Despre tot ce-i fin și fain

Intestinul: organul despre care nu vorbim, dar care ne face cu capul

By 11 decembrie, 2017Learning
read time 10 min
 
11 decembrie, 2017

Intestinul: organul despre care nu vorbim, dar care ne face cu capul

Cartea medicului german Giulia Enders – ”Gut” – este o lectură de cultură generală pentru fiecare om al secolului XXI care vrea să înțeleagă cum funcționează propriul corp. Lumea medicală tocmai a recunoscut legătura directă dintre starea de sănătate a intestinelor și boli grave precum depresie, anxietate sau maladii auto-imune. Mai mult ca oricând, informația corectă înseamnă putere asupra corpului nostru.

by

Sincer, chiar nu am găsit un alt titlu mai potrivit și mai „elegant” decât acesta. M-am străduit, dar toate variantele alternative păreau ocolișuri inutile. Acesta e adevărul: problemele legate de digestie, stomac și intestine ne fac cu capul. La propriu, fără vreo metaforă la mijloc.

 

E un subiect despre care n-am scris niciodată pe larg, dar cu care m-am confruntat de când mă știu. Am decis să povestesc mai multe odată cu această carte pe care am descoperit-o și care cred că ar putea ajuta mai mulți oameni. Fiindcă suntem mai mulți decât credem, iar problemele noastre chiar nu sunt „mofturi” inexplicabile. Ba chiar din contră, fac obiectul noii frontiere în medicină: legătura dintre intestin și creier.

 

 

O să încep eu cu mărturisirea: lista de alimente pe care le pot mânca în viața asta e minusculă. În zece rânduri pe o foaie am terminat cu enumerarea tuturor mâncărurilor pe care le pot consuma fără să-mi fie ulterior foarte rău. Prin rău mă refer la junghiuri, dureri, greață, disconfort, tot ce puteți asocia cu un rău alimentar.

 

Aș vrea să spun ca a început de la o anumită vârstă sau că a existat un factor declanșator, dar așa ar fi fost mai simplu pentru mine, aș fi știut de unde să apuc chestiunea. Nu, așa am fost mereu.

 

Mama își amintește și acum că, după ce am terminat cu laptele matern, nu mi-a mai plăcut laptele de niciun fel (până în ziua de azi nu îl tolerez decât în cafea), iar diversificarea a fost făcută cu un proces lung și greoi de „Uite avionașul, nu e avionașul”, fiindcă nu-mi plăceau prea multe lucruri și aveam nevoie de trucuri și muncă de convingere.

 

Am crezut mereu că așa mi-e felul, aceasta fiind explicația cea mai frecventă pe care o primeam în multele mele vizite pe la medic, în încercarea de a afla un răspuns la ”DE CE?”-urile mele.

 

Răspunsul l-am aflat de curând, la capătul a 33 de ani de întrebări, iar odată cu el m-am înțeles mai bine pe mine însămi, fără ca asta să fie vreo exagerare în niciun fel. Vedeți voi, am avut ani buni în care m-am luptat cu irascibilitatea, nervozitatea, anxietatea și tot felul de stări sufletești incerte și fără o justificare clară, pe care le-am pus mereu pe seama conjuncturii, a stresului (chiar dacă aveam 13 sau 14 ani), a oboselii și a tot ce puteam eu procesa cu mintea și informația de atunci.

 

Aveam zile când eram atât de nervoasă și agitată încât simțeam că explodez, aveam zile în care îmi venea să plâng și eram tristă fără să știu de ce, la un moment dat m-am gândit, cu toată sinceritatea, că poate sunt depresivă fără să-mi dau seama. Doar că – din păcate sau din fericire – scenariul ăsta nu mi s-a potrivit niciodată: am iubit mereu viața, m-au entuziasmat mereu o mulțime de lucruri, aveam mereu dorințe și vise arzătoare, așa că partea cu depresia n-a stat în picioare.

 

Am zis „din păcate”, pentru că uneori, oricât de ciudat ar suna, mi-aș fi dorit să-mi zică cineva „Da ai depresie, problema e substanța X sau dezechilibrul Y, uite, faci tratamentul Z și trece”. Măcar era un diagnostic cert. Dar să ai niște stări de nervozitate și iritabilitate PUR ȘI SIMPLU, fără un motiv clar, adică să ai zile bune și zile proaste fără nicio logică a lor, asta e foarte greu de dus pentru psihicul unui copil.

 

Privind înapoi, îmi dau seama că am fost foarte matură și puternică, la o vârstă la care habar nu aveam de capul meu. Mi-am găsit singură moduri de a mă remonta, m-am analizat, am făcut diferite experimente pe mine, m-am automotivat, am citit, am căutat, mi-am forjat o cale care a funcționat și m-a scos mereu la lumină. Deși, recunosc, a fost un stres perpetuu, pe care  nu l-am asociat niciodată cu intoleranțele și problemele mele alimentare.

