Despre tot ce-i fin și fain

Leadership-ul Binelui: un tânăr avocat transformă faptele caritabile în muncă de echipă

By 25 septembrie, 2018Virtues
read time 15 min
 
25 septembrie, 2018

Leadership-ul Binelui: un tânăr avocat transformă faptele caritabile în muncă de echipă

Lucrează pentru una dintre cele mai mari firme de avocatură de la noi și își împarte viața între Drept, pasiunea pentru cărți și sportul pus în slujba faptelor bune. Tudor Colțan vede viața ca pe un puzzle în care piesele se așază una câte una și în care esențial este să lași lumea un pic mai bună decât ai găsit-o.

by

Dacă te intersectezi cu Tudor Colțan în viața de zi cu zi, de cele mai multe ori îl vei vedea îmbrăcat sobru și elegant: la costum, cu vestă, cravată și ochelari cu rame negre. Totuși, prima oară când mi-a atras atenția și curiozitatea jurnalistică a fost într-o fotografie în care era îmbrăcat într-un tricou de concurs și ținea în brațe un câine cu ochi triști.

 

Pe rețelele sociale, în care se știe că animalele și copiii adună cele mai multe like-uri, poza lui Tudor era profund atipică și nu avea nimic de-a face cu like-urile sau cu popularitatea facilă. Avea un licăr de lacrimi în ochi, purta un tricou cu inscripția uneia dintre cele mai grele competiții de ciclism de la noi, iar cățelușul – pe nume Teddy – era unul dintre câinii fără stăpân de la Adăpostul Speranța. Pentru Teddy și pentru cei peste 600 de cățeluși de la Adăpostul Speranța, Tudor strânsese de unul singur, prin fundraising, 6.000 de lei, pedalând 78 de kilometri la Transilvania Bike Trails, o competiție cu diferență de nivel de 1.700 de metri. O sumă mare și mai ales muncită, nu doar cu mușchii, ci cu sufletul.

 

L-am felicitat pentru reușită, pe Facebook, și mi-a rămas în minte pasiunea cu care mi-a scris înapoi, explicându-mi că trebuie să facem ceva, să tragem un semnal de alarmă, să facem o campanie, orice, fiindcă „oamenii au impresia că un animal e o jucărie de care te poți descotorosi, pur și simplu”. Era sincer revoltat, dar nu cu acel gen de revoltă care te învăluie și apoi se risipește fără urme, ci cu genul de revoltă care naște proiecte și schimbă stări de fapt. După ce l-am cunoscut și am făcut acest interviu, am înțeles că pasiunea investită în lucruri e o caracteristică fundamentală a omului Tudor Colțan. Motto-ul lui: „Work hard, dream big”.

„Vezi cățelușul din poză, Teddy? Când l-am ținut în brațe, inițial l-am simțit speriat, după care i-am câștigat încrederea. Acolo, la adăpost, am realizat că un câine nu are neapărat nevoie doar de mâncare și de loc cald, ci de iubire, iar din păcate iubirea nu se poate cumpăra cu bani, deși mulți ar încerca asta”. 

Într-o lume care propovăduiește secretul reușitei prin detașare și lipsa implicării emoționale, Tudor se investește cu totul în fiecare activitate pe care o întreprinde: cauzele caritabile, Dreptul, cititul, toate lucrurile care-i aprind imaginația și sufletul. Iar în acest moment, poate cea mai mare revelație dintre toate a fost faptul că poate strânge în jurul lui oameni care să facă bine. Împreună, chiar dacă nu se cunosc și nu îi unește mai nimic în afara unui domeniu de activitate și a dorinței de a nu sta indiferenți pe marginea vieții.

 

„Acum ceva timp credeam că o competiție este în primul rând despre mine, despre limitele mele, despre succes, despre glorie, despre ideea de a face un timp bun, despre un podium”, îmi povestește el. ”Cu timpul, am realizat că o competiție poate să nu fie despre tine, ci despre alții, și că prin sport poți face bine oamenilor”.

 

 

În Drept există un adagiu, pe care mi-l citează: IUS EST ARS BONI ET AEQUI. ”Dreptul este arta binelui și a echității”. Pentru Tudor, ideea de Drept este legată indisolubil de ideea de bine, așa că – în viziunea lui – un om care iubește Dreptul ar trebui să iubească și ideea de a face bine, ba chiar s-ar cuveni să fie parte integrantă din personalitatea lui.

