Despre tot ce-i fin și fain

Cornel Ilie de la Vunk: poveste despre cum transformi un „band” într-un brand.

By 11 mai, 2017People
read time 10 min
Foto: Petru Ivu
 
11 mai, 2017

Cornel Ilie de la Vunk: poveste despre cum transformi un „band” într-un brand.

Pe 25 mai, la Sala Polivalentă, trupa Vunk pregătește un concert în care a investit toată experiența din cei 23 de ani de existență: ”Secretul tău”. La întâlnirea cu Cornel Ilie, liderul trupei, am descoperit un om care face totul să pară firesc: și sălile pline, și videoclipurile filmate live pe Facebook, și show-urile „ca afară”. Asta-l face mai cool decât toți cei care se străduiesc să fie.

by

Am un fel de secret: mi-e întotdeauna teamă să mă întâlnesc „live” cu oamenii pe care îi admir și cu a căror artă am o relație prealabilă și statornică. Dacă în carne și oase o să fiu dezamăgită? Dacă, din acel moment, de câte ori o să ascult o anumită melodie sau o să răsfoiesc o carte anume, o să rememorez momentul deziluziei mele?

 

În contrapartidă, există întâlniri aparte, de la care pleci zâmbind ca de-o victorie. Și, de fiecare dată când auzi un refren, îți aduci aminte că ai avut bucuria să stai la o cafea cu artistul preferat și să-l întrebi tot ce-ți trece prin minte.

 

Întâlnirea cu Cornel de la Vunk face parte din această a doua categorie. Mulți ani, Vunk a fost singura trupă românească pe care o ascultam pe „repeat”, iar melancolia fericită și pe alocuri ironică a melodiilor lor a fost soundtrack-ul multor perioade din viața mea. La întâlnirea cu el m-am dus un pic mai senină, știind că un om care compune versuri atât de plastice și de vii nu are cum să fie altfel decât muzica lui. Adică pozitiv, ironic, plin de umor și, mai ales, firesc.

 

Asta mi-a plăcut mereu la Vunk, mie și fanilor care-i urmăresc de peste 20 de ani: fac lucrurile deosebite să pară firești. De la melodiile lor nu-ți rămâne doar refrenul, ci te lovește și realitatea textelor, care au un tâlc, un mod de a folosi cuvintele. Îți lasă un zâmbet și un nod în gât în același timp. Valabil și pentru videoclipurile lor, mici istorii gândite minuțios. De exemplu, „Hai, mersi”, lansat în februarie, este al treilea videoclip din istoria trupei făcut sub formă de animație, iar „Camera ei” este primul videoclip filmat „live” pe Facebook, dintr-o singură bucată.

 

Show-ul de pe 25 mai de la Sala Polivalentă este cel mai ambițios din toate cele de până acum, o călătorie pe fundul oceanului, inspirată de Jules Verne și de lumea musicalurilor care-i plac atât de mult lui Cornel. Vor cânta alături de Raluka și, pentru prima dată în istoria concertelor din România, personajul principal al poveștii nu sunt ei. „Eu nu țin morțiș să știe cineva cine suntem și cum arătăm, important este să se înțeleagă povestea așa cum am gândit-o și oamenii să plece de la spectacol simțindu-se într-un fel. Cei mai mulți fani noi din ultimii ani i-am câștigat la spectacole, nu din aparițiile TV sau la radio”, îmi spune el.

 

„E vorba despre schimbul de generații: sunt oameni care nu au crescut cu muzica ta și pe care trebuie să-i cucerești. E o luptă. Pe partea de spectacol investim cel mai mult și financiar, și timp, și gânduri, și idei. Orice idee care poate fi spectaculoasă o păstrăm pentru a o pune într-un viitor spectacol”.

 

Multe din lucrurile pe care le fac cei de la Vunk sunt „prime dăți” pe piața din România, dar nu simt nevoia să bată toba. Așa funcționează ei, e un stil de lucru și de viață, iar după ce l-am cunoscut pe Cornel mi-a fost și mai clar de ce.

