Sunt momente în viață în care totul, absolut totul, merge prost. Nu mă refer la genul acela de zi proastă în care îți taie pisica neagră calea cum ieși din casă sau îți verși cafeaua pe pantalonii albi.

 

Nu, mă refer la senzația constantă și profundă că ești o coajă de nucă ricoșând dintr-un val în altul. În fiecare zi un alt val, astfel încât la un moment dat uiți să te mai uiți după soare și ajungi doar să-ți faci planuri cum să eviți peretele de apă care vine către tine.

 

Chiar dacă valul nu se vede la orizont deocamdată, experiența zilelor de dinainte te-a învățat și te-a condiționat că el e undeva acolo, așa că toată energia ți se canalizează către minimizarea efectelor lui. Nu mai speri să-l ocolești, speri doar să nu te spulbere cu totul. E un sentiment despre care mi-e greu să scriu chiar și acum, la un an distanță, dar m-am decis s-o fac tocmai pentru că din perioadele cele mai grele se nasc cele mai prețioase lecții.

 

În vremea în care prietenii mei de pe Facebook îmi dădeau like la fotografiile de pe vârful Burj Khalifa, eu tocmai primisem o serie de diagnostice medicale deconcertante, aveam și o sinuzită cumplită care nu-mi mai trecea de 4 luni (bonus pe lângă toate celelalte probleme de sănătate) și care aproape că devenise starea mea naturală, primisem câteva vești familiale groaznic de proaste una după cealaltă, iar un șirag înfricoșător de oameni la care țineam sincer de ani de zile se hotărâseră subit să-și șteargă pantofii pe prietenia noastră. Toți deodată. Cum era vorba: o nenorocire nu vine niciodată singură? Nimic mai adevărat.

 

În acest peisaj de-a dreptul paradisiac al existenței mele, mi se furaseră actele și banii împreună cu geanta mea preferată, iar doctorul meu hotărâse că nu mai pot să călătoresc cu avionul, pe perioadă nedeterminată, decât dacă sunt de acord să-mi administrez singură o injecție cu anticoagulant înainte de fiecare zbor. Ceea ce am și făcut, preț de vreun an.

 

Oricât de pozitivă mă consider a fi, recunosc că în acea perioadă am clacat și am avut zile, multe zile una după alta, în care nu am putut decât să mă ghemuiesc și să aștept să treacă valul.

 

Chiar dacă am mers, am muncit și am respirat ca în toate celelalte zile, fără să las să se vadă nimic în afară, în sufletul meu nu era decât un singur gând, rostit în șoaptă, de la mine pentru mine: să trec și de azi. Și de ziua asta. Mâine vom mai vedea. Să trec de azi.

 

În călătoria în Dubai și Oman, exact anul trecut pe vremea asta, m-am trezit într-o dimineață pe o barcă cu motor în largul golfului Omanului, într-o încercare (eșuată) de a privi delfinii. Nu era picio… coadă de delfin în zonă, în schimb erau niște ditamai valurile (la propriu!) care ne aruncau când pe o parte, când pe alta.

 

Nu am avut niciodată rău de mare, însă tangajul cumplit, coroborat cu soarele care-mi bătea frontal la 40 de grade Celsius aveau un efect înspăimântător asupra stării mele fizice. La un moment dat, unul dintre colegii de pe barcă, la rândul lui albastru la față de la legănat și de la soare, a șoptit ceva de genul: „Să privim într-un punct fix, poate ne trece răul”.

M-am întors la punctul meu fix în ziua în care mi-am dat seama că iubesc viața și că sunt dispusă să mă lupt cu toate valurile pentru ea.

 

Am acceptat, mai întâi doar în gând, apoi cu voce tare, ideea că viața mea ar putea rămâne o furtună continuă, și că e în regulă chiar și așa, atât timp cât învăț să-i fac față.

 

O să-mi exersez punctele fixe, mi-am zis, o să învăț să-mi țin echilibrul mai bine, o să mă obișnuiesc să nu mă mai întreb de ce se întâmplă lucruri rele și asta este, mergem mai departe.

 

Pare ciudat, dar la un moment dat chiar ajunsesem la un asemenea grad de seninătate.

 

După ce viața te frânge în punctele tale de maximă rezistență, descoperi puteri pe care nu credeai că le ai.