 

Tocmai de asta, după Transilvania Bike Trails și Adăpostul Speranța, pe 13-14 octombrie, la Maratonul București, Tudor va alerga pentru ATCA – Asociația de Terapie Comportamentală Aplicată – și pentru copiii diagnosticați cu autism care au nevoie de ore de recuperare. El și 70 de persoane, provenind în mare parte din mediul juridic.

 

Pe oamenii care s-au pus în slujba cauzei ATCA i-a strâns în jurul lui pornind de la nucleul comunității de alergători „Legal Runners”, pe care el însuși a fondat-o în rândul oamenilor pasionați de sport din domeniul juridic. Avocați, magistrați, notari, executori și câțiva simpatizanți din afara mediului juridic și-au dat mâna pentru a acoperi, prin kilometri alergați și fundraising, 400 de ore de terapie pentru copiii cu autism. 

 

E vorba despre ore de terapie ABA, care în prezent reprezintă singura șansă de recuperare a acestor suflete mici, dar care pot fi teribil de costisitoare pentru părinții copiilor cu autism: o ședință costă 50 de lei, iar un copil are nevoie de mii de astfel de ședințe pentru a avea șansa unei vieți normale. ”Unii dintre aceștia sunt cazuri atât de grave încât terapeuții merg acasă și lucrează cu ei, iar costurile sunt între 2.000 și 5.000 de lei per copil, pe lună”, ne-a povestit Beatrice Ionescu de la ATCA. 

 

 

În funcție de posibilitățile familiei, orele sunt gratuite sau achitate 50%, iar echipa lui Tudor a strâns, în doar 11 zile suma de 20.000 de lei, adică echivalentul a 400 de ore gratuite. Au mai rămas încă 20 de zile de fundraising până la maraton, deci suma s-ar putea lejer dubla sau tripla, acesta fiind scopul principal pentru care luptă acum cei 70 de voluntari.

 

Cam 50% din copiii suferind de autism pot fi recuperați pentru a fi integrabili în societate, iar 80% dintre copiii de la ATCA au reușit să fie reintegrați cu succes în școală. Fiecare oră contează, de aici și dorința lui Tudor și a echipei lui de a maximiza banii strânși și, implicit, impactul asupra copiilor:

„Aici nu e vorba despre mine, nici despre sport, ci despre a transmite o vibrație printre oameni: că rupând 5 minute din viața ta poți să faci un bine. Îmi scriu oameni care vor să ajute, oameni ocupați, cu profesii solicitante, dar care au reușit să simtă vibrația asta. Poate 5 minute din viața noastră înseamnă zero pentru noi, fiindcă adesea le irosim, dar 5 minute consumate pentru o cauză pot însemna totul pentru un copil diagnosticat cu autism”.

Am stat de vorbă cu Tudor Colțan despre mult mai multe lucruri în afara sportului și a avocaturii, după cum veți vedea în interviul de mai jos, dar cam toate elementele care țin în echilibru universul interior al lui Tudor vizează ideea de echipă. De colectiv strâns pentru un bine mult mai mare decât binele individual pe care ar putea să-l facă fiecare. Tudor crede în comunități și în cercuri ale binelui, care se pot intersecta, devenind tot mai mari, până când ajung să schimbe lumea în moduri care acum pot părea neverosimile, dar care sunt cât se poate de tangibile.

 

”Să faci fundraising pentru copiii cu autism nu e un gest mărunt, fiindcă aduci în prim plan problemele lor și felul în care este privită această afecțiune. Poate după noi va veni altcineva, cu alte idei și planuri. Mi-am dorit să creez o echipă, fiindcă cel mai frumos succes în viață nu vine pe cont propriu, ci din ideea de a pune niște oameni la un loc pentru o cauză comună. Și dacă acea cauză este și bună, nobilă, atunci succesul nu e doar o chestiune de orgoliu, ci de umanitate”.

Când nu practică avocatura pentru una dintre marile cabinete de avocatură de la noi și nu aleargă la crosuri sau maratoane pentru cauze nobile, pe Tudor îl poți găsi lesne într-o librărie sau bibliotecă, cufundat în lectura unei cărți pe care n-o poate lăsa din mână, sau poate la un concert la Ateneu sau la o piesă de teatru. Într-o lume în care oamenii se plâng că n-au timp, Tudor are timp de toate lucrurile mai mici sau mai mari care-l fac să viseze: o carte, un concert, un buchet de flori ales fir cu fir dintr-o florărie micuță, o piesă de teatru din care-i rămân în minte idei și replici zile-n șir, o masă luată în tihnă, la masa din colț a unui restaurant liniștit. Toate lucrurile care îl hrănesc, dar îl și fac să se trezească zilnic la cinci dimineața, cu poftă de a face tot mai multe și mai bune.