 

„Mie îmi place să mă joc”, recunoaște Cornel. „Dacă ai chef de joacă, găsești și ideile, și oamenii. Trebuie doar să ai pofta asta și să-ți asumi faptul că poți să și pierzi. Noi am băgat bani pe care nu i-am recuperat niciodată. Ne-am asumat asta, fiindcă nu e un moft, e o mare plăcere. E o investiție în munca ta de artist și în ceea ce îi propui publicului”. 

 

A pus în aplicare tot ce i-a trecut prin cap până acum, iar pentru anul acesta are în plan inclusiv un documentar despre istoria Vunk, prin care să documenteze etapele prin care au trecut. Pentru fani, pentru iubitorii de rock dar și pentru tinerii care se apucă de muzică și se lasă prea repede.

 

„Eu în general nu-mi dau prea multă importanță, nu-mi place treaba asta. Pentru public, dacă nu ești tu pe scenă, vine altul. Nu e ca și cum nu mai poate trăi lumea fără tine”, punctează el. „Nu că nu ne-am dori în secret treaba asta” (râde). Cornel crede că limita pieței muzicale românești vine tocmai din faptul că tinde să se ia prea în serios. „Mulți muzicieni de la noi sunt înconjurați de oameni care îi păcălesc, le creează o aură și îi invelesc într-un staniol, ca la ciocolată. Cum ai făcut o mișcare, staniolul ăla se rupe. Ne e foarte greu să spunem asta cu voce tare”.

 

Cornel nu se ia în serios și nu încearcă să-și încarce muzica de importanță, ci de înțelesuri. Melodiile Vunk îți dau o stare de bine, chiar și când vorbesc de lucruri triste. Nu te apasă, mai curând fac haz de necaz de lucruri și situații pe care le trăim cu toții.

”Eu cred cu tărie că orice formă de artă trebuie să dea speranță oamenilor. Poți să plângi la un spectacol trei ore și să dea cu tine de toți pereții, dar dacă nu pleci cu o speranță, la ce bun? Nu ajută la nimic forma asta de artă care mai mult te îngroapă. Da, e în regulă să-ți arate prăpastia, dar trebuie să-ți arate și mâna care te trage afară. De la un spectacol trebuie să pleci un pic mai puternic. Eu nu vreau să învăț oamenii nimic, vreau doar să le dau speranță”

 

Viziunea lui Cornel despre spectacolele pe care se străduiesc, din 2012 încoace, să le facă tot mai complexe și mai elaborate – de la concept și regie până la costume, decoruri, lumini, efecte speciale – are legătură directă cu speranța care te face să evadezi din lumea reală.

 

„Când un om cumpără un bilet, ești dator ca 2-3 ore să-l faci să uite de el însuși. Și, în același timp, să-și aducă aminte de el însuși. Tu, artistul, ești ca o agenție de turism: când omul îți dă banii pe bilet, îți spune indirect să-l duci undeva frumos, să se simtă bine. Trebuie să-l duci, din acel moment e răspunderea ta”.

Fine Society: În ce călătorie îi duceți pe oameni acum, pe 25 mai, cu „Secretul tău”?

Cornel Ilie: Pe 25 mai îi ducem pe fundul unui ocean, acolo se întâmplă povestea, dar ea este din lumea de acum, e foarte ancorată în realitatea vremurilor noastre. Scena e un submarin uriaș și am emoții, fiindcă încă ne gândim cum s-o acoperim cum trebuie. Ducem oamenii într-o călătorie în care, pentru prima dată, mai avem pe cineva pe scenă: un rol feminin principal, pe Raluka.