 

Pentru mine, erau două chestiuni total diferite, pe care nu le alăturam decât în discuții retorice, care aveau loc strict în mintea mea (pe modelul: „Sigur, asta îmi mai lipsea după ce că sunt supărată și nervoasă, să nu mai pot nici să mănânc alimentul X, care-mi place”). De asta, până de curând am crezut că e o chestie de suflet sau de minte, nicidecum de tract gastrointestinal.

 

Primele răspunsuri le-am găsit singură, în urmă cu 2-3 ani, pe forumuri americane de medicină și în jurnale medicale din afară, la care ajunsesem să plătesc subscription de medic, doar ca să înțeleg unele lucruri despre corpul meu. Prin 2014 am citit prima dată despre toate cazurile de depresie și boli psihice de prin anii ’70, dovedite ulterior a fi boli endocrine nediagnosticate corect și cu repercursiuni la nivelul intestinului, sau despre oamenii tratați de psihiatri cu cele mai dure medicamente pentru dezechilibre ale chimiei din creier, când de fapt ei aveau sindromul colonului iritabil. Părea complet ilogic… și totuși cazuistica medicală era incontestabilă.

 

Încetul cu încetul, a început să se vorbească despre neurotransmițătorii din intestin, după care au apărut primele studii oficiale despre legătura directă și schimburile de informație dintre intestin și creier. Brusc, faptul că o stare proastă a intestinului este cauza directă și imediată a unei stări psihice precare a devenit un adevăr incontestabil.

 

Totuși, chiar dacă găseam zeci de articole străine despre acest subiect, în publicații de prestigiu, încercarea mea de a le povesti unor doctori de la noi despre această chestiune nu s-a soldat chiar cu cele mai grozave rezultate. Asta nu înseamnă că nu există medici excepționali și deschiși la minte în România, ci pur și simplu că eu am avut ghinion în a-i găsi pe cei dispuși să mă asculte. Până la urmă i-am descoperit, dar am bătut la multe uși.

 

Acum o lună a ajuns la mine cartea Giuliei Enders, un medic german care a avut curajul să scrie prima carte amplă și pe înțelesul tuturor despre GUT. Ați auzit cu siguranță de „gut feeling”, termenul metaforic pentru intuiția inexplicabilă care se manifestă printr-un nod în stomac, același loc în care sălășuiesc și fluturașii pe care-i simțim când ne îndrăgostim lulea. Acest GUT este fix tractul gastrointestinal, intestinul despre care vorbeam mai sus, cu toate conexiunile lui nebănuite.

Cartea Giuliei este un compediu A-Z despre tot ce trebuie să știi despre mâncare și corpul tău în relație cu ea: de la traseul pe care-l urmează alimentele prin corp, exemplificat cu analogiile cele mai plastice, până la analiza fiecărei componente a sistemului digestiv și tratarea logică și directă a problemelor pe care mulți le avem și prea puțini le înțelegem logic.

 

Vorbește despre reflux, dezechilibru de floră intestinală, exces de antibiotice cu repercursiuni asupra intestinului, despre intoleranțele la lactoză sau gluten pe care am ajuns să le considerăm „fițe”, despre microbiom (termenul preferat al zilelor noastre și „cheia” multor probleme de sănătate), despre mitul lui Helicobacter care ba e bun, ba e rău, despre motivele pentru care corpul nu mai recunoaște alimentele procesate și le respinge, despre bacteriile rele precum E-coli și rolul lor și despre motivul „epidemiei” de afecțiuni auto-imune. Plus zeci de sfaturi concrete de aplicat pe corpul nostru, instantaneu.

Nu te trimite nimeni să cumperi nimic după aceea, nu e nicio dietă-minune, niciun regim complicat, nicio rețetă a fericirii care ți se vinde. Cartea Giuliei este pur și simplu o „hartă” de navigat prin problemele alimentare ale corpului nostru. Într-o lume în care nimic nu mai e natural, în care totul e stropit, poluat, plastifiat, e absolut necesar să înțelegi DE CE organismul tău reacționează uneori violent, CUM poți să îl asculți, CE poți să faci ca să reglezi reacțiile la anumite intoleranțe și până UNDE poți să-i întinzi limitele. Realist și aplicat.

Deși am citit mult la viața mea despre aceste lucruri, fiind direct interesată de subiect, după ce am închis cartea Giuliei am înțeles cu cel puțin 70% mai bine DE CE corpul meu are problemele pe care le are și CE pot eu să fac începând chiar de acum. Nu e nimic magic, e doar puterea informației: citind această carte, realizezi că  într-adevăr informația este putere. Informația corectă îți dă putere asupra corpului tău.