Tudor Colțan are charismă și putere de convingere și le folosește pentru a practica o formă de Leadership de care lumea noastră are nevoie: un Leadership înclinat spre aducerea oamenilor împreună pentru fapte bune. Își consumă timpul și energia pentru a le explica oamenilor de ce este vital să se implice în anumite cauze meritorii, iar oamenii vin către el, într-un schimb de energie, resurse și credințe. Tudor nu s-ar autointitula lider, dar numai la întâlnirea de la ATCA am auzit trei persoane numindu-l astfel în decursul a câteva minute. De ce? Pentru că este el care își asumă răspunderea de a face lucrurile să se întâmple și uneori chiar de a le provoca să se întâmple atunci când nimeni nu crede în ele.

 

Am stat de vorbă, așadar, despre sport și caritate, despre lecturile care i-au schimbat viața, dar și despre cum ar trebui să fie un avocat al vremurilor noastre astfel încât să poată avea satisfacția de a fi lăsat ceva în urma lui.

FINE SOCIETY: Când s-a transformat pentru tine sportul din hobby în material de concursuri, având în vedere că ai la activ peste 30 competiții?

TUDOR COLȚAN: Am început să alerg în 2014, când am venit în firma în care lucrez, am terminat o cursă de 10 kilometri cu echipa și acela a fost primul meu contact cu competițiile de alergare. Am văzut că mă descurc și am început să alerg și la alte concursuri. Cea mai frumoasă cursă de la începuturi a fost în 2015, Sky Retezat Race, pe Vârful Custura: 28 km, diferență de nivel 1800 de metri, o cursă extraordinar de grea, care mi-a dat peste cap orice limită, dar pe care am terminat-o în 8 ore. Aceea este una dintre cele mai prețioase medalii pe care le am, fiindcă atunci am înțeles că ideea de a-ți depăși unele limite fizice te ajută foarte mult psihic, îți dă o energie extraordinară. 

 

 

Pe lângă concurs în sine, contează multe alte lucruri: pregătirea competiției, oamenii și vibrația lor, atmosfera competiției, momentul în care ești doar tu cu tine, tu cu gândurile tale. Te relaxezi și deodată ai acea senzație de libertate. Noi în Drept avem „Libertatea de a contracta”, avem principiul libertății „Lato Sensu”, iar a face mișcare și sport este tot o formă de libertate.

 

La Custura mi-am dat seama că nu e vorba doar despre sport și efort, ci despre limite. Noi, oamenii, ne impunem limite din cauza unor frici, dar dacă îți înlături fricile poți face foarte multe. De aceea oamenii de succes au pornit adesea de jos, înlăturând zilnic câte o teamă, și au ajuns sus. Dacă te estompezi în fricile tale, n-o să ajungi niciodată undeva. 

 

Alergatul e doar o formă de eliberare, cititul e și el o formă de libertate a minții. Mintea fuge, culegi informații, îți imaginezi lucruri și devii un om mai bun. Când citești, înțelegi că nu există limite pentru imaginația ta. Tu ești în acel moment în fața unei cărți, dar mintea ta e complet altundeva. Dacă citești Hemingway, mintea ta e pe un câmp de luptă într-un Război Civil, dacă citești Fitzgerald e într-o romanță foarte frumoasă din anii ’20, dacă citești despre Gala Dali ești în Parisul anilor 20. Dar libertatea prin sport e una dintre cele mai frumoase. E pură, nu ți-o poate altera nimeni.

Cum alegi cărțile pe care le citești, ce te atrage la ele sau pe ele către tine?

Aici am o poveste personală foarte frumoasă. În 2012, când s-a deschis Librăria Humanitas Cișmigiu, am fost unul dintre primii clienți. În drum spre facultate am văzut un spațiu frumos, plin de cărți. Obișnuit cu cărțile de la Drept, m-am gândit că acolo unde sunt cărți ar trebui să fiu și eu. Am pășit destul de timid pe atunci și am descoperit mai întâi ușa – îmi place simbolismul ușilor – care era foarte grea. Nu e o ușă normală ușa de la Humanitas, e o ușă ca pe vremuri. 

 

 

Primul semn în simbolistica ușii este faptul că se deschide foarte greu. Ca și în viață, lucrurile care apar foarte târziu, foarte greu sau pentru care muncim foarte mult ar putea să fie cele mai bune din viața noastră. Atunci când am deschis ușa am avut un sentiment frumos: un spațiu imens, plin de cărți, și o canapea comodă.

