care vrea să ia apărarea unor oameni în care s-a „dat” masiv în ultimii ani și care sunt prezentați în repetate rânduri ca fiind „cu mâinile legate” fiindcă nu aveau dreptul să dea replici sau să se apere public, eu una aș fi vrut o dezamorsare a minciunilor scrise despre cei doi și folosirea surselor cu care se laudă autorii fix în această direcție.

 

Asta nu se întâmplă în carte, iar elogiul pe care autorii îl încearcă, în compensație, în cele câteva sute de pagini nu reușește decât să ridice și mai multe semne de întrebare.

 

Per total, eu una rămân din carte cu citatul simpatic despre Regină, cu plăcerea de a fi parcurs încă o dată poveste de dragoste care mi-a plăcut – chiar și așa telenovelistică precum a fost redată – și cu speranța că, dincolo de titlul cărții, Harry și Meghan își vor găsi cu adevărat fericirea.

 

Eu una știu sigur că o să-i urmăresc.