Despre tot ce-i fin și fain

Singura școală românească în care copiii învață inteligență emoțională

By 23 mai, 2017People
read time 15 min
 
23 mai, 2017

Singura școală românească în care copiii învață inteligență emoțională

Grădinița Gabrielei Simionescu a împlinit 35 de ani și de cinci ani s-a transformat într-o școală în toată regula. Începută în 1987, cu un anunț la ziar, Verita este o poveste despre lucruri complexe făcute simplu și despre ceea ce ar fi trebuit să învățăm cu toții la școală ca să fim mai fericiți decât suntem.

by

Am vrut s-o cunosc pe Gabriela Simionescu din primul moment în care Noemi, o bună prietenă, mi-a povestit că fiul ei merge la o școală unde se predă inteligență emoțională, mai exact „social-emotional learning”. Nu era vorba de o școală Waldorf sau Montessori, despre care mai auzisem, ci despre un sistem făcut să îmbine diferitele tipuri de inteligență de care are nevoie un copil. Se face carte serios, la fel ca la o școală „clasică”, dar preocuparea profesorilor este puternic îndreptată și spre starea emoțională a copilului și spre conștientizarea ei. Degeaba suntem geniali, dacă ne dovedim incapabili să ne gestionăm stările sufletești și trecem prin viață depresivi și nefericiți, fără să știm de ce.

Există un citat din John Lennon care-mi place mult: „Când am mers la școală, m-au întrebat ce vreau să fiu când o să cresc mare, iar eu le-am spus că vreau să fiu fericit. Atunci mi-au spus că nu am înțeles întrebarea, iar eu le-am spus că n-au înțeles viața”. Mi se pare că exact de la această ruptură vin multe dintre problemele noastre, ca oameni.

 

Timp de trei ani am coordonat o revistă anuală pentru copii și, chiar dacă nu sunt mamă, în acest context am citit mult despre parenting. Am făcut-o cu un ochi obiectiv și logic, în scop jurnalistic, dar și pentru că într-o zi o să fiu în tabăra cealaltă și mi se pare esențial să-mi fac temele. Invariabil, fix la partea cu fericirea mi s-a părut că dau chix multe inițiative academice altminteri lăudabile.

 

Se vorbește despre creativitate, potențial, talent, inteligență, dar aproape niciodată despre psihicul copilului. E vorba de pian, limbi străine, echitație sau lecții de artă, dar prea puțin despre sufletul puiului de om pe care-l introduci în viață. Iar diferitele alternative despre care am citit de-a lungul timpului mi s-au părut ușor „extremiste”: fie îndesăm carte în mintea copilului cât să fim siguri că iese geniu, fie îl lăsăm să facă ce vrea el cât e ziua de lungă, ca nu cumva să-l traumatizăm. Vorbind cu prietenele mele care au copii (adică majoritatea), le-am mărturisit sincer că, dacă mâine aș avea și eu unul, n-aș avea idee unde să-l dau la școală. Nu ca să-l scot geniu, ci pentru a face din el un om echilibrat. Cele mai multe mi-au dat dreptate.

 

Andreea Vasiliu, avocat de profesie și actualmente director de comunicare la Verita, a ajuns la Verita acum 3 ani, în postura părinte, tocmai pentru că se afla în aceeași dilemă. Încercase Montessori și, după o mare dezamăgire, era gata să plece din țară cu fiica ei de 5 ani. Nu din snobism sau prețiozitate, ci pentru că i se părea singura speranță după ce văzusem cam tot ce exista la noi. Cineva i-a spus de Verita și s-a dus mai mult într-o doară. ”Luni am lăsat-o pe Clara la școală și joi mi-am închiriat birou, pentru că mi-a fost clar că în sfârșit pot să mă întorc la serviciu. Și n-am mai plecat din țară”, își amintește ea.