 

Mai jos, iată 3 idei memorabile din carte, ca să vă deschid apetitul pentru ea. Absolut fiecare pagină are cel puțin o informație prețioasă, deci trebuie citită cap-coadă. Partea fascinantă rămâne, pentru mine, cea legată de conexiunea certă dintre intestin și creier, dovedită oficial de lumea științifică. Unul dintre experimentele care mi-au rămas în minte, dintre cele citate de Giulia, este cel al „înotului forțat”, care sună cam așa:

„Un șoarece este plasat într-un container plin cu apă, suficient de adâncă încât șoarecele să nu poată atinge fundul cu picioarele, forțându-l să înoate în cerc, pentru a se menține la suprafață. Practic, șoarecele încearcă în zadar să ajungă pe uscat, dând roată containerului. Întrebarea este: cât de mult va continua el să înoate în căutarea uscatului? Este practic o variantă de laborator a unei întrebări existențiale de bază: cât de intens suntem dispuși să ne străduim și să muncim pentru ceva aflat undeva departe, dar care credem că există? Fie că e vorba de pământ uscat sub picioare sau de absolvirea liceului. Sau de ceva abstract, precum satisfacție sau fericire.

 

Șoarecii cu tendințe depresive nu înotau prea mult. Pur și simplu „înghețau” la un moment dat, așteptându-și sfârșitul cu apatie. (…) Noile tipuri de antidepresive pot fi de obicei testate pe acest tip de șoareci: dacă ei înoată mai mult după ce și-au primit medicația, asta înseamnă că substanța în cauză ar putea fi eficientă. Cercetătorii conduși de omul de știință irlandez John Cryan au dus experimentul cu un pas înainte. Au hrănit jumătate dintre șoareci cu Lactobacillus rhamnosus JB-1, un tip de bacterie recunoscut ca fiind bun pentru tractul gastrointestinal.

 

În 2011, ideea de a altera comportamentul șoarecilor schimbându-le starea tractului gastrointestinal era foarte nouă. Și totuși, șoarecii cu flora intestinală îmbunătățită în acest fel nu doar că au continuat să înoate mai mult și cu mai multă râvnă, dar în sângele lor s-au descoperit mai puțin hormoni de stres decât în cazul celorlalți șoareci. Ba chiar aceștia au înregistrat performanțe radical mai bune la memorie și la testele de învățare decât șoarecii care nu primiseră tratamentul pentru intestin.

 

(…) Primul studiu al efectului pe care starea tractului gastrointestinal o are asupra creierului uman a fost publicat în 2013 – la doi ani după experimentul cu șoarecii. Cercetătorii au presupus inițial că nu va exista niciun efect vizibil asupra oamenilor. Rezultatul final a fost însă profund surprinzător, și nu doar pentru ei, ci pentru întreaga comunitate științifică. După 4 săptămâni în care au primit un cocteil cu bacterii bune pentru flora intestinală, unele zone din creierul oamenilor supuși experimentului s-au modificat în mod vizibil, în special cele responsabile de procesarea emoțiilor și de durere”

 

Despre sațietate și digestie:

”La o oră după ce intestinul subțire a digerat un aliment, începe procesul de curățenie. Numele științific al acestui proces este de complex motor migratoriu. Când începe, este ca și cum ușierul care stă la poarta stomacului ar da ușa de perete, deschizând drumul pentru ca resturile alimentare să alunece în intestinul subțire. Apoi le mișcă, cu o forță suficient de mare pentru a curăța totul odată cu ele. Observat cu o cameră video, acest proces este atât de interesant încât până și cei mai sobri oameni de știință au ajuns să numească acest complex motor migratoriu «mica menajeră» a corpului.

 

Toți ne-am auzit mica menajeră la lucru. Este acel zgomot al stomacului care chiorăie și care, contrar convingerilor populare, nu vine din stomac, ci din intestinul subțire. Burțile noastre nu chiorăie doar când le este foame, ci și atunci când lăsăm suficient timp între mese pentru a permite corpului să-și facă această curățenie atât de necesară. Când și stomacul și intestinul subțire sunt în sfârșit goale, menajera poate să înceapă să-și facă treaba.

 

Dacă stomacul este, în schimb, ocupat cu digerarea greoaie a unei fripturi, atunci menajera trebuie să fie răbdătoare: doar după șase ore în stomac și încă cinci ore în intestinul subțire friptura dispare în sfârșit, iar intestinul poate începe să facă necesara curățenie. Nu întotdeauna auzim menajera la lucru, depinde de cât aer se află în stomac și în intestin, dar dacă mâncăm ceva înainte să se termine curățenia, atunci menajera se întrerupe din lucru și se așază iar să aștepte. Dacă ronțăim tot timpul câte ceva, nu mai rămâne timp pentru curățenie”.