 

 

Povestea e cam așa: nemulțumiți de societatea în care trăiesc, oamenii își creează o altă lume, mergând să trăiască pe fundul oceanului, unde e mult mai liniște. Fetele se transformă în meduze, băieții în alge, un calorifer din cameră îl transformăm în orgă de biserică, putem face ce vrem noi cu simbolurile din spectacol. De ce vor să evadeze în ocean? Fiindcă în lumea lor oamenii nu mai vorbesc între ei ci vorbesc despre ei, nu se mai văd între ei ci se văd doar pe ei. Se uită doar în oglindă, dar nu se mai văd nici așa, fiindcă e o ruptură și între oameni și ei înșiși, între ei și visurile lor și ceea ce ar fi vrut să fie.

 

Bun, așa că ne mutăm într-o altă lume, dar mereu apare un obstacol: ceva tot îi atrage pe oameni la lumea reală, concretă, și ar vrea să se întoarcă. Asta e premisa spectacolului și va fi un experiment inedit. E o dorință a mea mai veche să încerc o formă de musical pe care nu am văzut-o la noi, ceva care mă duce cu gândul la „We Will Rock You”, făcut după Queen, care e fabulos. În martie m-am dus la Londra special să văd câteva spectacole, atât teatru cât și musical, fiindcă mă interesează soluțiile de regie. Mă fascinează cum poți din nimic, cu trei scaune și un decor minim, să faci o poveste incredibilă, de care oamenii nu se plictisesc după zeci de ani.

 

La noi nu există școală de musical, așa că tot ce facem noi acum e din pură plăcere. Încercăm să transformăm niște momente de concert clasic în altceva: să luăm piesele noastre și să le dăm altă aură, să le amestecăm. Le-am croșetat între ele, spre exemplu am luat două piese și le-am pus pe aceeași muzică, dar ele se continuă între ele.

 

Am emoții mari și trec de la dubiu la extaz, de la teamă la fericire. Când pui în scenă un concept e vorba despre a traduce ce e în mintea ta, pentru tot restul lumii. În capul meu e foarte clar totul și am impresia că toată lumea știe ce știu eu și înțelege toate referințele. Mi-e pur și simplu teamă să nu ratez vreun amănunt.

 

Pe partea de show ați mers într-o evoluție continuă în ultimii ani. Conceptele se construiesc treptat sau e câte o idee-fulger de la care pornește totul?

E vorba despre o setare mentală, despre cum te programezi să fii. La mine totul e foarte vizual, de la versuri și până la spectacole. E un puzzle care se construiește prin lumini, ecrane, costume, tot. O idee care îți vine acum în minte a fost plantată de mult, nu vine ea deodată. În general se lucrează de mult la ideile care par că vin spontan. Mai întâi îți pui întrebarea, apoi chemi ideea, chemi ceva. Și o să vină la un moment dat, așa cum vin și oamenii în viață. Ești atent la oamenii care trec prin viața ta? Dacă nu ești, îi pierzi sau îi ratezi, nici nu ajung să se întâmple. Pe oameni îi chemi. Nu vin ei așa, pur și simplu. Și, după ce au venit, spui că „așa s-a întâmplat”, „a fost o întâmplare”.

Ai spus adineauri că la tine totul e vizual, inclusiv cuvintele melodiilor voastre. Cum „vezi” niște versuri?

Versurile noastre sunt plastice, îți poți imagina ce se întâmplă acolo. Da, e vorba de iubire până la urmă, dar contează felul în care o spui. Și – cel mai important – contează pauza și virgula. Unde pui virgula. Acolo se schimbă multe lucruri. În muzică virgula e pauza, liniștea, contează cât de multe note pui sau cât de puține. Eu am învățat asta din instinct, fiindcă îmi place la nebunie ceea ce fac, nu am studiat asta nicăieri. Singurul moment în care am învățat în mod voit ceva legat de cuvinte a fost prin 2002, când voiam să scriu poezie și literatură în engleză.

 

Aveam eu niște gânduri, așa că am luat lecții cu un profesor de facultate, un pedagog extraordinar. Cred că am rămas cu niște mici reflexe și reguli de atunci, dar în esență e vorba de instinct și de faptul că mie îmi plac cuvintele. Cuvintele pot porni sau opri războaie, pot porni niște povești de dragoste pentru toată viața, depinde cum le folosești. Oamenii le folosesc prea puțin sau prea prost, mai mult le consumă decât le folosesc.