 

E un tipar foarte des-întâlnit la cei care au copiii la Verita și nu e vorba de vreun miracol, ci de viziunea unei femei destoinice, care face meseria asta de trei decenii – „fără să fi lipsit măcar o zi” și o face dintr-o combinație de instinct și știință. Gabriela Simionescu a început în 1987 cu un grup de joacă la ea acasă, fiindcă nu găsea o grădiniță bună pentru fiul ei, și a ajuns să facă asta timp de 35 de ani. Acum 5 ani, Richard Joannides, fascinat de grădinița la care erau băieții lui, și-a luat inima-n dinți și i-a propus Gabrielei să facă din ea o școală. Așa s-a născut Verita în formula de astăzi.

 

Este singura școală din România cu o curriculă de inteligență emoțională, care are în „orar” materii precum Kindness și Empathy. Firește că se fac matematică, română și toate materiile utile pentru un copil, dar dincolo de asta există niște reguli care m-au fascinat de când am intrat în încăperile școlii. De la intrare tronează un „Zones of regulation” în patru culori, o hartă emoțională cu ajutorul căreia copiii sunt învățați să-și identifice stările sufletești și să se înțeleagă pe ei înșiși: m-a lovit un coleg, ce simt acum și de ce mă simt așa?

 

 

E acea secundă dintre momentul în care ți se întâmplă un lucru și momentul în care reacționezi”, explică Gabriela Simionescu. „E vorba despre a privi în perspectivă lucrurile, detașat: dacă te-ai zgâriat la genunchi să nu urli de parcă ți-ai rupt piciorul. Să evaluezi o situație, să ai niște repere, sa-ți cataloghezi emoțiile. Nu există emoții bune sau rele, există zone în care ești mai creativ, echilibrat sau senin. E normal să fii pe roșu uneori, adică pe furie, dar dacă privești în interior poți să revii înapoi pe verde. Sunt lucruri care ne-ar fi de folos și nouă, adulților. Mi s-a întâmplat să-mi spună un părinte că vorbea la telefon foarte nervos cu cineva și a venit copilul și i-a zis, calm, să respire și să revină pe verde”. 

 

Sună incredibil, dar nu e deloc, dacă ne gândim cât de rapid învață copiii și că exact aceasta e vârsta la care își formează așteptările și reflexele. Chiar dacă avem impresia că ei nu înțeleg viața, situația e fix invers: uneori o înțeleg mai bine decât noi, pentru că receptează totul pe un fond complet „curat”.

 

Tot pornind de la învățatul intuitiv, la Verita există un procedeu numit Flashlight, prin care copiii trebuie să pună „lanterna” pe ceva, conștientizând unde se îndreaptă atenția lor în fiecare moment. Se folosesc și mici instrumente concrete de „tălmăcire” pe limba celor mici a momentelor în care sunt derutați sau agitați: ”Avem o sticluță cu sclipici: dacă o agităm, sclipiciul zboară în toate părțile și nu putem vedea clar prin el. În schimb, dacă o punem undeva și îl lăsăm să se așeze, se calmează și vedem totul limpede”, explică Gabriela. Sticluța de sclipici nu e doar metaforică, ci e o sticluță efectivă, pe care copiii o iau, o scutură și li se întipărește imaginea în minte pentru totdeauna.

„Noi, adulții, suntem obișnuiți să le spunem copiilor «Calmează-te», și să ne mirăm că nu ne ascultă. Pentru ei e mult mai simplu de înțeles dacă le explici că gândurile sunt ca sclipiciul și că trebuie să ne liniștim ca să se așeze, la fel ca el. Și că nu vezi clar atunci când sclipiciul din sticluță e agitat, dar dacă te așezi și respiri e atât de plăcut…”, zâmbește Gabriela.