 

Am început să mă plimb și am realizat că plimbarea printr-o librărie seamănă foarte mult cu Labirintul pe care-l descrie Umberto Ecco în „În numele trandafirului”. Când aveam zile grele, îmi doream să mă pierd printre cărți. Și m-am și pierdut. Cărțile le alegeam la prima vedere: mă plimbam, răsfoiam și alegeam titluri. Mai mergeam și pe recomandări, dar cele mai frumoase cărți, cele care mi-au inspirat viața, au venit când aveam nevoie de ele. 

 

Așa cum oamenii cred în ideea de suflete pereche, și cărțile pot însemna exact ce are nevoie sufletul tău la un moment dat. De exemplu, Hemingway – ”Pentru cine bat clopotele” – care arată ce înseamnă ideea de a fi curajos și că uneori trebuie să renunți la niște oameni pe câmpul de luptă, pentru a le da altora șansa de a trăi. Apoi ”Gala-Dali” de Carmen Domingo – ideea de libertate și dorința de a susține pe cineva necondiționat, chiar dacă societatea te încadrează în niște tipare deloc convenționale.

 

Ah, iar una dintre cele mai frumoase cărți găsite a fost „Lupul de stepă” de Hesse. A fost ca o răscolire în amintiri, fiindcă un om care se pierde printre cărți poate fi considerat ciudat în ziua de azi, dar un om care iese dintre cărți în societate vede altfel lucrurile față de ceilalți oameni.

 

 

Care este cartea care te-a marcat cel mai tare?

Petru Creția – ”Luminile și umbrele sufletului”. De esența unui om echilibrat ține un sistem de valori bine pus la punct. Petru Creția vorbește despre luminile și umbrele sufletului, pe care eu le-am perceput ca pe un sistem de valori. El vorbește și despre elementele negative, și despre cele pozitive ale unui om. A fost dragoste la prima pagină, fiindcă în prefață el îl citează pe Marcus Aurelius, care spune „Sapă înăuntrul sinelui tău; acolo se află izvorul binelui, mereu gata să țâșnească, dacă sapi mereu”. 

 

Atunci m-a făcut curios și cu cât citeam mai mult cu atât îmi dădeam seama de luminile și umbrele propriului meu suflet. Noi oamenii fugim de părțile noastre negative. Dacă descoperim defecte la noi, poate nu le vom schimba, dar măcar să le acceptăm, să știm că există acolo. Ideea de a-ți accepta și umbrele sufletului e mai importantă decât a-ți cunoaște luminile sufletului. Cam despre asta e cartea.

 

Ai avut o carte care te-a marcat mai mult decât te-ai fi așteptat când ai început-o?

Chiar recent mi s-a întâmplat, cartea Fridei Kahlo m-a marcat fiindcă o văzusem, știam de ea, dar nu m-am simțit atras, nu mi-a inspirat nimic la început. Cu toate acestea, am zis să citesc primele pagini, de curiozitate. După ce le-am citit, țin minte că singurul lucru care mă făcea să mai plec acasă era că se termina programul la Humanitas. Am cumpărat-o, am luat-o acasă și am terminat-o în două zile. Am descoperit în acea carte un om care a spus o vorbă foarte frumoasă: că trebuie să ai curajul să trăiești, fiindcă de murit e foarte ușor. 

 

 

Un alt exemplu e „În numele trandafirului”, care mi s-a părut puțin greoaie la început. Până la urmă m-a fascinat, aveam zile în care tot ce îmi doream era să ajung acasă și să pot s-o continui. Una dintre cele mai surprinzătoare cărți, care face parte din crezul meu în viață, este și „Narcis și Gură de Aur”, a lui Hesse. Drumul lui Gură-de-Aur în viață, întrebările interioare, frământările sufletești și modul în care el își dorea să-și dea seama cum merge viața asta, toate le regăsim în fiecare dintre noi. 

 

Doar că mulți dintre noi nu ne trăim viața așa cum simțim de fapt, ci după tipare impuse de societate, de familie, sau uneori chiar auto-impuse. Această carte m-a marcat prin prisma a două elemente. Primul este că în viață nu e bine să iei totul de-a gata, să crezi că îți e garantată o anumită profesie.

 

Așa cum Gură-de-Aur a crezut că va fi un slujitor al lui Dumnezeu, dar și-a dat seama că această cale nu e pentru el. Și al doilea este să nu îți negi instinctele, fiindcă ele în mod intuitiv ne duc acolo unde ne e locul.