 

Limba română are atâtea sensuri, te poți juca cu ea în fel și chip, e foarte muzicală, are multe vocale spre deosebire de alte limbi. De asta e greu să ai succes în străinătate pe un gen muzical în care să conteze versurile. Dacă nu trăiești și nu simți în limba respectivă, e foarte greu să transmiți ceva pe sufletul oamenilor care ascultă. Dacă prima dată când vrei să spui că ți-e dor sau că iubești pe cineva în limba cu pricina îți vine tot româna în minte, înseamnă că nu ești pregătit.

Oamenii vorbesc despre lucrurile de care sunt mândri, dar de prea puține ori despre rateuri. Tu pari să vorbești cu mare lejeritate și despre ce nu iese, despre ce n-a fost bine…

 

În trupă suntem atât de pasionați de ceea ce facem încât fiecare se documentează în cel mai mic detaliu pe bucățica lui, când pregătim ceva. Cele mai fascinante sunt ideile alea în care din ceva mic scoți un efect senzațional. Am văzut ieri un efect extraordinar scos dintr-o banală bucată de pânză, la un spectacol în străinătate. Aproape că mi-e ciudă pe ei (râde).

 

Ei, ca să ajungi la pânza aia trebuie să treci prin multe experimente. E un mindset, un proces lung, până să realizezi că less is more. Asta cu „Less is more” sună foarte bine în teorie, dar ca să ajungi s-o simți și s-o înțelegi trebuie să faci multe greșeli înainte.

 

De exemplu, în 2012 am avut primul nostru spectacol la Sala Polivalentă. Am făcut o grămadă de greșeli, nu aș mai face acum ce am făcut atunci. Am chemat vreo 10 invitați, era aproape un carnaval acolo și eu mă gândeam cât de cool va fi. Am adus artiști din SUA, l-am adus pe solistul de la Mr.Big, Eric Martin. În final a fost bine, dar e un spectacol care, din punctul meu de vedere, a ieșit cel mai prost față de cum trebuia să iasă de fapt.

 

La final veneau oamenii și ne spuneau „Doamne cât de grozav a fost, a fost extraordinar...”. Și noi muream de ciudă fiindcă știam cum ar fi trebuit să iasă de fapt. O idee bună, făcută prost. De acolo am pornit și am învățat ce să NU mai facem. E ușor să te învețe cineva ce să faci, mai greu e să pricepi ce să nu mai faci niciodată.

 

Sunt perfect conștient de multe greșeli care nu s-au văzut și pe care lumea nu le-a sesizat niciodată, dar care au fost acolo și eu le știu. Nu te ajută să te înconjori de o aură de falsă perfecțiune, asta ajunge să te îngroape. E mai interesant să îți asumi greșelile, e o formă de a educa publicul să fie mai atent, de a-i crește vigilența.

 

Sunteți printre primele trupe de la noi care au conștientizat nevoia unei echipe completă: de la PR la stilist, pentru toate micile detalii. Asta se simte. Nu a ridicat asta ștacheta, pe o piață în care toți încă mai încearcă să le facă singuri pe toate?

Și noi am încercat să le facem pe toate (râde), dar nu ne-a ieșit. Ne-am dat seama că e un pas mare de la band la brand. Oamenii nu sunt atenți doar la ceea ce cânți, ci la tot ce ești tu: la imagine, la cum e scris logo-ul, la culorile unui titlu, la afiș, la apariția scenică, la mediile unde te duci să vorbești despre tine… Mi-ar plăcea să nu țin cont de lucrurile astea, ar fi mai simplu și mai corect poate, dar acesta e mersul lucrurilor.