Îmi povestește, râzând, că nepoțica ei de 5 ani, care locuiește în alt oraș, a venit într-o zi la grădiniță și a asistat la câteva ore. Ideea era să-și facă de lucru până veneau s-o ia părinții, nu neapărat să facă școală. Câteva săptămâni mai târziu, Gabriela a avut surpriza vieții ei: „Găsisem o jardinieră răsturnată la mine acasă și m-am trezit spunând că sigur a fost pisica de vină, s-a urcat pe ea și a dat-o jos”.

 

 

Asistând la discuție, nepoțica a concluzionat prompt: „Cred că pisica era în zona roșie, era agitată”. Gabriela râde când își amintește, fiindcă nimeni nu se aștepta la așa o replică. ”Doar asistase la ore, întâmplător, nu-i explicase nimeni nimic, nu-i repetase nimeni acest concept”. Și totuși, într-atât de repede învață copiii la vârsta potrivită, când echilibrul poate deveni un mod înnăscut de a fi, nu un lucru pentru care să lupte zilnic, toată viața. Așa cum fac părinții lor, care au aflat de toate astea cam târziu.

 

„Jumătate din viața mea am studiat despre cadrul socio-emoțional și n-am înțeles de ce a trebuit să învăț totul atât de târziu în viață. Ar fi fost atât de simplu dacă începeam mai devreme, cu un set de înțelepciuni reflexe”, spune și Richard Joannides, co-fondator al școlii Verita alături de Gabriela. „De asta, mi-am dorit să facem ceva puternic socio-emoțional, să nu fie doar o școală de matematică, să fie o școală de viață”.

Modul de gândire este, crede Richard, ca software-ul pentru hardware: dacă nu-i dai copilului sistemul de operare bun, se va confrunta cu aceleași probleme pe care le avem noi, adulții de azi: cu fricile, limitările, vocile critice din cap, cu reacțiile necontrolate și tristețile inexplicabile. La noi, căile neuronale au fost deja bătătorite și e greu să le schimbi, e ca și cum ai învăța un stângaci să scrie cu dreapta. Nu e imposibil, dar ar fi fost mult mai ușor dacă deprindeam totul de timpuriu.

 

„Nu pot schimba lumea în care vor trăi, dar vreau să le ofer copiilor mei un sistem de operare curat, să-și poată valorifica potențialul cum vor ei și să fie fericiți în lumea asta, așa cum e ea”, explică Richard. „Da, să fie deștepți, să se descurce în viață, dar să fie fericiți cu ceea ce sunt. Despre asta e vorba”.

Vă rog să citiți până la capăt cele două interviuri care urmează, pentru că atât Gabriela cât și Richard sunt savuroși, sinceri și, indiferent că aveți sau nu copii, o să vă placă de ei. Eu am plecat de la întâlnire cu regretul că, „pe vremea mea”, nu exista acest gen de școală, dar și cu un zâmbet la gândul că, dacă voi avea vreodată un copil, ar putea să intre în viață cu un set de lucruri la care eu doar visam. Și nu mă refer doar la pian, echitație sau limbi străine.

 

POVESTEA GABRIELEI SIMIONESCU

Fine Society: Știu că ați început în 1987, ceea ce e extraordinar, fiindcă inițiativele private erau descurajate în acele vremuri. Cum ați ajuns să vă faceți grădiniță pe vremea lui Ceaușescu?

Gabriela Simionescu: Terminasem Facultatea de Litere și fusesem repartizată ca profesoară la 35 de kilometri de București. Nu aveam mașină, era complicat. După primul an, am lăsat mulți copii corigenți, fiindcă erau analfabeți, iar eu voiam să iasă din școală cu ceva. Încercasem să-i alfabetizez, dar nu erau receptivi, așa că le-am pus în vedere că trebuie să muncească și să se străduiască mai mult, ca să treacă clasa. Pe atunci nu aveai voie să lași corigenți, iar directorul școlii mi-a sărit în cap, că îi fac probleme și aduc controlul peste el. Prin urmare am renunțat și am plecat. M-am gândit că eu mă străduisem un an cu acei copii, să-i învăț ceva, și că nu avea nimeni dreptul să-mi spună ce am voie și n-am voie să fac.

