Metafora trenului pierdut este omniprezentă în literatură.

 

Folosim adesea expresii precum un tren nu oprește niciodată de două ori în aceeași gară, aluzie la oportunitățile ratate, și glumim despre cum trebuie să prinzi trenul potrivit în raport cu momentele decisive ale unei vieți.

 

În articolul care urmează mă voi referi mai puțin metaforic și mai mult concret la ideea de mers cu trenul, fiindcă lecția pe care mi-a servit-o viața weekend-ul trecut a fost deosebit de concretă.

 

De fapt, a fost una dintre cele mai limpezi lecții pe care mi le-am însușit vreodată și de asta am simțit nevoia s-o dau mai departe.

Să începem cu începutul.

 

Având biletul de avion din Zürich și petrecând în Geneva ultimele zile ale călătoriei, în ziua plecării am parcurs traseul Geneva-Zürich Flughafen (aeroportul din Zürich) cu trenul.

 

Analizând mersul trenurilor, am ales trenul care pleca din Geneva la 13:30 și, cu o singură schimbare, ajungea în Zürich Flughafen la 17:15, deci o călătorie de aproape patru ore.

 

Concret, traseul era direct până în gara centrală din Zürich, iar de acolo urma să luăm un tren care mai făcea 10 minute până la aeroportul din Zürich.

 

Următorul tren după cel de 13:30 pleca la 14:30 și ajungea în Zürich Flughafen la 18:00.

 

Ambele variante erau perfect în regulă, având în vedere că noi preferăm să fim cu trei ore înainte în aeroport, așa că oricum aveam timp de manevră mai mult decât suficient.

 

Așa cum se întâmplă de multe ori în viață, nu ne-am organizat cum trebuie pentru a ajunge la 13:30 la gară, au apărut lucruri neprevăzute care ne-au dat peste cap programul și ne-am trezit în întârziere și la limită.

Cum spuneam, puteam foarte bine să luăm următorul tren, dar – tot cum se întâmplă în viața de zi cu zi – ne-am pus ambiția de a ne ține de programul inițial.

 

Cum adică să ratăm trenul de 13:30? Noi, călători cu experiență? Nu stabilisem că e 13:30? Păi îl luăm pe cel de 13:30, orice ar fi.

 

Sună cunoscut, apropo de multe alte situații de viață?

 

De câte ori nu ne cramponăm de scenariul din capul nostru, de ceea ce credem noi că AR TREBUI să fie?

 

Am ajuns la limită în gară, am luat bilete la limită și am ajuns în ultimul minut pe peron.

 

Am vrut să spun Hai să-l așteptăm pe următorul, chiar nu am chef să gonesc prin gară, am gândit asta amândoi de cel puțin trei ori în drumul spre peron, dar ne-am înghițit cuvintele în numele aceleiași ambiții de mai sus. Ne-am făcut un plan, ne ținem de el!

 

Am ajuns cu un minut mai târziu pe peron, dar trenul – în mod rarisim pentru Elveția – a întârziat două minute. Așa că l-am prins.

 

Ce noroc, ne-am felicitat amândoi. Uite ce important este să nu te dai bătut și să încerci. Ce baftă pe noi că a întârziat trenul!

 

Literalmente, chiar ne-am adresat reciproc aceste complimente și ne-am lăudat în legătură cu norocul nostru incredibil. Un fel de Vezi? Dacă vrei, poți, universul conspiră, se realiniază, face și drege ca să-ți realizezi tu ambiția.

 

Era doar începutul, însă.

 

După primele 15 minute de călătorit, ne-am dat seama – cu o ușoară panică – că trenul nostru nu are vagon restaurant, nici automat de băuturi, dar nici aer condiționat.

 

În grabă, nu apucasem să cumpărăm o sticlă de apă din gară, iar ideea de a merge aproape patru ore fără apă și aer condiționat, într-o zi cu temperaturi de 35 de grade la umbră, nu era chiar o perspectivă luminoasă.

 

Întrebându-l pe conductorul extrem de amabil al trenului de această chestiune, am aflat că da, trenul nostru e singurul care nu are vagon restaurant, fiindcă a fost reconfigurat în ultima clipă, iar toate opririle sunt prea scurte pentru a putea coborî să cumpărăm o sticlă.

 

Și da, are și o problemă cu aerul condiționat, pe care echipa lor încearcă să o remedieze.

 

Dar, ne-a explicat tot el, putem coborî la Lausanne, schimbăm trenul și vom avea vagon restaurant, aer condiționat și tot ce ne trebuie.

 

Căutând în mersul trenurilor online, observ că trenul din Lausanne implică încă o schimbare de tren, în Olten.

 

Așadar, dacă ne dăm jos să cumpărăm apă, ajungem să mai schimbăm de două ori până la Zürich.

 

Nevoia a dictat, așa că ne-am dat jos în Lausanne, ne-am cumpărat apă și am așteptat, liniștiți, următorul tren.

 

A venit următorul tren: arhiplin, tot fără aer condiționat – nu îmi dau seama dacă era stricat sau doar depășit de numărul mare de călători – și cu spațiile de trecere ocupate de câteva sute de studenți care veneau să se instaleze în campusurile din Olten.

 

Valize imense ocupau holurile, ba chiar și pubele de gunoi goale, lucru pe care nu l-am văzut vreodată în vreun tren.

 

Nu doar că nu aveam loc de stat jos, dar nici măcar pe hol nu aveam loc.

 

Am stat sprijiniți de două pubele de gunoi. Goale.

 

Am transpirat cât pentru două vieți și ne-am bucurat că ne dăm jos în Olten ca să luăm un alt tren. Unul mai norocos.