 

Eu cred că nu e corect fiindcă la un moment dat, mai ales în industria muzicală internațională, devine o bătălie între comunicatori: cine e mai abil, cine vinde mai bine o poveste, cine speculează cel mai rapid un anumit lucru. E bine pentru story, dar nu e bine pentru artist. Încurajează mai mult ambalajul, nu povestea efectivă.

 

 

Uită-te în jur: puțini oameni mai consumă artiști, majoritatea consumă piese. Totul e bazat pe playlisturi: YouTube, Apple Music, Spotify, toți îți propun playlisturi în funcție de ceea ce ai ascultat până atunci. Ideea de idoli și de artiști în care te regăsești se întâmplă mai rar în ziua de azi. Puțini mai sunt atenți la asta: puțini, dar valoroși. De asta nu e vorba doar de numere, de like-uri, trafic, vizualizări. Contează dacă oamenii înțeleg, dacă sunt constanți, dacă te sprijină.

 

Lansăm un album – ”Extrovertit” – odată cu acest concert și nu știm pentru cine va conta chestia asta. Pentru noi contează și e o formă de respect pentru publicul care apreciază asemenea lucruri. E un public constant. Eu am peste 2.000 de CD-uri și îmi place ideea de a vrea să deții un album al unui artist care-ți place. Acum îmi cumpăr mult coloane sonore, fiindcă îmi place lumea muzicală a filmului și mi-ar plăcea să fac asta cândva. Regizorii de la noi nu lucrează cu muzică, așa că nu e o perspectivă prea luminoasă, dar încerc să fac asta pe scenă, în concerte: dramaturgie îmbinată cu muzică.

 

Legat de promovare: noi nu mai folosim afișaj ilegal pe pereți. Se murdărește orașul, e și o activitate la limita legii și putem s-o oprim doar dacă nu mai folosim serviciile respective. Tot outdoor-ul nostru din 2014 încoace e pe acele panouri mari, publicitare, ca orice alt produs. Ei, anul acesta ne-am gândit să ne folosim altfel bugetul de promovare, fiindcă sincer nu știu dacă merită să băgăm atâția bani doar ca să ne vedem noi prin oraș pe niște panouri. Prin urmare, o parte din buget o donăm unui violonist de la fundația lui Ciprian Marica, Mircea Dumitrescu. E un băiat talentat, care are nevoie de bani fiindcă își caută o bursă în străinătate. N-o să-l salveze banii ăștia, dar măcar mai prinde curaj un an de zile, știind că niște oameni cred în el.

Spuneai că nu se fac filme cu muzică, dar voi pregătiți un documentar despre muzică, adică despre istoria Vunk.

Noi nu ne-am lăudat niciodată că am făcut cutare sau cutare lucru în premieră, dar vrem să rămână documentate undeva lucrurile prin care am trecut: pentru copiii mei, pentru cei care se apucă mai târziu de muzică, pentru fani. Noi am trecut prin toate etapele și vrem să le arătăm concret, să se vadă că nu poți ajunge undeva peste noapte, nu poți să sari peste pași.

 

Avem inclusiv materiale de când eram în clasa a treia și încercam să facem muzică prima dată. Ne filmam în garajul casei. Apoi avem filmări din curtea școlii, când cântam la banchetul de clasa a VIII-a și nu se uita nimeni la noi. Și a venit diriginta să le atragă atenția copiilor că nu sunt atenți. (Râde). Pe lângă joaca cu mingea, noi ne făceam televiziune, aveam emisiuni, făceam știri. Eram penibili, dar amuzanți. Ne-am făcut apoi radio pirat și am emis de la Perla la Piața Dorobanți. Dădeam play la casetă și spuneam „Aici Radio Fulger”. Am documentat tot drumul: de când nu ne asculta nimeni până când au început să ne asculte, de la când ne-am luat-o în cap până la când ne-am întors pe drumul bun.