 

În același timp, copilul meu făcuse 3 ani și se apropia momentul grădiniței. Când l-am dus acolo, mi-a venit în prima zi mușcat, apoi cu o furculiță înfiptă în picior și, de fiecare dată când îl lăsam, îl auzeam urlând de la depărtare. N-am mai rezistat și l-am luat acasă.

 

Întâmplarea a făcut ca un prieten care știa situația să-mi dea o idee: „Dacă tot n-ai serviciu și nu duci copilul la grădiniță, de ce nu mai iei niște copii și să ai grijă de ei acasă?”. A fost prima și ultima dată când am dat anunț la ziar că organizez grup de joacă pentru copii. Au venit 3 părinți, i-am întrebat dacă vor să fac cu copiii engleză sau franceză. Au ales engleză, așa că am început să-mi actualizez cunoștințele de limbă. Pe atunci nu auzeai engleză în toate părțile, când prindeai un film în engleză era mare șmecherie și-l vedeai de 10 ori, până îl învățai pe de rost.

 

 

M-am apucat să am grijă de 4 copii, unul fiind băiatul meu, și inițial… mi s-a părut îngrozitor. Abia ieșisem de pe băncile facultății, unde nu te învață nimeni ce să faci cu un copil adevărat. La modulul de pedagogie totul era despre politică pe vremea aceea.

 

Mi-am zis că termin anul cu cei 4 copii, apoi mă întorc în învățământ. Dar anul următor mi-au mai venit 4 copii, fiindcă părinții ne vedeau în parc, jucându-ne, și li se părea interesant. Între timp îmi făcusem un sistem, pentru că la vremea aceea nu existau manuale. Am început să inventez materiale și povești, să le scriu eu. În paralel cu ei, învățam și eu, și veneau tot mai mulți părinți interesați. Era din vorbă-n vorbă, nu îi chema nimeni.

 

Cea mai bună lecție de pedagogie mi-a dat-o o mamă care mi-a spus la un moment dat „Okay, tu vorbești cu ei non-stop în engleză, dar pe copii nu-i pui să vorbească?”. A fost o revelație, acea femeie mi-a dat clue-ul meseriei mele.

 

Din acel moment am început să caut tot felul de metode și jocuri ca să-i fac să vorbească și lucrurile au mers rapid. Când venea vremea să plece la școală, erau deja bilingvi, iar faptul că făceam cu ei engleză era neobișnuit. Mai erau două grădinițe care făceau germană și încă o doamnă, doamna Negropontes, care făcea franceză la grădinița ei. Dar atât.

Fiind vorba de perioada comunistă, care era regimul grădiniței? Aveați voie, legal, să vă desfășurați activitatea, sau era undeva în zona gri: nici oficial, dar nici neoficial?

Nu era zona gri, era zona de care nu știa nimeni (râde). Teoretic era legal, trebuia să-ți iei autorizație, dar pe de altă parte nu aveai cum să-ți iei autorizație de grădiniță. La acea vreme singurii care aveau voie să fie independenți erau micii meșteșugari: cei care remaiau, care reparau pantofi sau meștereau diferite lucruri. Acolo am fost încadrată cu ceea ce făceam eu. Aveam o autorizație, puteam să percep bani și să plătesc taxe, ca orice contribuabil. După Revoluție am primit autorizație de grădiniță, dar până atunci eram „mic meșteșugar”, teoretic.

 

Lucrurile au mers de la sine, dacă nu aveam rezultate nu m-ar mai fi căutat nimeni ca să îmi dea copiii pe mână. Niciodată n-am făcut reclamă și nici nu mi-am propus conștient meseria asta, am început-o de dragul copilului meu. Eram doar eu: eu țineam lecțiile, eu făceam curat, eu aprovizionam, eu mă ocupam de tot. Abia după Revoluție, când am avut la un moment dat 32 de copii în același timp, mi-am angajat două asistente care să mă ajute. Dar până atunci am fost singură.