Ți-ai făcut un program al tău, cu tot ce contează pentru tine: teatru, cărți, sport, concerte la Ateneu, avocatură. Cum s-a compus, strat peste strat, piesă cu piesă?

 

A fost ca un puzzle. Care este esența unui puzzle? Scopul de a descoperi imaginea de ansamblu. Ne poate lua toată viața să descoperim puzzle-ul, dar la mine a fost destul de simplu. La 19 ani, când am pășit pe treptele facultății de Drept, nu aveam nici puzzle-ul, nu aveam nici măcar jocul cumpărat, dar aveam o imagine de ansamblu. 

 

În fiecare zi, pe lângă lectura stufoasă a Dreptului, am încercat să-mi refugiez sufletul rebel în beletristică. Dacă era o carte din Belle Epoque care descrie ce le plăcea oamenilor pe vremea aia, sau o carte de istorie, eu o găseam.

 

Am citit în biografia lui Napoleon, de exemplu, că în momentul în care el a ajuns într-o funcție care să-i permită unele lucruri, a descoperit bucuria Parisului, a saloanelor, a teatrului, a operei. Și uite așa se mai crea o piesă de puzzle pentru mine. Mă imaginam, chiar dacă eram doar un puști în teniși, blugi și tricou, cum ar fi peste ani să fiu la un costum, cu papion, la operă, în foaierul Ateneului sau la teatru. 

 

Am pus o piesă și am lăsat-o acolo. Am muncit zi de zi, gândindu-mă la piesa aia. Apoi mai cădea o carte în mână, mai descopeream bucuria călătoritului, să vezi lumea, să interacționezi cu alte civilizații și culturi. Și îmi spuneam „Când o să fiu mare, o să călătoresc”, și uite așa se mai făcea o piesă. Mi-am imaginat bucuria sportului. Eram tot acel puști, ieșind la alergare înainte de cursuri sau de birou, prin Parcul Izvor, dar mi-am imaginat că într-o zi voi alerga pe cele mai înalte vârfuri de munte. Și am mai pus o piesă de puzzle.

 

Anii au trecut, iar acum – privind în urmă – pot vedea imaginea de ansamblu. Unele piese s-au legat, altele nu, dar de multe ori dezamăgirea nu e un lucru rău, ci doar conștiința faptului că un anumit lucru nu era pentru tine.

Mi-ai spus la un moment dat în discuția noastră că „Vreme de mulți ani, ai dat prezentul pentru viitor”.

Așa este. Facultatea de Drept e foarte grea și presupune o pasiune veritabilă pentru Drept. Poate mulți nu ar fi de acord cu mine și ar spune că, în ziua de azi, pasiunea este desuetă. Pentru mine însă, pasiunea pentru Drept a însemnat totul. De multe ori, oamenii văd o pasiune pentru ceva și se gândesc doar la partea bună, fără să înțeleagă că vine la pachet cu ideea de sacrificiu. 

 

Pe băncile facultății, eu am realizat că trebuie să sacrific prezentul pentru viitor. Poate mulți nu ar fi de acord cu mine nici aici și ar spune – cum zice celebrul adagiu ”Carpe Diem” – să trăiești clipa. Dar, din punctul meu de vedere, avocat fiind, am interpretat într-un mod extensiv „Trăiește clipa”. Adagiul spune să trăiești clipa, dar nu spune când. Poți să trăiești clipa peste cinci ani, peste zece ani sau poate niciodată. 

 

Așa că am preferat să gândesc ca un avocat, chiar dacă încă nu eram unul pe atunci, și să consider că voi trăi clipa când voi reuși unele praguri profesionale: să îmi trec examenele cu bine, să intru în profesia de avocat și apoi să mă bucur de roadele muncii, de partea frumoasă a sacrificiului.

 

Foarte mulți oameni fac o mare greșeală, nu că mi-aș permite eu să dau sfaturi, dar foarte mulți își aleg lucrurile pe care să le facă în viață pentru interese financiare, nu pentru a face ceea ce le place. Când alegi să faci ce-ți place la început poate fi foarte greu, dar pe măsură ce avansezi și îți faci treaba bine, nu vei simți niciodată oboseala lucrului greu-făcut. Vei simți, în schimb, când ajungi acasă, că poate te doare capul și te dor toate, dar ai liniștea sufletească a faptului că faci ceva ce iubești.