 

Documentarul e și pentru noi, să ne amintim niște lucruri și poate să reușim să inspirăm pe cineva. Mulți copii se lasă pentru că nu are cine să-i asculte. Vorbeam cu cineva și calculasem că, luând la întâmplare orice bloc, la un anumit număr de apartamente găsești un dulap pe care e o chitară. Mi-ar plăcea să descopăr tineri, să dau ceva mai departe. Știu că pot ajuta mai mult, dar încă nu știu cum s-o fac.

 

 

Până să lansăm documentarul, am creat un concept de televiziune rock online – Rock On. E în stadiul de site de news de rock, se lucrează în culise pe partea de radio și TV. Va avea filme biografice foarte rare despre trupe punk și rock, plus documentare și orice se poate filma în backstage la concertele artiștilor români.

 

E un concept pe care îl fac cu Mediafax, pentru cei care se apucă de rock și se lasă prea repede. Publicul de rock e foarte împrăștiat, sunt multe insulițe mici și toate susțin că sunt mai tari decât toate celelalte. Dorința mea e ca publicul de rock să se adune, fiindcă astfel ar putea să fie mai puternic și să fie luat în seamă. Ar fi bine pentru toți. Dar nu ne prea ajutăm între noi deocamdată, sunt foarte multe orgolii. E incredibil că sunt atât de mulți oameni mișto și atât de încuiați la minte când vine vorba de a se deschide către ceilalți.

 

Când v-ați luat-o în cap? Că ai pomenit de asta mai sus.

Am avut și noi o perioadă, prin 2000, când nu mai ascultam de nimeni. Abia explodase piața muzicală de la noi, pe atunci nu radiourile aveau putere, ci Atomic TV. Ne-am luat-o în cap fiindcă noi credeam că le știm pe toate. Mai bine decât casele de discuri și decât de toată lumea. Ne-am prins repede însă. Eu cred că sunt mulți care m-au ajutat indirect, fără să să aflu eu vreodată. Sunt convins că la un moment dat am trecut pe lângă vreo catastrofă și cineva nu a lăsat să se întâmple.

 

Am avut noroc și de o familie care mi-a dat voie să fac de toate: am avut loc, nu mi-a impus nimeni limite. De asta eu nu cred că nu se poate: dacă îmi spui „nu”, eu îți arăt că se poate. În tot ce fac vorbesc despre viața mea, care e o viață destul de comună, dar totul e despre cum găsești soluții la probleme și cum încerci să le eviți. Cineva pune poduri, altcineva pereți. E o alegere.

Videoclipul filmat „live” pe Facebook –  ”Camera ei” – e minunat. L-am văzut fără să știu că e filmat „live” și transmite multă emoție, am simțit nevoia să-l văd de două ori.

Am avut un mare noroc. Nu am repetat aproape deloc pentru el, fiindcă nu am apucat. La ora 10:00 noi trebuia să intrăm live pe Facebook și la 9 și ceva abia făceam prima repetiție. Ideea videoclipului le-am spus-o colegilor cu vreo lună înainte: „Ce ar fi să facem un videoclip filmat live și transmis pe Facebook, dintr-o bucată?”. Și după ce am terminat de pus întrebarea s-a făcut liniște. S-0r fi gândit că sunt nebun (râde) Am definitivat ideea, dar nu am reușit să ne întâlnim cu actorii decât în dimineața filmării videoclipului. Și stai, că n-a fost nici atunci simplu.

 

Noi, în ideea să promovăm videoclipul, convenisem să mergem la o emisiune în dimineața respectivă. Trebuia să intru la 8:30 în direct la emisiunea lui George Buhnici. Studioul lui George e în Piața Iancului, iar noi filmam în Bucureștii Noi. Am luat metroul, fiindcă era un trafic ucigaș. Aveam o mașină la ieșirea dintr-o stație și una la ieșirea din cealaltă stație, iar cineva din echipă avea o relație la metrou și, în disperare de cauză, exista și planul C: să ținem un minut în stație metroul dacă întârziam și nu reușeam să-l prind la timp.