 

Inițial am stat la mine acasă, apoi ne-am mutat într-o casă mai mare. Foloseam toate obiectele posibile, ca să le atrag atenția. I-am învățat să coasă, să tricoteze, foloseam tot ce aveam la îndemână și eram ca la noi acasă, de fapt chiar așa era. Mi se întâmplă și acum să mă întrebe copiii, acum oameni în toată firea, ce s-a întâmplat cu acea casă, fiindcă a fost într-un fel și casa lor.

 

Am foști elevi care și-au adus copiii tot la mine, la a doua generație, iar momentele amuzante sunt când mă sună părinți și-mi spun „Știi, Gabi, nu mă mai înțeleg cu fiul meu, nu reușesc să-l conving de cutare lucru… poți să vorbești tu cu el, te rog?”. „Dar are 28 de ani…”, le spun. „Da, dar pe tine te-a ascultat mereu, poate reușești să-l faci să-și bage mințile în cap…”. E ciudat, dar așa se întâmplă.

 

Tocmai de asta, mă gândesc foarte mult la amprenta pe care o las asupra copiilor. Trebuie să fii foarte responsabil, fiindcă îi atingi pentru toată viața, iar eu îmi asum acest rol cu toată răspunderea din lume. Cel mai greu e sa dai exemplul potrivit și să faci ceea ce spui, fiindcă un copil învață în primul rând din ceea ce vede, nu din teorie. Iar pentru mine asta e cel mai important lucru.

 

V-a tentat să schimbați macazul, la Revoluție?

Da, m-a tentat, a fost o perioadă în care lumea se întorcea cu fundul în sus, toți voiau să-și schimbe viețile fiindcă, în sfârșit, puteai să schimbi lucruri, aveai voie. Îmi plăcuse dintotdeauna moda, așa că mi-am zis că gata, mă liniștesc, am făcut destulă educație, virez spre modă. Printre foștii părinți din grupul meu, erau și oameni care făceau modă, care terminaseră Arte Plastice. Le-am spus de planul meu și m-au adus înapoi cu picioarele pe pământ: „Ai înnebunit? Tu nu știi cum e lumea modei. De ce să strici ceva ce merge atât de bine și la care ești atât de bună?”.  Am avut încredere în ei și am rămas. Mă bucur, fiindcă nu cred că aș fi rezistat departe de copii.

 

În primii ani după Revoluție mi-am făcut un SRL, de care nu aveam niciodată timp, fiindcă eram doar cu mintea la grădiniță, și practic n-a avut nicio activitate. Iar la un moment dat, în acea perioadă, m-a întrebat cineva „Cum îți merge afacerea?”. Eu m-am mirat de unde știe persoana de acel SRL pe care-l deschisesem, fiindcă nu vorbisem nimănui și nu făceam nimic cu el. Dar el a zis „Nu, cum merge business-ul cu grădinița?”. Și atunci mi-a picat fisa la ce se referea. Pentru că eu niciodată, dar absolut niciodată, nu m-am gândit la această grădiniță ca la un business. N-am început-o ca business și n-a fost pentru mine niciodată așa ceva. E munca mea de-o viață.

Cum a ajuns să se transforme Verita din grădiniță în școală?

S-a întâmplat acum 5 ani, când l-am cunoscut pe Richard. El avea doi copii la grădiniță la mine și țin minte că-l observam la serbări, era absolut fascinat de tot ce se întâmpla pe scenă. Toți copiii din grădiniță îl iubeau, iar el iubea să se joace cu ei. Se întâmpla să ieșim în parc și la un moment dat, pe drumul de întoarcere spre grădiniță, să se audă un fluierat. Băieții lui spuneau imediat: „Ăsta e tata, e fluieratul lui!”. Mă uitam în jur: nimic, nicio mișcare. Și când colo, în singurul copac din apropiere, îl vedeam pe Richard, care sărea ca să-i amuze pe copii.

