Știi că sunt copii care se uită la un întrerupător ca la ceva magic fiindcă n-au știut că poate să fie așa simplu: să apeși pe un buton și să fie lumină?”. Am crezut că povestea care a început de la această întrebare și care m-a dus tocmai la Iași ca s-o descopăr va fi una tristă, dar în ceea ce urmează nu-i aproape nimic despre tristețe. E despre speranță.

Trăim într-o lume de „bubble”-uri sau, mai pe românește, de „bule”. Unele mai mici, altele nițel mai mari, în funcție de câți ne-am găsit între noi și ne amăgim cu gândul că lumea e așa cum o conturăm noi cu muncile, discuțiile și preocupările noastre.

Ne creăm aceste bubble-uri tocmai fiindcă lumea cea mare e cu totul diferită și, chiar dacă știm că-i acolo, adesea suntem prea prinși în viețile noastre ca să ne oprim să ne uităm la ea. Știm că există sărăcie, nevoi, amărăciune și mizerie, dar nu la noi, așa că na… viața-i prea scurtă. Nu dau cu piatra, uneori ne e greu să ne gestionăm și propria viață, cu tot ce înghesuim în ea, darămite să mai privim și afară.

Întrebarea de mai sus, cu întrerupătorul, mi-a adresat-o o fostă colegă de breaslă, care se ocupă acum de fundația FAN Courier, și care se străduiește (în parteneriat cu asociația Free Miorița) să facă lucruri concrete pentru niște oameni în carne și oase, nu cifre pe o hârtie cu vorbe mari. Am făcut precizarea asta fiindcă de multe ori am fost dezamăgită „la prima mână” de unele demersuri pur scriptice, care arătau bine la nivel de imagine, dar din care, dacă dădeai la o parte scriitura și intențiile nobile, nu rămânea mai nimic.

În cazul de față, Fundația FAN Courier și Free Miorița și-au dorit să facă un dar pe care noi, în bubble-urile noastre de zi cu zi, îl considerăm absolut banal și reflex: lumina. Prin montarea unor panouri fotovoltaice, 25 de locuințe (respectiv 160 de persoane) din localități defavorizate aflate în județele Botoșani, Teleorman, Iași, Hunedoara, Vaslui, Brașov, Bistrița-Năsăud și Sălaj au lumină în casele lor, după decenii trăite la candelă sau lumânare.

Localitatea Urșița, la 40 de kilometri de Iași (al 4-lea oraș ca mărime din România) este unul dintre locurile în care curentul electric n-a ajuns încă. Cinci familii locuiesc acolo, la marginea unei păduri și la 3 kilometri de cea mai apropiată localitate, comuna Mironeasa. Până la ei ajungi pe un drum abrupt, de pământ, care urcă și tot urcă prin pădure, hârtoapă după hârtoapă. E mai degrabă o potecă mai mare decât un drum de acces: pe unele porțiuni, dacă se nimeresc în același timp două căruțe, una trebuie să se întoarcă din drum fiindcă nu încap amândouă. Dacă dă o ploaie, te afunzi în noroi până la genunchi.

Sunt puțini oameni în Urșița și oarecum uitați de primari, de furnizorii de electricitate, de lume pur și simplu. Nimeni nu s-a obosit să tragă curent pentru câteva zeci de suflete, deși unii s-au născut și trăiesc aici de o viață, iar acum e practic a treia generație. O femeie care are un copil de câteva luni ne spune, bucuroasă, că de când are lumină în casă nu mai trebuie să stea cu lanterna să-și alăpteze bebelușul noaptea și ne invită în cămăruța ei, să vedem cum apasă pe buton.

 

”Am 40 de ani, m-am născut și am crescut la lumânare și am crescut șase copii tot la candelă și lumânări…”, ne spune o altă doamnă, care ne și invită să intrăm să-i vedem casa.

Modestă, dar lucește de curățenie și nu fiindcă i-am fi venit noi în vizită, fiindcă nu se așteptau să ne primească. Cei de la fundație le-au spus că vor veni să verifice dacă funcționează lumina și atât.

 

Copiii din Urșița învață la candelă, dar învață. Zilnic parcurg drumul spre Mironeasa, la școală, trei kilometri, iar uneori se întorc din drum fiindcă dau de câte o haită de câini de la marginea pădurii și le e frică să mai înainteze. Acum câteva zile s-a dus unul dintre bărbații din sat cu ei, până jos, ca să fie sigur că ajung cu bine.

„E bine că ați venit acum, la noi e frumos când e vară, iarna e urât”, ne spune din prima un bunic vorbăreț și sfătos, care glumește cu noi. Iarna nu intră nimeni să-i dezăpezească, abia se intră și vara, așa că familia care are cea mai bună căruță sau mai mulți cai leagă o sanie și coboară până în Mironeasa.