 

 

Cum a început „Legal Runners”? Știu că ții mult la ideea avocatului care trebuie să facă mai mult decât Drept, să lase niște urme în lume.

Acum niște ani, când eram student, eram pasionat de ideea de „Cum e să studiezi Dreptul la Harvard?”. Am început să citesc pe site-uri, să urmăresc filme în care era redată viața studenților la Harvard. Și așa am observat un lucru inedit, pe care nu îl regăseam la noi în România. Studenții la Harvard sunt foarte bine-pregătiți în viața lor profesională, dar sunt și foarte performanți din punct de vedere sportiv. 

 

 

Competițiile din Ivy League sunt foarte importante. Și atunci mi-am pus prima oară întrebarea cum reușesc acești oameni să fie cei mai buni la carte și să facă și sport în același timp. Atunci am descoperit ceea ce eu numesc modelul Ivy League: tineri promițători, ambițioși, care știu foarte bine ce își doresc pe plan profesional, dar care nu își neglijează sănătatea fizică și mentală. Mulți oameni nu știu că sportul n-are legătură cu fizicul, ci cu psihicul. 

 

Eu, având acest model în cap, mi-am dorit să fiu un alt fel de avocat. Mi-am dorit mult să reușesc să găsesc echilibrul între viața profesională și viața sportivă. Într-o zi, când eram la bibliotecă, mi-a venit o idee: nu sunt singur, probabil sunt mulți alți oameni care au o activitate în domeniul Dreptului și care fac și sport. Cum ar fi să fac o comunitate de oameni din domeniul juridic -avocați, notari, judecători, executori – care împărtășesc nu doar aceleași valori profesionale, ci și plăcerea de a face sport? 

 

Această idee am regăsit-o când am fost în Central Park din New York la o alergare. La 6 dimineața oamenii ieșeau la alergat, mulți din top management de companii, avocați, bancheri, din toate mediile. Oameni care aveau profesii stresante și ambiții profesionale mari. Și am realizat că mai există un element comun oamenilor care iubesc mișcarea: ideea de a face sport nu doar pentru a arăta bine sau a slăbi, ci pentru sănătatea psihică. Cu cât ai o profesie mai stresantă, cu atât sănătatea mentală e mai mult pusă în pericol. 

 

Studiile despre gradul de incidență a stresului și chiar a psihopatiei în profesie arată că avocații sunt pe locul al doilea, după CEO de companii. M-am gândit, așadar, să pun bazele unei comunități unde promovăm sportul și stilul de viață sănătos, care să ne aducă și beneficii în viața profesională.

 

Cine reușește să înceapă o zi cu sport sau după o zi grea de birou să se deconecteze făcând sport este un om mai bun, fiindcă a doua zi o va lua de la capăt cu o minte proaspătă. Am vrut ca „Legal Runners” să fie o chestiune descentralizată: avem un antrenament pe săptămână, dar mai presus de asta e o comunitate în care oamenii își împărtășesc lucruri despre ritualurile lor de sport și sănătate de zi cu zi. Avem colege care postează mâncare sănătoasă, colegi care aleargă dimineața și postează, colegi care aleargă seara și ne împărtășesc asta. 

 

Eu am vrut să arăt că te poți trezi la 5 dimineața, poți face sport, poți ajunge și la instanță. Asta înseamnă, firește, să te culci mai devreme, să ai grijă de tine, sunt mulți factori implicați. Toată lumea poate da interviuri despre cât de bine e să faci mișcare și să mănânci sănătos, dar esențială e puterea exemplului. În Legal Runners sunt peste 300 de membri care, prin ei înșiși, arată puterea exemplului. Mănâncă sănătos, lucrează, fac sport, merg la competiții.

 

Știu că ești foarte implicat în cauza animalelor și în modul în care oamenii le tratează, un mod pe alocuri inuman, care trebuie să se schimbe.

Știi, foarte multă lume m-a întrebat de ce am alergat prima dată pentru animalele de la Adăpostul Speranța, dar povestea mea e mai amplă: am copilărit cu căței, am fost înconjurat mereu de animale. M-am bazat pe faptul că sinceritatea și bunătatea unei priviri o găsim uneori mai mult la animale decât la oameni. Cu această idee în minte, am acceptat propunerea celor de la Adăpostul Speranța și am vrut să văd și cățelușii, nu doar să strâng bani pentru ei, ci să-i și vizitez, să-i cunosc. 