 

Când venea Richard, era ca la urs, toți copiii îl iubeau. La un moment dat, i-am spus în glumă că, dacă vreodată are nevoie de job, să vină la mine, să-i dau un post part-time la grădiniță. De asta, când a venit el să-mi propună să facem școala împreună, recunosc că mi-au dat lacrimile, fiindcă era poate singurul vis pe care nu mi-l împlinisem. Eu mi-am cam împlinit ceea ce am dorit în viață, dar partea asta cu școala nu. Și, chiar dacă toți cei din jurul meu m-au sfătuit să nu mă complic, eu am spus „da”, fiindcă am avut deplină încredere.

 

POVESTEA LUI RICHARD

Fine Society: Cum ai ajuns în povestea asta, Richard?

Richard Joannides:  Când mi-am adus băieții aici, mi-am dat seama că în locul ăsta se întâmplă ceva minunat și că trebuie să ducem proiectul la următorul nivel. Momentul de cotitură a fost la aniversarea de 30 de ani a grădiniței. La momentul respectiv, aveam o firmă care organiza evenimente, iar Gabi m-a rugat să o ajut să organizeze aniversarea. Vorbeam și ne făceam planuri și am întrebat-o câți oameni se așteaptă să vină. Mi-a spus ,,Aproape 400”, iar eu m-am apucat să calculez: 30 de ani, ori 10 copii în fiecare an, plus părinții lor, asta înseamnă să ai aproape 100% prezență. Și nu știam cum să-i spun că nu are cum să aibă așa ceva.

 

 

Dar ea tot insista să închirieze Palatul Mogoșoaia și să facem acolo totul. Și eu mă gândeam „Doamne, nu-și dă seama… cine o să vină la aniversarea de 30 de ani a grădiniței?”. Eu nici nu-mi mai amintesc de educatoarea mea de la grădiniță și, chiar de mi-aș aminti… oare aș bate drumul în celălalt colț al lumii, fiindcă mulți foști elevi ai lui Gabi sunt acum în străinătate? Și răspunsul în mintea mea a fost ”Nu, clar nu”. Dar m-am gândit că e prea entuziasmată de asta și că nu pot să-i tai aripile.

 

Ei, în ziua evenimentului am fost martor cum pe poarta Palatului Mogoșoaia intra familie după familie: părinți, bunici, copii, în total 400 de oameni din trei generații, care veniseră toți pentru o singură femeie. Pentru amintirile lor cu ea și pentru a-i face o bucurie. Veniseră cu fotografii, aveau povești de spus, țineau toasturi, împărtășeau amintiri. Râdeau… Și m-am gândit la mine, om de afaceri cu atâtea zeci de întâlniri și evenimente la activ, și am realizat că niciuna dintre acele întâlniri nu fusese nici pe departe atât de semnificativă precum întâlnirea acestor oameni cu o femeie care le marcase viața.

 

Mi s-a părut ceva extraordinar. Iar Gabi și-a asumat un risc cu mine, fără acte, fără nimic, inițial doar pe încredere. Și am vrut din tot sufletul să reușim cu școala asta, pentru ea în primul rând. Eu am făcut multe afaceri în viață, dar rezultatele – chiar dacă erau bune – nu aveau niciodată o însemnătate. Erau doar cifre. Mai închei un contract, mai crești un procent, mai faci niște hârtii. Domeniul educației m-a interesat mereu fiindcă aici ai un impact direct asupra vieților unor oameni.