Când știu că începe să vină frigul, încep să-și facă provizii, să-și pună borcane în beci, să strângă câteva alimente. Dacă dă înghețul, faci 3 kilometri prin zăpadă până la genunchi doar ca să iei o pâine.

 

Doamna din imagine are 83 de ani si am găsit-o zugrăvind o bucătărie de vară, în gospodăria ei sărăcioasă, dar curată și dichisită până la cel mai mic detaliu. De fapt aceasta e trăsătura de ansamblu a caselor din Urșița: înăuntru e curățenie lună, au mici grădini de zarzavat aranjate, au tufe de trandafiri, au gardurile mereu vopsite și aranjate. Fac tot ce pot ei. Pe doamna cu batic negru am găsit-o trebăluind și ne-a mărturisit că nu mai credea că ea și soțul ei, de 80 de ani, vor apuca să mai vadă lumină în casa lor. „Credeam că mor fără lumină”, ne-a spus. „Acum, cât o să trăiesc, o să am lumină”.

Toate lucrurile pe care ni le-au spus oamenii de aici au fost fără patos, fără să se victimizeze, le-au spus firesc și din suflet. Soțul doamnei ne-a impresionat pe toți la final, cu o concluzie sfâșietoare: „Ne-ați adus lumina în casă, cel mai mare dar pe lumea asta e lumina. Să aveți sănătate și de toate”.

 

 

Deocamdată sunt 25 de case, 25 de familii, dar mai sunt zeci, sute de familii nevoiașe în România și dacă mai urmează câte 2, 5, 10, 20 sau câte se poate, la un moment dat o să fie mai bine. Nu declarativ, ci în fapt. Am spus mai sus că fundația FAN Courier și Free Miorița nu vor să bată toba că au făcut ei ci să bată toba ca să se audă și la alții. Să se vorbească despre nevoile oamenilor din localități precum Urșița și să nu fie doar o cifră într-o statistică, ci niște chipuri, niște oameni în carne și oase. Să mai vină și alte companii care să facă lucruri, fiindcă de făcut e loc mult și așa cum sunt chipurile lor, mai sunt încă zeci sau mii de chipuri necunoscute, anonime, pentru care lumina e „cel mai mare dar pe lumea asta”.

 

Și, chiar dacă mulți spun că nu vor să se audă ce au făcut doar din falsă modestie, am surprins oarecum clandestin o scenă care mi-a rămas în minte, la una dintre gospodării. Adrian Mihai, unul dintre cei 3 fondatori FAN Courier, a venit și el să vadă lumina instalată în case și a intrat în vorbă cu oamenii.

Bunicul sfătos din fotografia de mai jos începe să-i povestească viața lui și stă la taclale cu omul de afaceri câteva minute bune. Îi spune că nu s-a gândit că o să aprindă vreun bec în viața asta și râde, cu un singur dinte, dar cu multă bucurie de viață. La un moment dat, se întoarce către Adrian Mihai: „Dar matale de unde ești, de ai venit aici la noi?”, iar el îi zâmbește, ușor fâstâcit: „Ah, eu lucrez la o companie”. ”A, bun așa”, spune bătrânelul, satisfăcut de răspuns. „Bun e să ai de muncă”.

 

Am zâmbit și eu, surprinzând discuția dintr-un ungher, în timp ce doamna cu cei 6 copii o trage către ea pe una dintre fetițe și îi arată către voluntarii de la Free Miorița: „Domnul acela ți-a adus lumina, vezi?”.

Cei de la FAN Courier fac de ani de zile proiecte caritabile prin Fundația FAN Courier, dar fără să atragă atenția asupra lor. După episodul cu Adrian Mihai și bătrânelul am înțeles parțial și de ce nu am aflat niciodată prea multe despre ele. Există și ”Școala FAN Courier”, care susține educația și integrarea în societate a tinerilor instituționalizați sau proveniți din medii defavorizate și activitatea de formare a viitorilor curieri din industrie. În proiectul „Lumină pentru România”, FAN Courier a finanțat totul, iar proiectul în sine a fost implementat de către Fundația Free Miorița, condusă de Iulian Angheluță.

Fost om de publicitate, Iulian a fost mai întâi voluntar, apoi a creat Free Miorița pentru că are convingerea că „dacă fac bine, ne va fi bine”. Numele are și o explicație: Miorița este citată adesea ca povestea definitorie a poporului român, predestinarea faptului că așteptăm pasiv să vedem ce-o fi, dacă o fi. Eliberând Miorița, ne eliberăm mințile de acest fatalism și începem să facem noi lucrurile să se întâmple.