 

Paradoxal, în momentele în care, în diferite colțuri de lume, căutam cu înfrigurare toaleta aeroportului pentru a-mi putea face injecția de dinainte de zbor, m-am simțit mai puternică decât atunci când așteptam boarding-ul din Business Lounge, sănătoasă-tun și fără nicio grijă pe lume.

 

Când reușeam să-mi amintesc de momentele frumoase trăite cu oameni mai puțin frumoși la suflet fără să mă mai doară trădarea mă simțeam mai norocoasă decât atunci când eram înconjurată de prieteni.

 

Când izbuteam să NU simt un nod în stomac de panică atunci când suna telefonul, mă simțeam norocoasă.

 

Chiar și când la capătul celălalt al firului era cineva care avea nevoie de ceva de la mine sau care voia să-mi vândă ceva. Nu era o veste proastă, deci orice altceva era minunat.

Pentru prima dată după mult timp, în acea barcă din Golful Omanului am realizat că nu voi găsi ceea ce căutam în alt loc decât înăuntru.

 

Atât deznădejdea cât și curajul de a trece peste ea veneau din același loc, iar găsirea acelui punct fix, oricât de anevoioasă, trebuia să înceapă din mine.

 

Cu „trial & error”, cu strâns din dinți, cu încercări repetate, dar ținea 100% de mine.

 

Ceea ce, după multă vreme, a fost un sentiment absolut grozav, de putere pe care uitasem pur și simplu că o am.

 

În acele luni, m-am descotorosit de lucruri, stiluri, convingeri, limite pe care le strânsesem în ani de zile și, odată cu acest proces, au dispărut treptat și mai mulți oameni altminteri apropiați mie. Ei singuri s-au ales.

 

Și, că tot veni vorba de oameni, mai multe persoane mi-au spus să nu scriu despre ce a fost, să nu vorbesc despre lucruri mai puțin faste din viețile noastre, pentru că – adevăr trist – există o categorie de oameni care se bucură, chiar și retroactiv, de răul altora.

 

Celor care se bucură, însă, le doresc să aibă parte în această viață și de bucurii mai curate, ale lor.

 

Să fie atât de fericiți încât să cunoască generozitatea de a răspândi binele, nu răul, în jurul lor.

 

La fel cum, anul trecut pe vremea asta, mi-am dorit în gând să înțeleg cine îmi este cu adevărat prieten… și am înțeles. Așa cum am înțeles că, uneori, în viață „it has to get worse before it gets better”, dar că din cele mai furtunoase și incerte perioade ies curățenii de suflet și de viață pe cinste.

 

Curățenii care primenesc locul pentru lucruri bune care stau să vină.

Firește, pentru fiecare dintre noi punctele de sprijin sunt altele. Și da, în esență pentru mine e vorba de familie, de credință și de meseria pe care o iubesc. Dar, dincolo de aceste lucruri mari și prețioase, în anumite zile în care uit toate raționamentele, fie ele ranforsate logic sau emoțional, oricare dintre următoarele mărunțișuri minunate are rolul eficient al unui „punct fix” care să mi le amintească:

 

o oră petrecută într-o biserică, fie ea ortodoxă sau catolică, doar ascultând liniștea, îmbăindu-mă în acea energie bună;

un moment de răsfăț și de joacă cu Kiki, pechineza mea iubită;

un masaj de două ore într-un loc cu muzică în surdină;

momentul în care îți faci ordine în casă și în dulap și realizezi, câteva ore și câțiva saci de gunoi mai târziu, cât de puține lucruri te fac cu adevărat fericit. Și, brusc, totul pare mai clar;

genul acela de carte care te entuziasmează într-atât încât vrei să încercuiești fiecare paragraf și să-l recitești mai târziu;

o cafea cu miere, sorbită într-un loc din care să privesc lumea;

o porție de sushi, mâncarea mea preferată;

așteptarea plăcută a unei călătorii într-un loc frumos, indiferent cât de aglomerată este perioada și câte mai am de făcut în paralel;

o fereastră prin care se vede marea;

o după-amiază leneșă pe canapea, făcând ceea ce nu-mi permit să fac decât de câteva ori pe an: maraton din serialele mele preferate, cu polițiști și investigații;

un film drag, precum „The Mirror Has Two Faces”, (re)văzut pentru a 50-a oară;

o plimbare de câțiva kilometri prin oraș, ascultând în căști melodiile favoritei mele, Katie Melua.