Despre apendicele care nu e deloc inutil, ba chiar din contră:

„Apendicele are reputația inutilității. (…) Este poziționat într-un loc în care mâncarea parțial digerată nu ajunge niciodată, chiar sub intersecția dintre intestinul gros și cel subțire. Practic, este total trecut cu vederea. (…) Dar, chiar dacă este izolat de restul confraților săi, apendicele face parte din țesutul imunitar, la fel ca amigdalele. Și nu ar putea fi mai bine-plasat în corp, pentru rolul lui! Este suficient de departe pentru a nu fi deranjat de toate procesele digestive care au loc deasupra lui, dar suficient de aproape pentru a monitoriza microbii străini care apar.

 

Deși pereții intestinului gros includ depozite mari de celule ale sistemului imunitar, apendicele este făcut aproape în totalitate din astfel de celule. Astfel, apendicele lasă să trăiască doar germenii buni și atacă tot ceea ce consideră a fi periculos, ceea ce înseamnă că un apendice sănătos este ca un depozit al celor mai bune și folositoare bacterii din corpul uman. Aceasta a fost descoperirea făcută de cercetătorii americani Randall Bollinger și William Parker, în 2007”

În România, cartea a fost tradusă sub titlul „Șarmul discret al intestinului”, la editura Lifestyle.

Ilustrații din carte și fotografie principală: Scribe Publications

12 Comments

  • Flori spune:

    Buna! O sa comand si eu cartea! De 2 saptamani incerc sa nu mai mananc nimic dupa 17-18 si am observat ca ma simt foarte bine. Cand sunt tentata sa rontai ceva ma intreb daca imi este foame. Nu imi este fiame dar cered ca niste obiceiuri proaste nu-mi dau pace :)) Niciodata nu am asociat starile de nervozitate cu alimentatia! Abia astept sa citesc. Multumim! O seara buna!

    • Da spune:

      Flori, dacă primești un sfat – începând de la 1 ora după ultima masă a zilei, bea jumătate de cana cu apă din 30 in 30 de minute, că sa eviți senzația de foame.

  • Irina spune:

    Gata! Am terminat de citit cartea. Drept ca varianta in romana are o traducere pe alocuri dubioasa, dar se poate intelege. Am citit-o ca pe un roman, e atat de bine scrisa si chiar comica pe alocuri. Foarte interesanta lumea asta interioara a noastra. Ce ordine elevetiana pe acolo, fiecae organ cu rolul lui si chiar cu personalitatea sa, as zice. O lectura delicioasa. Printre multe alte informatii utile, mie mi-a confirmat faptul ca nu trebuie sa fim asa obsedati de curatenia asta cu produse super dezinfectante, dar in acelasi timp sa ne spalam cat mai des cu putinta pe maini.
    Multumesc pentru recenzie, le citesc pe toate cu atata placere, creezi o adevarata sete de lectura 🙂

  • Ingrid spune:

    Mulțumesc pentru informații! Fiecare articol scris de tine îmi Răspunde la întrebări ce-si cautau răspunsul de multă vreme. Esti a noastră Wikipedia , Diana! ?
    Mulțumesc frumos! ✨??

    • Multumesc mult, Ingrid! Nu-s Wikipedia, dar incerc sa ma documentez bine pe lucrurile care ma preocupa si sa le dau mai departe. Ma bucur mult cand asta ajuta macar un pic si alte persoane 🙂

  • Roxana spune:

    Diana, oare știi site-ul https://www.organicolivia.com? Cred că ți-ar plăcea mult Olivia, iar dacă nu ai timp să îi citești blogul, ai putea să o adaugi pe Instagram, unde publică, de asemenea, foarte multe info utile. Pe mine m-au ajutat destul de mult aceste informații, în special în ceea ce privește problemele intestinale. Pupicei dragi

  • RALUCA CONSTANTINESCU spune:

    Da, foarte utila cartea. Eu am vazut referiri la ea intr-un documentar de pe canalul Arte, din 2013. Puteti citi si un articol scris de mine pe aceasta tema si sa cautati o carte pe care am indicat-o la Surse. Se numeste „Brain Maker”:

    ​http://www.ziaruldesanatate.ro/articole/specialisti/intestinul-al-doilea-creier

  • Raluca spune:

    Iti multumesc frumos pentru recomandare, Diana! Tocmai am comandat cartea. Mama mea sufera de o boala a intestinului de cand eram eu mica si mereu a fost un fel de bau-bau pentru mine acest organ(stiind cat a patimit ea din cauza lui cu restrictiile alimentare si controalele frecvente). Abia astept sa citesc cartea si sa i-o dau si mamei.

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.