 

Sună vorbe mari, dar nu sunt, e ceva concret: peste 50 de ani, știi că omuleții aceștia de azi își vor aminti ce au învățat în școală. Copiii care au învățat cândva cu Gabi și-au făcut inclusiv o pagină de Facebook pe care vorbesc între ei, se mai întâlnesc prin lume, se ajută. Ea a reușit să le insufle un sens de apartenență, de familiaritate. A fost acolo pentru ei, iar cel mai mare dar pe care-l poți face copilului e să fii acolo. El ține minte, chiar și după 20 de ani, că într-un anumit moment al vieții, cineva a fost acolo pentru el. Am avut mulți profesori, dar foarte puțini au fost cei care m-au făcut să mă simt special, iar pe ei nu i-am uitat niciodată.

De ce social-emotional curriculum? Știu că tu ți-ai dorit asta foarte tare.

Eu cred în lucruri academice serioase, dar îmbinate cu o abordare socio-emoțională. Cred că majoritatea școlilor din zilele noastre sunt foarte intelectuale, dar copiii ajung să fie deștepți doar din cărți și să nu poată funcționa în viață. Sunt genii la matematică, dar dacă-i pui să facă un pic de problem-solving în propriile vieți, se blochează. Eu am 2 copii aici (iar al treilea are șapte luni și va merge tot aici cândva, n.red), Andreea are și ea un copil, aproape toți cei care lucrează aici au și copiii aici.

 

Eu îmi doresc ca ai mei să fie gânditori independenți și curajoși, să fie lideri în viețile lor, să fie „doeri”. Să știe să-și gestioneze emoțiile și să fie niște băieței deștepți și un pic înțelepți. Asta mi se pare mie combinația ideală. Există multe școli „alternative”, dar nu sunt adeptul lor: mi se pare că ignoră prea mult partea academică, iar cunoștințele tradiționale sunt și ele vitale pentru un copil. Trebuie să fie un echilibru între ele.

Important este să înțelegi ce ești, tu ca școală. Nu suntem fabrică de conserve sau de cârnați. La o conferință educațională la care am fost mai demult, cineva a zis că „Toți copiii intră la școală cu personalități diferite, stiluri și talente diferite, iar școala îi bagă pe o linie de asamblare ca să iasă toți în forme identice”. În ultimii 15 ani s-au analizat cu adevărat toate elementele care fac un copil să fie sănătos și fericit, dar concret, nu doar teorii. Și asta e concluzia: cheia stă în echilibrul între diferitele tipuri de inteligență.

Eu unul n-am multe inteligențe, dar am un fler la oameni și îi simt pe cei care lucrează și cu inima, care pun suflet. Așa am și ales oamenii potriviți aici. Pe Brian Rhodes, directorul școlii, l-am adus ca să creeze o organizație funcțională în jurul viziunii noastre. E ușor să ai o idee, dar e greu s-o pui în practică. Noi nu inventăm roata, practic aducem în România produsul unor studii elaborate făcute în America și testate în școli de pe coasta de Vest.

 

Merg la multe conferințe în afară și când încep să vorbesc despre socio-emoțional, oamenii mă întreabă „Dar unde e școala asta a ta? California?”. Iar când le spun „România”, rămân uimiți, fiindcă acest gen de curriculum se face deocamdată doar în câteva școli de top din lume. Sunt multe lucruri extraordinare care se întâmplă în educație în ziua de azi.

Care e următorul pas pentru Verita? 

Acum sunt 136 de copii, iar la anul vom ajunge la 200. În curând ne vom muta într-un campus nou, care ne va fi casă pentru următorii 3 ani. Spun 3 ani fiindcă investim 5 milioane de euro într-un viitor campus integrat, cu piscină, cu toate facilitățile. Suntem în discuții pentru un teren în zona Barbu Văcărescu, fiindcă vrem să fie în centru ca și până acum, să nu ne îndepărtăm prea tare de oraș. E greu pentru un părinte să facă ore dus și întors pentru a-și aduce copilul și noi nu vrem să fim încă o școală internațională în afara Bucureștiului.