 

A fost un moment emoționant și, sincer, nu a fost atât de simplu precum credeam. Nu ai cum să nu plângi când vezi niște căței abandonați, dar cu adevărat sinistru a fost altceva: faptul că mulți dintre ei nu se nasc din maidanezi, nu se nasc pe stradă, ci sunt câini pe care cineva i-a cumpărat ca pe o jucărie, apoi nu le-au mai plăcut sau li s-a părut prea greu să aibă grijă de ei și i-au abandonat. 

 

Spre exemplu, un caz groaznic de la Adăpostul Speranța este un Saint Bernard superb, abandonat într-un cartier select din Mogoșoaia, practic lăsat legat de un pod. Animalele nu sunt jucării, iar oamenii trebuie să înțeleagă asta.

 

 

 

Ai călătorit în peste 20 de țări. Care au fost cele mai importante lucruri învățate din aceste escapade?

O să încep cu un top invers, de la locul șase la locul întâi. Pe locul șase este Bali, Insula Zeilor. Acolo a fost prima oară când am făcut hiking într-un mod inedit. Au un vulcan pentru care trebuie să te trezești la 2 noaptea ca să-l escaladezi, fiindcă traseul durează 4 ore și trebuie să prinzi acolo răsăritul. Energia junglei din Bali e deosebită și chiar s-a întâmplat un declic acolo, fiindcă am văzut niște alergători ultramaratoniști care se pregăteau pentru competiții montane. 

 

Pe atunci nu alergam atât de mult și nu mă pregăteam pentru concursuri, dar mi-am spus în gând că mi-ar plăcea să fiu ca ei. Acum mă pregătesc, pentru anul viitor, de maratonul de pe Mont Blanc. O cursă de 55 de kilometri, absolut fantastică. Se spune că ultramaratonul Mont Blanc este cursa-regină a alergărilor montane: 170 de kilometri, străbătând 4 țări.

 

Pe locul cinci e Marele Zid Chinezesc. Când eram acolo m-am tot gândit ce au avut în minte acei oameni când l-au făcut, am încercat să-mi închid ochii și să-mi imaginez cum l-au făcut, să îmi întind mintea departe. Uităm uneori că esența călătoritului e să învățăm de la alte culturi și popoare. Interacțiunea interculturală e una dintre cele mai importante pârghii spre o carieră de succes, fiindcă te învață foarte multe. 

 

Apoi, locul 4, Thailanda. Melanjul dintre naturalețea localnicilor și ideea de capitalism din Bangkok, ideea de a reforma o țară, de a aduce o mentalitate nouă, adică exact ce a făcut fostul rege. Bucuria de a mânca street-food în Bangkok și cea de a vedea resorturi foarte frumoase, dar întorcându-te mereu la ideea primară a Thailandei: oamenii simpli, oamenii care se duc la muncă și sunt fericiți cu viețile lor, așa cum sunt ele.

 

 

Locul al treilea este ocupat de Hong Kong. Am fost impresionat nu doar de faptul că acolo se turnau filmele cu King Kong, ci m-au interesat unele lucruri prin prisma meseriei de avocat. Mi s-a părut interesant să observ acea interacțiune între China, ideea de America și Anglia, și faptul că ei au avut în partea de Macao legislație portugheză. Administrația care a avut grijă de Macao aplica legile codului portughez, înrudit cu codul francez și practic în capul meu am făcut o legătură între ele și codul civil român. Culmea e că în avion m-am întors cu o doamnă avocat care lucra în Macao și care a fost în comisia de legiferare a jocurilor de noroc. Prin urmare, mi s-a părut o oportunitate de a învăța nu doar pentru viața de zi cu zi, ci și pentru viața profesională.

 

Locul al doilea e ocupat de New York și de America în principiu. Mă trezeam la 5 dimineața și mergeam în Central Park, unde mă simțeam precum Cristofor Columb în fața unei descoperiri. Am citit despre parc, am văzut filme, dar a fost fantastic să-l văd cu ochii mei. E parcul în care am descoperit bucuria alergării. E deja-celebră poza de sus a parcului unde, pentru mine, se vede un respect al administrației New York-ului față de natură. Deși la marginile parcului stau cei mai mari moguli din real-estate, nimeni nu a reușit să „muște” din limitele parcului, din acel pătrat perfect, ceea ce din păcate la noi ar fi fost probabil o poveste foarte tristă.