Proiectul cu aducerea luminii în case nevoiașe îl are de câțiva ani, dar FAN Courier au fost până acum singurii care l-au întrebat „Câte case ai acum în lucru, pentru iluminat? 25? Bun, plătim noi pentru toate”. Nu se vor opri aici, fiindcă mai sunt multe de făcut.

Iulian și voluntarii lui sunt optimiști, altfel n-ar mai face cu atâta pasiune ceea ce fac. Unul dintre voluntari s-a urcat în podul uneia dintre casele din Urșița, pentru a trage un cablu, deși acolo era un cuib de viespi și nu era pic de lumină. Câți am avea curajul? Sunt oameni ca fiecare dintre noi, către Free Miorița i-a adus dorința de a face ceva și mulți s-au adus unii pe alții.

 

Au și ei zile, multe chiar, în care se simt copleșiți de faptul că sunt o mână de oameni și în România sunt atâtea de făcut. De multe ori, instituțiile statului mai mult le pun bețe în roate decât îi ajută. Iulian ne povestește, dezamăgit, cum voia să facă un centru pentru niște copii izolați într-un alt sat de munte, unde să vină cu voluntarii și să le țină ateliere educaționale, și oficialii statului  i-au spus că nu se justifică financiar efortul. Prea puțini, de ce să te obosești?

De asta, în fața entuziasmului nostru legat de activitatea „Free Miorița”, rămâne realist. Sunt atât de mulți oameni care au nevoie de ajutor, atâtea drame, a văzut atâtea lucruri încât se bucură că oamenii se interesează de munca lui, dar știe că întrebatul și datul mai departe sunt doar începutul unui lung drum.

Are o mie de povești, de la cum a stat trei luni în Moldova, luând casă cu casă, școală cu școală, sau cum a iluminat inclusiv o bisericuță pe care și-o făcuseră 10 oameni dintr-un sat pe un deal uitat de lume. Nimeni nu știa de ea și nu interesa pe nimeni, așa că i-au pus un panou solar ca să fie și acolo lumină. Uneori își mai pierde optimismul, când se adună prea multe drame pe de-o parte și prea multe dezamăgiri cu instituțiile pe cealaltă parte: „Noi vorbim despre lucruri mari, dar hai să ne oprim aici, în satul ăsta de lângă, să-i întrebăm pe oamenii ăștia cum văd viața și ce mai așteaptă de la ea”. 

 

Nu-l ține mult revolta și redevine optimist, supărarea i se canalizează în ceva constructiv. Își aduce aminte de acel spațiu educațional în care copiii din vârf de munte ar putea să găsească o oază de… altceva: ”Eu nu mă las, o să facem centrul ăla cumva și să-i învățăm pe copiii ăia că viața poate să fie și altfel”. 

 

Aceasta nu e o pledoarie împotriva „bulelor de seninătate” care ne țin uneori pe linia de plutire. În lumea în care trăim, să-ți faci propriul bubble cu lucrurile care te fac fericit e în primul rând un gest de sănătate mentală și o reacție la tumultul care ne înconjoară. Totuși, din când în când e cazul să ieșim un pic din bula noastră și să privim în jur. Să vedem ce putem face concret, pentru cei care nu-și permit luxul de a avea zone de confort, fiindcă abia reușesc să trăiască decent într-o cămăruță de 10 metri pătrați.

Dar, chiar și așa, se străduiesc să trăiască frumos și demn. Eu asta am văzut la Urșița: demnitate, oameni care muncesc la câmp și ar munci și altundeva dar n-au unde, fiindcă nu sunt slujbe în comună, oameni care-și țin casele și gospodăriile dichisite.

N-am fost niciodată adepta demagogiilor de tipul „Păi sigur, pe lume se moare de foame și noi ne preocupăm de cutare sau cutare lucru…”. Exact asta e: demagogie. Viața nu stă pe loc, toți muncim și vrem să ne bucurăm de munca noastră, uneori să ne facem câte un moft, avem tot dreptul. Nu suntem vinovați că avem și alții nu, dar suntem vinovați dacă nu ne pasă chiar deloc de acei „alții”. 

E o mare diferență între a-ți crea un bubble al tău și a considera că acel bubble e axul în care stă înfipt pământul. Și, tocmai pentru că tu ai un echilibru, întinde o mână. Du-te voluntar, dacă simți asta. Donează unei familii sărace lucrurile de care are nevoie pentru o lună de trai. Contribuie la o fundație în care să ai tu încredere și care să știi că FACE, nu doar spune. Ajută concret, pe cineva.

Nu mai cred de mult în gesturi grandioase, ci în multe lucruri mici, făcute din tot sufletul. La 20 de ani voiam să schimb lumea și să mă iau de guler cu oricine mi-ar fi spus că nu pot. La 30 am înțeles că un singur om nu schimbă lumea, dar că poate schimba niște vieți. Care, la rândul lor pot influența alte vieți și tot așa.