 

A venit trenul de legătură, de data asta cu aer condiționat funcțional, dar la fel de plin, așa că am prins locuri pe partea cu soarele arzător – printre bagaje, copii alergând și oameni care transportau orice, de la crose la sus-amintitele pubele (care, se pare, sunt transportate de la kilometri distanță spre căminele elvețiene, lucru pe care eu nu l-am trăit pe vremea mea) – și ne-am (aproape)copt până la Zürich.

 

După patru schimbări și o călătorie de aproape 4 ore la 40 de grade, am ajuns în Zürich Flughafen la 18:30.

 

Cu o jumătate de oră mai târziu decât dacă așteptam trenul de 14:30, dar și cu vreo 80% mai obosiți, transpirați și nervoși.

 

Dacă luam trenul de 14:30 în loc să ne încăpățânăm să-l prindem, cu răsuflarea întretăiată, pe cel de 13:30, am fi mers cu aer condiționat, cu vagon restaurant elegant, cu grad de ocupare redus (fiindcă pe site apărea ocupat la nivel 1 din 5) și cu o singură schimbare.

 

Numărând – la propriu – minutele până la destinație, m-am trezit rostind exact aceste cuvinte, cu voce tare: După ziua de azi, îmi e clar că în viața asta unele trenuri TREBUIE să le pierzi!

 

Am dat din cap amândoi, cu ultimele puteri, și ne-a bufnit râsul, dar ideea a rămas cu mine pe mai departe.

 

Dincolo de perspectiva metaforică, zău că da… unele trenuri nu sunt făcute să le prinzi cu orice preț. Nu sunt pentru tine.

 

Nu ai loc în ele, nu ai apă, nu ai aer, nu ai nimic din ce îți trebuie, de fapt.

 

Nu e vorba doar de trenul ghinionist din Zürich, ci de multe trenuri pe care m-am omorât să le prind în viața asta, deși aș fi fost mult mai câștigată rămânând pe peron.

 

Doar că m-am încăpățânat să fac unu la zero în meciul cu viața și să îi arăt eu ei că ajung la destinație CÂND VREAU EU, nu când vrea ea, viața.

 

Toți am auzit atât de des metafora urcatului în trenul potrivit încât nu mai știm să distingem trenurile potrivite și alergăm după orice personal care se târăște în gară. Din frică, criză de timp, anxietate și alte motive total nepotrivite.

 

Trenuri profesionale de tipul „Trebuie să continui să lucrez în acest loc toxic, unde vin cu un nod în stomac dimineața, fiindcă nu voi mai prinde niciodată o asemenea oportunitate”.

 

Trenuri personale de genul „Timpul trece, am deja o vârstă, deci mai bine mă agăț de relația asta în care nu sunt fericit(ă) decât să risc să rămân singur(ă)”

 

Trenuri zilnice, de tipul „Nu pot să spun NU acestei ocazii care nu-mi surâde, fiindcă… poate nu mai vine alta”.

 

Sau „Simt că nu e pentru mine și nu e în regulă, dar poate nu mai vine alt tren/iubit/oportunitate”.

 

Ori „Mi-am propus ca până la X ani să fiu căsătorit, să am mașină până la Y ani, să fiu pe poziția cutare până Z ani, așa că trebuie să mă grăbesc ca să ajung acolo și să nu ratez niciun tren”.

 

Cred că le-am cam bifat pe toate în viața de până acum, dar niciunul dintre aceste trenuri prinse din disperare nu m-a dus la o destinație bună.

 

Sau, chiar dacă m-a dus într-un loc relativ în regulă, știu acum că aș fi putut ajunge acolo având o călătorie mult mai lină, mai plăcută, în care să pot privi pe geam cu tihnă.

 

Știu acum, cu certitudine absolută, că unele trenuri din viață ar fi trebuit să le pierd, fără regrete, și că instinctul meu mi-a spus-o de fiecare dată.

 

A existat mereu o voce în capul meu care spunea Ai răbdare, e destul timp, mai așteaptă, nu alerga nicăieri, doar că zgomotul din megafoanele societății era mai puternic: Asemenea oportunități trec și duse sunt! Timpul trece repede. Nu trebuie să ratezi șanse. Altcineva, în locul tău, ar alerga după acest tren. Nu se știe niciodată ce îți rezervă viitorul. În acest moment, alte persoane fac, dreg, prind trenuri.

 

Sună cunoscut?

 

În realitate, ar fi trebuit să stau pe peron, citind o revistă și sorbind dintr-un suc rece, așteptând ceva care chiar era potrivit pentru mine, nu fugind și agățându-mă de ușa unui tren care nu îmi era menit.

 

Desigur, asemenea revelații se întâmplă, de regulă, în retrovizorul vieții, privind înapoi și conectând semnele, urmele, momentele vitale.

 

Dar, chiar și așa, sunt concluzii care merită trase.

 

Dacă ar fi să îi dau un sfat celei care eram la 20 sau 25 de ani, i-aș spune așa:

 

„Draga mea, așază-te comod, ia-ți ceva de citit, bucură-te de răcoarea din gară, de muzica de fundal… și relaxează-te puțin. Multe trenuri trec prin gara asta, fiecare loc în care trebuie să ajungi are multiple rute posibile și trenurile în care trebuie să urci vor opri suficient de mult încât să poți urca pe tihnă. Nu transpirată, nu gonind în urma lor, nu gâfâind pe un peron sau privind la ceas cu disperare. Crede-mă!

 

Dar da, vor fi și unele încercări ale vieții, unele trenuri fantomă, trenuri care par de neratat, spre destinații în care ești sigură că nu o să mai poți ajunge niciodată dacă nu iei acest unic mijloc de transport și despre care lumea o să-ți tot repete cât de irepetabile sunt. Dar crede-mă pe cuvânt, lumea asta vrea doar să te sperie…”