 

Unul dintre lucrurile cele mai importante pe care le-am învățat în America, care are și ea bune și rele, este că americanii au încă un sistem de valori în care cred. Îmi place faptul că, dacă cineva e bun, e apreciat și răzbate. Îmi place și sistemul educațional, cu care am interacționat cât am putut. În State educația se canalizează timpuriu: dacă vezi un copil bun la ceva, îl direcționezi cât mai mult spre acel ceva. În România, din păcate, profesorul te ridică în picioare încercând să caute exact ceea ce nu știi. De asemenea, America promovează lucrul de echipă și ideea de proiect colectiv, în timp ce în România promovăm concurența și „cine e cel mai deștept din clasă”, iar dacă tu nu ești cel mai deștept din clasă, atunci clar ai o problemă.

 

Locul întâi, care niciodată nu se va schimba, este Noua Zeelandă. Eu sunt și un mare fan ”Lord of the Rings”. Că tot vorbeam mai devreme de puzzle, una dintre dorințele mele era să mă simt un pic Aragon, să merg în The Shire și să experimentez un loc plin de magie. Nu cred că vreun om care a fost în Noua Zeelandă mă poate contrazice că acel loc nu are o magie aparte.

 

Asta este ceea ce m-a impresionat cel mai mult din ceea ce am văzut, dar există trei destinații  pe lista mea care care cred că o să mă inspire în viitor: o urcare pe Everest, o expediție în America de Sud, în care voi încerca să găsesc bucuria junglei din Amazon și alergările montane din Patagonia, și Polul Nord, ca să văd cu ochii mei ceea ce citeam în cărțile de expediții și să descopăr liniștea de la capătul lumii. 

 

Știu că unul dintre scopurile tale este și Iron Man. E vorba tot despre depășirea limitelor?

Când m-am apucat de alergat, am crezut că este doar un hobby și în mare parte este în continuare un hobby. Dar mai este un lucru la care mă uit, ca la o stea aflată la mulți kilometri depărtare: la „Iron Man” cea mai grea competiție din punctul meu de vedere, care presupune 3,8 kilometri de înot, 160 de kilometri pedalat și 42 de kilometri de alergare. 

 

E unul dintre visurile mele cele mai frumoase, fiindcă nu participarea contează ci modul în care te poți antrena pentru acea competiție. Fiind foarte grea, trebuie să găsești un echilbru între a-ți face profesia cum trebuie, a avea grijă de tine și a te antrena progresiv. Am început deja antrenamentul pe partea de alergare, la fel și pe bicicletă. Doar anul acesta am fost la 4 competiții cu bicicleta, dintre care la una am fost cu bicicleta 305 kilometri, de la București la Năvodari, în 2 zile. 

 

Partea cea mai grea este însă înotul, care presupune foarte mult efort și în acest moment sunt departe de a putea înota 3,8 kilometri. Totuși, mergând mai departe cu valorile în care cred și care presupun muncă, ambiție, ideea de a nu renunța și bucuria rezultatelor simple, sunt sigur că toate astea pot să mă ducă nu doar la ideea de „Iron Man”, ci și la finișul concursului.

 

Visul meu, recunosc, este „Iron Man” din Hawaii. Acolo s-a inventat această cursă și trebuie să recunosc că există multe zile în care mă trezesc și mă gândesc cum va fi să ajung la linia de finiș, să privesc înapoi și să-mi dau seama că mi-am împlinit unul dintre cele mai mari visuri ale vieții.

Dacă vreți să contribuiți concret la cauza copiilor care suferă de autism, pentru care Tudor aleargă pe 13-14 octombrie la Maratonul București, puteți dona AICI echivalentul a una, două sau mai multe ore de terapie. Platforma GALANTOM este transparentă și sigură, iar un simplu gest poate schimba pentru totdeauna viața unui copil.

Foto: Arhiva personală Tudor Colțan

3 Comments

  • Iulia spune:

    Diana, a meritat asteptarea unei noi postari. Intram zilnic pe site, cu acelasi sentiment de demult cu care asteptam scrisorile prietenilor prin corespondenta de prin anii ’90.
    Acest interviu mi-a dat mult de gandit si un pic de curaj. Ideea de a pune inca o piesa la puzzle-ul personal m-a atins, mai ales intr-o perioada in care m-am cam pierdut. Poate ca asta e tot ce trebuie sa fac: sa ma imaginez, asa cum spune Tudor.

  • Simi Galan spune:

    Bravo Domnu. Tudor Ce Frumos este cand vezi ca noi romani santem capabili sa facem miracole dute anainte nu te lasa ?cine stie plate. Dzeu are un scop Shi scopu Lui sa andeplineste. Scrie cat mai mult poti Citeste cat mi mult poti. Sincerely SimonGalan

  • Simi Galan spune:

    Just don’t over do it

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.