 

Când m-am întors de la emisiune, abia am mai avut timp de 2-3 repetiții, pentru că trebuia să intrăm live prin telefon și cu Europa FM. Alte minute scurse și deja nu mai aveam timp. Am dat drumul filmării și s-au adunat toate energiile și emoțiile. A ieșit bine fiindcă tuturor le-a plăcut mult ideea și au crezut în ea. Am filmat dintr-o bucată și asta a fost. Acela e videoclipul.

Mă uitam pe YouTube că oamenii se raportează foarte emoțional la videoclipurile voastre și sunt mereu comentarii noi, inclusiv la melodiile vechi. Schimbându-se generațiile, vă redescoperă muzica…

Știi, sunt familii cu copii care vin de ani buni la concerte și îi văd pe acei copii cum au crescut. Mi se pare cumva extraordinar, aia e miza cea mai puternică. Copiii nu mint, nici nu poți să-i minți. E incredibil când îi vezi fredonând melodii, și nu doar hiturile momentului, ci melodii mai vechi ale noastre. Avem oameni care vin din toată țara la concerte ca să trăiască acea atmosferă. Avem multe povești și pe unele dintre ele chiar vreau să le surprind în documentar.

 

Sunt grupuri de fete care s-au împrietenit la concertele noastre și acum sunt nedespărțite. O mămică ne-a spus că a vrut să asculte „Baladă pentru o minune” în timpul operației de cezariană. Am și cântat la nunta unui cuplu, fiindcă aveau o poveste fabuloasă: au făcut un accident pe un pod, s-au întâlnit la secția de poliție și singurul lucru pe care-l aveau în comun era faptul că amândurora le plăcea Vunk. Când ne-au spus povestea, ne-am dus la nuntă, că era prea mișto.

 

Partea cea mai interesantă este că avem și fani străini care vin la concerte și niciunul nu vorbește românește. Un polonez, un argentinian și un olandez. Nu înțeleg nimic din ceea ce cântăm, dar spun că le place starea pe care le-o dă muzica noastră și cum se simte lumea la concert. Polonezul lucrează la aeroportul din Varșovia, la Security-Check. I-a plăcut de noi și, venind la concerte, a început să viziteze România. A venit la concertul de la Polivalentă prin Budapesta, că nu avea cursă directă cu avionul, apoi a luat trenul până la Timișoara, a schimbat la Caransebeș, un traseu absolut ciudat, dar a ajuns până la urmă (râde).

 

Mai e și un olandez care ne-a trimis o piesă Vunk interpretată de el la pian. Ei nu înțeleg versurile, dar le place aerul muzicii noastre. Nici nu știu cum să reacționez la asemenea dovezi de simpatie, mă bucur atât de tare de ele încât uneori aproape că mi-e teamă să nu cad în ridicol.

După cele de mai sus, nu cred că are cum să nu-ți placă de Vunk și de filozofia lor fresh – recunosc, aici vorbește fana, nu doar jurnalista din mine – așa că pe 25 mai, nu rata concertul  „Secretul tău” – de la Sala Polivalentă din București. În deschidere cântă Feli, o altă voce specială. Mai ai timp să-ți iei bilet. Ne vedem acolo!

Fotografii: Petru Ivu

2 Comments

  • Mihaela Grigoras spune:

    Cel mai frumos inverviu ! ”Mulți ani, Vunk a fost singura trupă românească pe care o ascultam pe „repeat”, iar melancolia fericită și pe alocuri ironică a melodiilor lor a fost soundtrack-ul multor perioade din viața mea.” – m-am regasit in aceasta fraza. Am resimtit ca pe o ”seceta” acea perioada in care se retrasesera din peisajul musical romanesc si ma bucura enorm faptul ca au revenit, si nu oricum, ci in forma maxima ! Din 1000 de trupe , eu i-am ales ca fiind preferatii mei. Felicitari, lor, pentru versuri, pentru muzica, pentru sentimente si tot ce transmit melodiile lor ! Felicitari tie, pentru minunatul interviu ! Multumesc !

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.