 

Părinții de la noi au un app special cu actualizări la ce au învățat copiii, ce pregătesc, cu poze, remindere, proiecte de familie. De exemplu avem acum un proiect cu erbarium-uri și părinții le pot vedea în app. Știi, fiind părinte, nu doar director, cred că important e să vorbești din inimă oamenilor și să faci tot ce poți, să fii sincer în relația cu ei. Eu când vorbesc cu părinții le spun franc: „Uite, cu copilul tău se întâmplă treaba asta, cred că-l influențează ceva ce vede acasă și trebuie să-ți pui viața în ordine, fiindcă pe copil îl afectează direct”. Pot să se supere pe mine, dar își dau seama că o spun în interesul copilului și apreciază.

 

Atâta timp cât o să avem școala asta, eu o să le spun franc părinților cum stau lucrurile. Mie îmi pasă și tot ce fac fac cu drag. Și sunt foarte recunoscător României că a fost bună cu mine și mi-a permis să fac ce iubesc eu mai mult: să lucrez cu copiii.

Mai multe informații despre Verita și despre profesori, curriculum și filozofie educațională găsiți direct pe site-ul școlii. 

Pentru mai multe articole, povești și inspirații, mă puteți urmări pe paginile de INSTAGRAM și FACEBOOK



9 Comments

  • Olimpia spune:

    Felicitari pentru acest articol Diana. Binele naste bine, frumosul frumos, prospetitatea prosperitate. Sa scrii cat mai mult despre aceste subiecte.

  • Dani spune:

    Foarte frumos, insa la pretul asta, pentru noi solutia ramane sa emigram…

  • Claudia Oprea spune:

    Felicitari pentru tot ce ai realizat Gabriela Simionescu ! Am plans pentru faptul ca sunt mama si am doi copii minunati si nu imi pot permite sa ii inscriu intr.o astfel de instituitie.Imi doresc ca cei doi copii sa creasca sanatosi si fericiti ,dar din pacate sistemul educational din Romania nu ofera mai nimic . Sunteti minunati si faceti lucruri extraordinare din ceea ce am citit. Am un singur regret ,ca nu exista asa ceva si pentru oamenii obisnuiti .

  • Bari Cristina Alina spune:

    Minunat! Felicitări!!!!Mulțumim lui Dumnezeu ca sunteți româncă! Ca acest suflet minunat pe care îl aveți a fost dăruit României! Sunteți parte din acel plan maret al divinității care are menirea de a dărui lumina, iubirea și bucuria divina tuturor!

  • Teodora spune:

    Ma bucur ca sunt oamenii cre fac o Romanie mai buna si plina de speranta.
    Copii sunt viitorul!
    Pe noi Romania ne-a pierdut pentru motivul ca, atunci cand am plecat speranta in sistemul de educatie nu mai era.
    Am ales un sistem de educatie pt copii si implicit un prezent bun care pregateste un viitor mai bun!
    Succes si multa putere!
    Felicitari si sper ca si parintele de rand sa isi permita sa aduca copii la o astfel de scoala!

  • Teodora Safta spune:

    Frumos articol, Diana!
    Ii cunosc personal pe doamna Simionescu si pe Richard, pe Lila, , Iulia, dar pot sa spun ca prin intermediul fiicei mele ( care si ea lucreaz acolo), ii cunosc pe toti membrii colectivului Verita ….si vreau sa spun ca ma bucur mult cai- ai „descoperit” si ai scris despre ei, pentru ca sunt niste oameni minunati si munca lor merira sa fie facuta cunoscuta!

  • Lorena spune:

    Felicitari pentru articol! Foarte util!
    Nici eu nu am copii, dar imi doresc si ma sperie momentul in care va trebui sa aleg o scoala pentru ei. E ca si cum le aleg o a 2a casa, in care se vor forma. Nu mai locuiesc on Romania, desi imi e dor de mor, dar sistemul educational (si cel medical), ma impiedica sa ma intorc. Felicitari si acestor oameni care isi dedica viata imbunatatind viata altora!